"Nu mor caii când vor câinii..." aşa zicea Bunicu' lu' Rici

duminică, 16 decembrie 2012

CRIMA DIN PIAŢA OBOR ŞI MASACRUL DIN CONNECTICUT

Zilele trecute am mers cu nevasta în Piaţa Obor să cumpărăm peşte. În hală. Acolo se găseşte crapul de Dunăre încă viu. Am dat o tură pe la tarabe să ne informăm şi pe când eram gata de terminat inspecţia locului, undeva, în mijlocul halei, am auzit ceva scandal; un bărbat în vârstă, supărat, îi reproşa vânzătorului că vinde peşte mucegăit. Vânzătorul, un brunet accentuat, încins cu un şorţ de măcelar, din muşama albă şi groasă, cu un fes de lână şi un cuţit cu lamă lungă în mâna stângă, nici mai mult - nici mai puţin, a dat ocol tarabei spre bărbat, din câţiva paşi a fost lângă el şi, cu mâna dreaptă, plină de sânge cum a tranşat un crap de Dunăre, i-a tras un pumn bătrânului lăsându-i tot sângele pe obraz de credeai că l-a rănit; nu-l rănise. Într-un anume fel, bătrânul era plin de sânge, murdar, nu era sângele lui. Un tânăr, dintre cumpărători, aflat la vreo doi metri, l-a lovit pe vânzător. Teama mea cea mai mare era ca vânzătorul să nu împlânte cuţitul. În apărarea vânzătorului care l-a atacat pe bătrân şi care la rândul lui a fost atacat de un alt cumpărător, a sărit un alt vânzător, cu un cuţit într-o mână şi cu cealaltă, liberă; cu cea liberă l-a pocnit pe tânărul care a sărit în apărarea bătrânului. Toţi cei din hală asistau împietriţi, şi eu şi Dumitriţa, şi cei doi bodyguarzi din apropiere care n-au schiţat niciun gest. Ca din pământ, de după tejghele, au mai apărut vreo patru-cinci vânzători, toţi având cuţite lungi în mâini, îndreptate ofensiv cu vârful în sus. Într-o clipită, estimam o luptă între vânzători şi cumpărători, unii cu lungi cuţite însângerate, ceilalţi, cu mâinile goale: un masacru. Din fericire, nimeni dintre cumpărători n-a mai intervenit. Bătrânul, plin de sângele crapului de Dunăre, s-a îndepărtat ameţit. Cumpărătorii au început să-i dojenească pe bieţii bodyguarzi care, evident, erau de decor cu ţinuta lor ce aducea oarecum a mascaţi de la trupele speciale. Pe măsură ce bătrânul a pornit ameţit spre ieşirea din hală, vânzătorii se retrăgeau în spatele tarabelor. Ţineau cuţitele, defensiv, cu vârful în jos.

A doua zi am aflat despre masacrul din Connecticut. Din fericire, în Piaţa Obor, în hala de peşte, n-a murit nimeni. Înainte cu vreo trei zile, în acelaşi loc, l-am văzut pe Gabriel Liiceanu cumpărând peşte.

În emisie: pe ecran, ştirea din Connecticut... îmi aminteam de bătrânul din Obor.

Clar, nu vreau să trăiesc în America.

marți, 23 octombrie 2012

RECUPERAREA REALITATEA TV ; ATUNCI, NU ACUM... oct.2011

Noaptea trecută, pentru prima dată, am revăzut toate imaginile filmate şi fotografiile din octombrie 2011. Timp de un an nu le-am deschis. Parcă şi dintr-un fel de teamă, să nu dispară magia acelui moment.


Aici, nu vorbesc şi nu arăt altceva decât punctul meu de vedere asupra lucrurilor. Subiectiv, fireşte, cum suntem toţi. Asta am făcut şi pe vremea când Ghiţă vroia să fure RealitateaTV şi lucram acolo, în hală. Asta am făcut şi când Enache era la butoane, cu Elan patron; nu văd de ce m-aş schimba acum, la bătrâneţe.


Văzând filmările şi fotografiile din octombrie 2011, nu am cum să nu mă întorc în timp. Am participat la mutarea televiziunii de la Republica în Casa Presei. Atât cât am învăţat la şcoală, nu ştiu să se fi mutat vreo televiziune dintr-o locaţie în alta, fără să existe două seturi de echipamente, fără să se stingă lumina într-o parte şi să se aprindă în cealaltă. Mutarea Realităţii TV de la Republica în Casa Presei s-a făcut în două săptămâni. În fiecare noapte se mai mutau o parte din echipamente. Ziua, unii eram la Casa Presei, alţii, la Republica, pentru că difuzam capetele video din Casa Presei şi materialele de la Republica. Coordonarea o făceam pe telefon, ore întregi, zile întregi am stat cu telefonul la ureche. Eram la Republica cu prezentatorii şi o parte din regie, Cristi Marin era în Casa Presei cu editorii, montajul şi cealaltă jumătate din regia de emisie. Fizic, era imposibil de mutat televiziunea într-o noapte. Rareş Gărduş şi oamenii lui, Florin Niculache şi oamenii lui, munceau şi ziua şi noaptea. Noi, ceilalţi, timp de două săptămâni ajungeam câteva ore pe acasă mai mult să avem de unde ne întoarce. Ca experienţă profesională a fost ceva extraordinar. Foarte puţini ştiau că televiziunea fusese cumpărată de Sorin Ovidiu Vîntu, cred că pentru cei mai mulţi asta nici nu însemna mare lucru. Cozmin Guşă, nu exista nici cât Vîntu. Fără să ne dăm seama, porneam într-o aventură la care nu ne gândisem. O bună perioadă de timp, datorită felului în care s-a impus Sergiu Toader (Enache încă era la Antenă, nu venise la Realitatea), simţeam că suntem liberi să ne facem treaba corect. Târziu s-a aflat şi apoi n-a mai fost ascuns faptul că Vîntu era patron. Iar asta nu se vedea nicicum la televizor. Eram un post de ştiri care-şi câştiga locul zi de zi, în plină ascensiune. Era vremea când Sergiu încă mai avea convingerea că prin echilibru şi echidistanţă dobândim încredere, notorietate, putere, spre deosebire de ultima perioadă în care devenisem jucăria lui Vîntu, când programul de la televizor se făcea la telefon (pe principiul "eu dau banii, fac ce vreau cu televiziunea mea"). Primii ani ai Realităţii TV din Casa Presei au fost, cred, singura perioadă în care o televiziune a fost cu adevărat liberă, în România, poate chiar mai liberă decât SOTI din anii '90.

