"Nu mor caii când vor câinii..." aşa zicea Bunicu' lu' Rici

sâmbătă, 30 iulie 2011

SECRETARUL DE PARTID – LA FOTBAL ŞI LA TELEVIZIUNE NE PRICEPEM TOŢI (cu BREAKING NEWS şi NEWS ALERT)

Cred că am mai mărturisit public, dacă nu, mărturisesc acum: în 26 ianuarie 1987 (de ziua lui Ceauşescu) am fost angajat în Televiziune  (TVR, singura, atunci...), cu carte de muncă, printr-o pilă. Se numea tovarăşul Vasile Vasile şi era secretarul organizaţiei de partid din TVR. M-am dus la tovarăşul Vasile Vasile cu o listă de semnături ale operatorilor de film cărora le fusesem asistent sau lucrasem cu ei la diverse emisiuni. Titlul paginii era „Recomandare” şi apoi, pe două rânduri, un text de genul „Subsemnaţii, recomandăm angajarea tovarăşului Bugnar Gabriel...” etc. etc. Înşiruite, semnăturile operatorilor Nicolae Niţă, Constantin Moţiu, Victor Prunaru, Constantin Chelba, Stelian Munteanu, Boris Ciobanu... ş.a.m.d... mă rog, s-a umplut pagina de semnături. Era fără precedent ca cineva să fie angajat la televiziune în acest fel. Şi era fără precedent să meargă cineva la partid cu o listă de semnături, altele decât cele pe care le cerea partidul.

În ce consta pila? probabil vă întrebaţi. Păi... e simplu.
Mama era vânzătoare la Alimentara din complexul A14 (vis-a-vis de Policlinica Titan). Acolo, în cartier, într-un apartament cu trei camere locuia tovarăşul Vasile Vasile cu fiica şi cu soţia. Tovarăşa Vasile Vasile suferea de nu mai ştiu ce boală şi trebuia să mănânce la regim, în special brânză dulce de vaci (sau unt, nu mai reţin exact, bătrâneţea...). De două ori pe săptămână, când venea maşina cu lactate, soţia tovarăşului stătea la coadă aşteptând brânza dulce. Şi azi aşa, mâine, aşa... mama socializa cu cei de la coadă. Oamenii se ştiau între ei, îşi ştiau poveştile, vieţile... ore întregi ce să facă? Povesteau. Mama i-a spus tovarăşei Vasile că băiatul ei (adică eu) lucrează la televiziune şi tovarăşa Vasile i-a spus mamei că şi soţul ei lucrează la televiziune. Altfel spus... eram colegi, eu şi tovarăşul Vasile. Doar că eu, în anii în care lucrasem în televiziune înainte să fac armata (vreo doi-trei ani în urmă), nu fusesem angajat cu carte de muncă, eram doar „colaborator permanent” iar tovarăşul era şeful OB (organizaţia de bază, nu altceva...). Acum, cu recomandarea operatorilor, mergeam la tovarăşul Vasile Vasile, adică la partid, să mă angajez cu carte de muncă.

Am fost angajat. Tovarăşi vigilenţi (securişti) au venit la vecinii de scară, la mama, la Ozana unde locuiam (peste drum de Cristi Puiu dar unde-i el şi unde-s eu? un frustrat) să ia relaţii. Vecinii m-au vorbit de bine, eram un copil la locul lui. La televiziune, pe vremea aceea, şi o femeie de serviciu era angajată doar după verificări; instituţie de gradul „0”.

