RECUPERAREA REALITATEA TV ; ATUNCI, NU ACUM... oct.2011

Noaptea trecută, pentru prima dată, am revăzut toate imaginile filmate şi fotografiile din octombrie 2011. Timp de un an nu le-am deschis. Parcă şi dintr-un fel de teamă, să nu dispară magia acelui moment.

Aici, nu vorbesc şi nu arăt altceva decât punctul meu de vedere asupra lucrurilor. Subiectiv, fireşte, cum suntem toţi. Asta am făcut şi pe vremea când Ghiţă vroia să fure RealitateaTV şi lucram acolo, în hală. Asta am făcut şi când Enache era la butoane, cu Elan patron; nu văd de ce m-aş schimba acum, la bătrâneţe.

Văzând filmările şi fotografiile din octombrie 2011, nu am cum să nu mă întorc în timp. Am participat la mutarea televiziunii de la Republica în Casa Presei. Atât cât am învăţat la şcoală, nu ştiu să se fi mutat vreo televiziune dintr-o locaţie în alta, fără să existe două seturi de echipamente, fără să se stingă lumina într-o parte şi să se aprindă în cealaltă. Mutarea Realităţii TV de la Republica în Casa Presei s-a făcut în două săptămâni. În fiecare noapte se mai mutau o parte din echipamente. Ziua, unii eram la Casa Presei, alţii, la Republica, pentru că difuzam capetele video din Casa Presei şi materialele de la Republica. Coordonarea o făceam pe telefon, ore întregi, zile întregi am stat cu telefonul la ureche. Eram la Republica cu prezentatorii şi o parte din regie, Cristi Marin era în Casa Presei cu editorii, montajul şi cealaltă jumătate din regia de emisie. Fizic, era imposibil de mutat televiziunea într-o noapte. Rareş Gărduş şi oamenii lui, Florin Niculache şi oamenii lui, munceau şi ziua şi noaptea. Noi, ceilalţi, timp de două săptămâni ajungeam câteva ore pe acasă mai mult să avem de unde ne întoarce. Ca experienţă profesională a fost ceva extraordinar. Foarte puţini ştiau că televiziunea fusese cumpărată de Sorin Ovidiu Vîntu, cred că pentru cei mai mulţi asta nici nu însemna mare lucru. Cozmin Guşă, nu exista nici cât Vîntu. Fără să ne dăm seama, porneam într-o aventură la care nu ne gândisem. O bună perioadă de timp, datorită felului în care s-a impus Sergiu Toader (Enache încă era la Antenă, nu venise la Realitatea), simţeam că suntem liberi să ne facem treaba corect. Târziu s-a aflat şi apoi n-a mai fost ascuns faptul că Vîntu era patron. Iar asta nu se vedea nicicum la televizor. Eram un post de ştiri care-şi câştiga locul zi de zi, în plină ascensiune. Era vremea când Sergiu încă mai avea convingerea că prin echilibru şi echidistanţă dobândim încredere, notorietate, putere, spre deosebire de ultima perioadă în care devenisem jucăria lui Vîntu, când programul de la televizor se făcea la telefon (pe principiul "eu dau banii, fac ce vreau cu televiziunea mea"). Primii ani ai Realităţii TV din Casa Presei au fost, cred, singura perioadă în care o televiziune a fost cu adevărat liberă, în România, poate chiar mai liberă decât SOTI din anii '90.

Nu am mărturii audio-video din perioada Republica, pe atunci nu aveam o cameră video a mea şi nici telefoane cu aparat foto nu existau. Iar de filmat cu o cameră din televiziune.. cred că au existat la un moment nişte casete prin arhivă dar nu ştiu dacă mai există.

Destul de repede, totul a explodat. În megalomania care l-a cuprins pe Vîntu, discret susţinută de sfătuitori tot timpul zâmbitori, nimeni nu mai ştia despre Trustul Realitatea Media, câte ziare, reviste, radiouri şi televiziuni mai are, cred că numărul exact de angajaţi nu s-a ştiut multă vreme. De la Realitatea tv la Superbebe şi Aventuri la pescuit, de la Gardianul la Academia Caţavencu, de la Radio Total la Guerilla, Realitatea Media părea un colos al presei care niciodată nu va dispărea, care nici măcar nu se va clătina.