Tovarăşul Vasile Vasile era, cum am spus, secretarul organizaţiei de partid. Nu lua salariul de pe schema TVR-ului. Era membru în Comitetul Central al PCR şi era numit la TVR de tovarăşa Ceauşescu - direct. Venea de la Sectorul 3 (cum s-ar spune azi, de la primăria lui Negoiţă) unde fusese secretar cu propaganda. Era un om blajin, mic de statură, cu ochelari cu multe dioptrii, de un bun simţ cum rar mi-a fost dat să văd. Era conştient de toate relele momentului dar, totodată, credea sincer în binefacerile orânduirii socialiste. Nu ştiu să fi făcut rău cuiva, dar ştiu mulţi cărora le-a făcut bine, chiar oameni care nu erau pe linia partidului, dimpotrivă. Credea cu tot sufletul în socialism şi în partid dar în egală măsură respecta opinia celor care erau contra, sperând că într-o bună zi oamenii vor înţelege că trăiesc în eroare. Din convingerea din care mulţi semeni cu scaun la cap s-au înscris în PCR după discursul lui Ceauşescu din ’68 când a fost invadată Cehoslovacia de către Uniunea Sovietică/Armata Roşie, din aceeaşi convingere, tovarăşul Vasile Vasile slujea partidul. Într-un fel, mi-era milă de el. În decembrie ’89 s-au găsit revoluţionari zeloşi care i-au vrut capul. Săracul om, nu făcuse rău nimănui, nu avea treabă cu cenzura, cu nimic din aparatul de propagandă. Era acolo pentru că îl trimisese partidul şi credea sincer în binele poporului său. O victimă perfectă a comunismului, cu sinceritate, tovarăşul Vasile Vasile s-a găsit, în ’89, în mijlocul unei drame.

„Nu-mi plac ”yes-menii” mi-a spus spus Sorin Ovidiu Vîntu într-o discuţie între patru ochi pe pontonul său din Delta Dunării. Am schimbat mai multe opinii despre Realitatea, despre televiziune... Era una din perioadele în care eram certat cu Sergiu Toader. Cu toate astea, Sergiu, niciodată nu i-a spus lui Vîntu un cuvânt urât despre mine. Sunt sigur de asta.

În urmă cu ceva vreme, când încă nu era clar dacă RealitateaTV rămâne la Vîntu sau îi aparţine lui Ghiţă, în preajma Paştelui, le-am scris o scrisoare deschisă despre care unii, poate, vă amintiţi. Le ceream, atunci, decenţă. Ghiţă a profitat de moment şi le-a trimis colegilor mei o altă scrisoare, mult mai lungă decât a mea (şi ea, lungă), în care, de fapt, profita că i-am ridicat la fileu şi în respectiva împrejurare favorabilă, mai făcea un pas spre colectiv. La câteva zile după asta am stat cu Ghiţă la o bere (a plătit el că e mai bogat) în care ne-am privit în ochi şi ne-am manifestat dorinţa reciprocă de a ne cunoaşte. De atunci, de fiecare dată mi-a răspuns la fiecare mesaj. Acum, de mine, ca element, Ghiţă nu mai are nevoie. Poate să mă dea afară. Şi-a făcut treaba. Probabil, ca orice om de afaceri, e cinic, lipsit de scrupule. Habar n-am. Vom trăi şi voi vedea.

Sunt în concediu, pe o plajă în afara civilizaţiei unde nu am semnal la telefon, la Periboina.


De locul ăsta mă leagă o amintire minunată. Am mers şapte km până în cea mai apropiată localitate să mă reaprovizionez cu bere, loc în care există şi Vodafone. Am aflat, astfel, că Eugen Chelemen revine şef la Realitatea şi nu oricum, ci cel mai mare şef.

Chelemen este viu în memoria noastră afectivă printr-un breaking news pe care l-a decis într-o duminică de vară, ca acum, când n-ai ştiri nici să tragi cu tunul. L-a trimis pe Zărescu în Cartierul Francez, acolo unde locuia Sergiu Toader, să relateze în direct despre felul în care populaţia Cartierului era terorizată de apariţia unui şarpe. Eram acasă, mă uitam la televizor şi nu-mi venea a crede! Şarpele era o amărâtă de târâtoare, gen reptilă de câţiva centimetri, moartă pe deasupra! Sergiu l-a sunat pe Chelemen „cheamă-l pe ăsta (Zărescu) la sediu că mă faci de râs în faţa vecinilor!” Dar fix din acest motiv, Chelemen mi-e drag. Pentru că şi eu, de exemplu, într-o zi de 14 februarie la ora 14 am dat pe post, în direct, un reporter care era la tribunal şi îi lua un interviu unui violator de copii. Violatorul, în miezul zilei, se dezvinovăţea în direct la RTV spunând „n-am fu...-o, doar i-am băgat un deget în p....”  La CNA se defectase instalaţia de monitorizare iar mai-marii Realităţii erau într-o şedinţă cu Vîntu, în faţa unui televizor care avea sonorul oprit. Destinul. Cătălin Popa, şeful de atunci, a trecut peste incident. Iar un alt coleg de-al nostru, şef la televiziuni internaţionale, a dat pe post un reportaj realizat cu soţia unui aviator care murise când i s-a prăbuşit avionul. Femeia nu ştia nimic iar reporterul,  în timp ce o filma, o întreba ceva de genul „Dacă aţi afla că soţul d-voastră s-a prăbuşit cu avionul?...” ...şi asta a fost prima ştire în jurnal, la o televiziune importantă, la o oră de maximă audienţă... Aşa că şarpele lui Chelemen nu e cel mai grav cu putinţă.

Şi prostituţia e o formă de a face bani dar nu toată lumea apelează la ea - vorba asta-mi place, mult.

Circulă, deja, pe net, numele noilor şefi de la RTV. La fel, când un partid vine la putere, aflăm numele noilor responsabili. Nimic despre ce au de gând să facă, nimic despre program.

Aştept de la colegul meu Eugen Chelemen un mesaj în care să-mi spună şi să le spună colegilor care este proiectul său editorial. Cu ocazia asta îl află şi Ghiţă. Dacă are la bază „yes” sau „no” sau încotro o ia Realitatea după deriva din ultima vreme. Nu vreau un discurs-dare-de-seamă-de-la-şedinţa-BOB (pentru cei mai tineri, BOB=biroul organizaţiei de bază [a partidului]). Îmi voi face pe mai departe treaba pentru care mă plăteşte Asesoft (Ghiţă). Patronul, pe banii săi, poate să pună şef pe cine vrea. Patriciu, de exemplu, l-a pus şef la Trustul Adevărul (de unde Eugen se întoarce) pe Imre, băiatul ăla care vindea ţigări. Totodată, e adevărat, Patriciu îl plăteşte şi pe Pleşu pentru ce scrie în Adevărul. Şi pe alţii. Ghiţă poate să-l pună şef şi pe Becali, dacă vrea. Sunt banii lui. Face ce are chef. Doar că şi pentru Ghiţă şi pentru Chelemen cred că un lucru trebuie să fie important: nişte milioane de oameni se uită la televizor, la Realitatea. Noi, aici, la Românica, suntem în copilăria televiziunii. Nu e doar o afacere sau un instrument de manipulare, ci o responsabilitate faţă de acei oameni şi faţă de copiii noştri şi de viitorul ţării ăsteia. Nu e la mijloc doar audienţa şi obsesia de a bate Antena. Punem pe ecran în noul decor de emisiune de divertisment fete în ţâţele goale să prezinte ştirile şi facem 25 de puncte de rating! Asta vrem? Sau devenim „CancanTV” şi facem 50 de puncte! Asta vrem? Habar n-am ce vrea patronul pe banii săi. Aştept proiectul editorial.

Un singur lucru îmi doresc (în afara proiectului editorial): concurenţa (Antena3, B1TV, TVR Info şi cele care se mai pretind televiziuni de ştiri) să nu ajungă să ne bată nefăcând nimic pentru asta, făcând noi, totul!

Întrebare: cine a inventat televiziunea? (oare se pune la interviul pentru postul de şef?) Răspuns... goooooogle.... 