Apoi, rând pe rând, şi câte două-trei pe săptămână, au început să se închidă, să dispară. Ziarele, în frunte cu Cotidianul, nu s-au mai tipărit. Apropos, Cotidianul este ziarul condus cândva de Dan Diaconescu, pe vremea lui Ion Raţiu, patron, pentru cei bătrâni, dacă-şi amintesc... Despre reviste.... nici vorbă; au dispărut brusc. Radio Total a dispărut, au apărut tonomate; unele mai difuzează muzică şi acum. Colosul se fărâmiţa în bucăţele mici-mici, atât de multe că era greu de ţinut socoteala, cred că nici Enache nu mai ţinea pasul. Destul de repede, prăbuşirea a ajuns la Realitatea tv, locul din care pornise totul. Când a fost evident pentru Vîntu că nu mai are nicio soluţie financiară, a apărut salvatorul Sebastian Ghiţă. Numai că nu dorea salvarea televiziunii ci televiziunea cu totul. Am scris mult la vremea aceea despre Ghiţă. Realitatea tv nu mai era de mult televiziunea de la începuturi. Sergiu plecase, Enache se ocupa de toate. În redacţie, Cătălin Popa îşi rodea unghiile făcând curse kilometrice cu telefonul la ureche în convorbiri nesfîrşite cu Vîntu şi indicaţiile lui. Lucrul care mă intrigă cel mai mult este că nimeni, în toţi acei ani şi nici de atunci încoace, nu a fost preocupat cu adevărat să facă din Realitatea tv o televiziune care să stea pe propriile-i picioare. Realitatea tv este ca o fata superbă pe care toţi vor să o fută dar nimeni nu vrea s-o ia de nevastă.

Consemnez până aici o dată prăbuşirea din vremea mentorului originar, Realitatea lui Prigoană, apoi prăbuşirea lui Vîntu, apoi prăbuşirea Realităţii în vremea lui Ghiţă.

Aşa am ajuns în octombrie anul trecut când, după o luptă crâncenă cu Ghiţă, singura soluţie pentru ca televiziunea să nu fie furată, a fost preluarea emisiei, în paralel cu câteva manevre juridice. A fost a doua mutare de sediu, din Casa Presei la Willbrook, de data asta fără ca echipamentele să mai fie cărate noaptea; a fost mai simplu, au rămas în Casa Presei cu totul.

Într-un fel, cele opt luni de emisie din cort de anul trecut, au fost corespondentul celor două săptămâni de mutare din 2004. Iar dacă stau bine să mă gândesc, mutarea nici acum nu s-a făcut pe deplin, încă mai sunt echipamente rămase în Casa Presei şi neînlocuite sau înlocuite cu altele mai slabe. Dar, fie şi aşa, mutarea s-a făcut, iar şi iar, Realitatea a luat-o de la capăt. Cu câteva zile înainte de "ziua Z", într-o discuţie, Elan spunea "de ce să vină Sergiu? Ce nevoie avem de Sergiu?". Era clar că cei doi nu se plăceau. Cu toate astea, din raţiuni de PR, Enache l-a convins pe Sergiu să vină. Cumva, mulţi ne doream reeditarea Realităţii din anii 2004-2008 când Sergiu era Dumnezeul televiziunii. Din Noua Zeelandă, în teleconferinţe, Sergiu "ne organiza" dar nu pricepea cum de nu putem să luăm echipamentele din Casa Presei... De fapt, Sergiu, venit din ţara lui cu oi, era important doar prin prezenţă. Altfel, nu înţelegea mai nimic. Enache l-a adus pe ideea ca mulţi vor veni la Willbrook aflând că "se întoarce Sergiu". N-am ştiut asta de la început dar nu mi-a trebuit mult să înţeleg. Şi cred că NU numai eu am înţeles toate astea. Echipa a fost de un entuziasm nebun. Ticu Alexe ne-a ajutat crucial, fără sculele lui şi fără băieţii lui nimic n-ar fi fost posibil. Fără tehnicul nostru, fără IT, fără... fără... Credeam, cu naivitate, că, în sfârşit, RealitateaTV are şansa să devină o televiziune care va trăi din ce produce, care, încet-încet, se va redresa. Elan, deşi religia nu-i dădea voie să piardă, promitea că va susţine televiziunea şi, cel mai important, părea a fi înţeles ce presupunea susţinerea. După prăbuşirea din vremea lui Prigoană, după ţeapa din perioada Vîntu, după războiul cu Ghiţă, Realitatea era în faţa unui nou început. Aşa credeam atunci, aproape toţi. Mai puţin cei care ştiau ce e în spate, cât de mare e dezastrul şi cât de mici sunt şansele de redresare. Povestea cu insolvenţa ne era prezentată mai mult ca o formalitate, una dintre complicatele proceduri juridice pentru care au de muncă avocaţii dar fără o mare însemnătate pentru viaţa de zi cu zi a televiziunii. Toate, până-ntr-o clipă când s-a văzut că nu-i aşa. Când 174 de oameni au fost trecuţi pe altă firmă. Totul s-a precipitat. Elan şi Enache duşi au fost şi n-au mai apărut de-atunci. Şi despre acest episod am scris la vremea respectivă.