PS: Săptămâna trecută am văzut o altă Românie, la Festivalul de jazz de la Gărâna. Îi recomand lui Eugen să se intereseze despre ce e vorba. Pe drum spre Gărâna m-am oprit cu fiul meu, Alexandru, care are 13 ani, la Sibiu. După o zi de plimbare prin Sibiu, m-a întrebat: „De ce la Bucureşti sunt buline roşii pe clădirile vechi pe care scrie că se pot prăbuşi la cutremur iar aici sunt plăci pe care scrie „monument istoric”? De ce la Bucureşti maşinile sunt parcate peste tot iar aici sunt parcate doar unde trebuie şi ai loc pe trotuar? De ce aici e curat şi la mine, în Pantelimon, e murdar?
La televiziune şi la fotbal ne pricepem toţi, cum spuneam în titlu.

PS2 - Unii colegi, în lunile din urmă mi-au cerut "scrie pe blogul tău că...  poate se rezolvă..." Că aerul condiţionat bate aiurea în hală şi pe mulţi îi apucă guturaiul; că acum, vara, în redacţie (hală) e plin de ţânţari; că wc-ul invitaţilor e ca un wc de gară de provincie... poate bagă Asesoft nişte bani şi devine o budă civilizată... de-astea...
Eugen! E posibil să le ai în vedere în proiectul editorial? Mulţumesc.

 

În toată preeria de la Periboina am găsit, azi-noapte (după un număr de beri la crâşma din Vadu) fix singurul tub îngropat după un tăpşan de nisip. În tub, apă (un izvor). Asta după o altă împotmolire în urmă cu vreo trei ani... (cu altă maşină). Atunci, o fată a venit cu un tractor. Dacă nu era tubul, bătrâna mea maşină înmatriculată la bulgari, cu siguranţă mă ducea până la rulotă... Nu mai e BREAKING NEWS ci NEWS ALERT: AM ÎNVINS!!! prin forţe proprii.


sâmbătă, 9 iulie 2011

IERI M-AM ÎNTÂLNIT CU CRISTIAN SOLEANU


Eram la Billa. Ela avea un pepene în coş. Eu, în plasă, un kil de roşii. Altfel, arătam ca doi unii: nebărbieriţi, cu tricouri atârnînd... nu prea prezentabili. Niciodată nu ne-a legat o mare prietenie. Dar un respect reciproc, da. Ne-am bucurat de revedere ca şi când ultima dată ne-am văzut ieri deşi cred că nu s-a mai întîmplat de vreo zece ani, cel puţin.

Who fucking is Cristian Soleanu? se vor întreba unii dintre voi. Alţii, puţini, (sper că) ştiţi. Dar şi pentru unii, şi pentru alţii, este unul dintre cei mai talentaţi saxofonişti de jazz pe care i-am întâlnit. Vezi Google search CRISTIAN SOLEANU sau YouTube. Nu vreau să comit nicio impoliteţe dar dacă îl ascult pe Miles Davis sau pe Cristian Soleanu pentru mine bucuria este la fel de mare; aşa sunt eu, mai prost. Who fucking is Miles Davis? Asa e prea de tot!

Bucuria revederii, acolo, la Billa, era sinceră, simplă, reciprocă. Parcă nici n-aveam să ne spunem mare lucru dar nici să ne despărţim nu ne venea. Fireşte, foarte repede am ajuns să vorbim despre viaţă, am ajuns la amintiri, la muzică... am fost colegi de liceu, eu mai mare cu un an-doi. Eugen Nichiteanu, un mare toboşar de jazz, mi-a fost coleg de clasă dar a cântat ani de zile cu Cristian. Sunt prieteni. După liceu, eu am virat spre IATC, ei au rămas la muzică. Au cântat în crâşme, la festivaluri... unii au făcut Conservatorul, alţii, nu, dar n-ar avea nicio problemă să le dea leacţii de muzică unor profesori. Aşa cred eu despre Eugen Nichiteanu, un genial toboşar de jazz, unul dintre oamenii cu cel mai mult bun simţ dintre toţi cei întâlniţi de mine până acum. Vorbeam cu Cristian Soleanu şi eram de acord în privinţa lui Eugen.

Ne-am amintit şi de Angela Burlacu... deh, despre toate celebrităţile. Într-o vreme, Angela mi-a fost colegă de bancă. Într-o vreme, lui i-a fost cumnată. Am vorbit cu Angela în urmă cu vreo trei ani, la telefon. Am simţit, la fel ca azi la Billa, că ultima dată am vorbit cu ea, ieri. 

Ne-am amintit de Ovidiu Bădilă (Dumnezeu să-l ierte!). Amintirile mele cu Ovidiu sunt din copilărie. Cântam în aceeaşi orchestră de muzică uşoară de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei (la orchestră, nu la cercul de televiziune!). Dirijor era Bibi Coman. Ne-am râs, cu drag, azi, la Billa, eu şi Cristian Soleanu amintindu-ne de Bibi Coman, (cel cu veşnicii saboţi, mic de stat, cu talpă groasă) cu pantalonii săi albi... Ei, Cristian şi Ovidiu, au cântat mult împreună. Ovidiu a fost unul dintre cei mai mari basişti de jazz din toate timpurile.

Am ajuns acasă şi am căutat pe Google şi Youtube. Tu, care habar n-ai cine e Cristian Soleanu, fă la fel. Caută. E un om care trăieşte atât de mult pentru pasiunea sa, pentru muzica sa, cu atât de mult profesionalism, încât mi se face ruşine. Când mă gândesc la cât de multă impostură este în toţi cei care invadează ecranele televizoarelor seară de seară, minţind cu bună ştiinţă sau fiinţând ca nişte bieţi lăutari care cântă după ureche, când mă gândesc că sunt martor şi co-autor la toate astea, mi se face ruşine. Între această situaţie şi locul secretarului de partid comunist ajuns acolo pentru că altfel nu avansa în viaţă, nu mi se pare a fi nicio diferenţă esenţială. Da, mâine-mi dau demisia. Voi face foamea. Nu-mi voi întreţine copilul şi nici mama. Şi nici pe mine. Iubită nu mai am. Vom avea parte de profesionişti în televiziune prin demisia mea? Nu. Vor fi aceeaşi. Aşa că voi contiuna să mănânc acelaşi căcat cu colegii-şefi care-şi rod unghiile dispunând zile în şir breaking news la televizor pe divorţul lu' Moni de Iri.

Întâlnirea cu Cristian Soleanu m-a făcut să înţeleg că da, dacă ar dicta bunul simţ şi toţi am avea sentimentul că facem ce ştim şi putem mai bine, că suntem calificaţi şi ne aflăm exact în locul potrivit, da, toate ar decurge altfel. Problema e că atunci când nu e aşa şi suntem doar noi doi, eu, incompetentul, şi cu tine, cititorul, e o situaţie. Dar când de decizia unuia depinde opinia, gândirea, viaţa a milioane de oameni, e alta.

Ce prostie! Să vrei ca toţi cei care te înconjoară... să vrei ca preşedintele, primul ministru... toţi ăia care decid soarta noastră... toţi cei care apar seară de seară la televizor şi latră, indiferent de tonalitate, inclusiv cei din spatele lor, să fie Cristian Soleanu... unul, ştiut doar de cunoscători... sau Angela Burlacu sau Eugen Nichiteanu sau Ovidiu Bădilă... şi lista poate continua.

Un om cu mulţi bani a cumpărat mult teren la Braşov. Ţăranii i-au vândut terenul şi au băut banii. Omul a vrut să facă o fermă, o fabrică, investiţii... I-a angajat pe ţărani. Numai că ţăranii i-au luat banii şi i-au băut. N-au avut şi nu au chef de muncă. Omul are terenul. Degeaba. Nu-l poate încărca în camioane şi duce cine-ştie-unde. 
E posibil să fim un grup de -  consideraţi sclavi - tăcuţi, la dispoziţia patronului şi a impostorilor. Dar nu e posibil să se întâmple asta pe termen lung şi nu e posibil să se întâmple asta le infinit. Soleanu e dovada.

Totalul afișărilor de pagină

Persoane interesate

Faceți căutări pe acest blog