Martor al căderilor şi ridicărilor Realităţii TV, odată cu preluarea puterii de Dana Ionescu/Cozmin Guşă, am avut naivitatea să cred că televiziunea chiar are acea şansă de a trăi din ce produce. Totodată, fiind un vechi practicant al meseriei de televiziune, adică gândind în cunoştinţă de cauză, nu doar teoretic, cunoscând extrem de precis mecanismele interne ale producţiei, nu doar cele ale debitării de idei, eram conştient că acum, mai mult ca oricând, în criză, televiziunea nu poate să fie salvată decât cu multă durere, cu reduceri masive de personal, de costuri, cu multă ingeniozitate, imaginaţie, cu multă muncă şi chiar şi aşa, îmi părea totul extrem de dificil. Iniţial, mi s-a spus că încrederea în mine este maximă, că Guşă va fi un fel de consultant editorial. Mi se părea normal să comunic strâns cu cei care dau banii. Dana Ionescu ajunsese să-mi spună "mama răniţilor" din cauza reacţiei pe care o aveam în faţa reducerilor de salarii sau a necesităţii concedierilor. I-am spus şi Danei, i-am spus şi lui Cozmin că habar n-au să comunice cu oamenii. Nu cred că i-a impresionat observaţia mea. Chiar şi aşa, eram gata să mă pun la zid, să-mi atrag înjurături şi ură, dacă ăsta era o parte din preţul salvării televiziunii. Dar după nici două săptămâni, eficienţa inventării telefonului mobil a devenit din ce în ce mai limpede. I-am spus Danei Ionescu "voi nu aveţi nevoie de un director general, un om care să ştie televiziune, aveţi nevoie de un om care să răspundă la telefon şi să execute ordine; nu eu sunt acela". Aşa m-am întors la job-ul de producător executiv. Pentru a fi un bun producător, nu trebuie neapărat să mă arăt fericit de linia editorială a postului. Echipa, ca să folosesc un eufemism, este într-o continuă primenire, au plecat şi pleacă jurnalişti cu mare experienţă pentru a lăsa locul unor practicanţi de la şcoala de televiziune (mai mult, practicante) care fac probe în direct. La fel şi audienţele, se primenesc zi de zi, probabil că până-n iarnă inerţia nu va mai funcţiona mai deloc. 

Cu toate astea, chiar şi aşa, acum, cel puţin, tot cu naivitate, cred că încă nu e totul pierdut. De la Digi24 la defunctul TVR Info, privind prin toate televiziunile, Realitatea TV, ca ProTV altădată, e peste tot, de la figuri de pe ecran, la şefi şi oameni din spate. De ce mă încăpăţânez să cred că nu e totul pierdut? Pentru că aşa cum a fost Realitatea TV în anii 2004-2008 cred că poate să fie iar. Pe ce mă bazez? Pe nevoia acestei ţări de a avea măcar o televiziune, una singură, corectă şi onestă, fără partizanate, fără isterii politice seară de seară, fără kilograme de jeg pe sticlă, o televiziune vie, nu născută adormită în HD, un produs de care ţara asta chiar are nevoie, oamenii au nevoie. Iar dacă prea curând Realitatea nu va mai avea şansa să renască, atunci, în ziua în care România va ieşi din epoca junglei democraţiei, când se va maturiza, acea televiziune tot va exista. Ideea e, cu cât mai repede, cu atât mai bine, pentru că o astfel de televiziune, onestă, corectă, echilibrată, nu agenţie de şmenuri mărunte de câştigat bani cu punga de un leu, de acea televiziune au nevoie românii cu adevărat, acolo se vor uita şi astfel o vor susţine financiar prin audienţă. Omul cu bani, deştept, care să înţeleaga treaba asta, are deja un loc în istorie; deocamdată, locul este liber. Până atunci, tot ce pot să sper e că la Realitatea va apărea personajul providenţial dispus să susţină întreprinderea fără a se gândi la cât de graţios gravitează toţi în jurul său.