Nu am mărturii audio-video din perioada Republica, pe atunci nu aveam o cameră video a mea şi nici telefoane cu aparat foto nu existau. Iar de filmat cu o cameră din televiziune.. cred că au existat la un moment nişte casete prin arhivă dar nu ştiu dacă mai există.
Destul de repede, totul a explodat. În megalomania care l-a cuprins pe Vîntu, discret susţinută de sfătuitori tot timpul zâmbitori, nimeni nu mai ştia despre Trustul Realitatea Media, câte ziare, reviste, radiouri şi televiziuni mai are, cred că numărul exact de angajaţi nu s-a ştiut multă vreme. De la Realitatea tv la Superbebe şi Aventuri la pescuit, de la Gardianul la Academia Caţavencu, de la Radio Total la Guerilla, Realitatea Media părea un colos al presei care niciodată nu va dispărea, care nici măcar nu se va clătina.
Apoi, rând pe rând, şi câte două-trei pe săptămână, au început să se închidă, să dispară. Ziarele, în frunte cu Cotidianul, nu s-au mai tipărit. Apropos, Cotidianul este ziarul condus cândva de Dan Diaconescu, pe vremea lui Ion Raţiu, patron, pentru cei bătrâni, dacă-şi amintesc... Despre reviste.... nici vorbă; au dispărut brusc. Radio Total a dispărut, au apărut tonomate; unele mai difuzează muzică şi acum. Colosul se fărâmiţa în bucăţele mici-mici, atât de multe că era greu de ţinut socoteala, cred că nici Enache nu mai ţinea pasul. Destul de repede, prăbuşirea a ajuns la Realitatea tv, locul din care pornise totul. Când a fost evident pentru Vîntu că nu mai are nicio soluţie financiară, a apărut salvatorul Sebastian Ghiţă. Numai că nu dorea salvarea televiziunii ci televiziunea cu totul. Am scris mult la vremea aceea despre Ghiţă. Realitatea tv nu mai era de mult televiziunea de la începuturi. Sergiu plecase, Enache se ocupa de toate. În redacţie, Cătălin Popa îşi rodea unghiile făcând curse kilometrice cu telefonul la ureche în convorbiri nesfîrşite cu Vîntu şi indicaţiile lui. Lucrul care mă intrigă cel mai mult este că nimeni, în toţi acei ani şi nici de atunci încoace, nu a fost preocupat cu adevărat să facă din Realitatea tv o televiziune care să stea pe propriile-i picioare. Realitatea tv este ca o fata superbă pe care toţi vor să o fută dar nimeni nu vrea s-o ia de nevastă.
Consemnez până aici o dată prăbuşirea din vremea mentorului originar, Realitatea lui Prigoană, apoi prăbuşirea lui Vîntu, apoi prăbuşirea Realităţii în vremea lui Ghiţă.

Aşa am ajuns în octombrie anul trecut când, după o luptă crâncenă cu Ghiţă, singura soluţie pentru ca televiziunea să nu fie furată, a fost preluarea emisiei, în paralel cu câteva manevre juridice. A fost a doua mutare de sediu, din Casa Presei la Willbrook, de data asta fără ca echipamentele să mai fie cărate noaptea; a fost mai simplu, au rămas în Casa Presei cu totul.

Într-un fel, cele opt luni de emisie din cort de anul trecut, au fost corespondentul celor două săptămâni de mutare din 2004. Iar dacă stau bine să mă gândesc, mutarea nici acum nu s-a făcut pe deplin, încă mai sunt echipamente rămase în Casa Presei şi neînlocuite sau înlocuite cu altele mai slabe. Dar, fie şi aşa, mutarea s-a făcut, iar şi iar, Realitatea a luat-o de la capăt. Cu câteva zile înainte de "ziua Z", într-o discuţie, Elan spunea "de ce să vină Sergiu? Ce nevoie avem de Sergiu?". Era clar că cei doi nu se plăceau. Cu toate astea, din raţiuni de PR, Enache l-a convins pe Sergiu să vină. Cumva, mulţi ne doream reeditarea Realităţii din anii 2004-2008 când Sergiu era Dumnezeul televiziunii. Din Noua Zeelandă, în teleconferinţe, Sergiu "ne organiza" dar nu pricepea cum de nu putem să luăm echipamentele din Casa Presei... De fapt, Sergiu, venit din ţara lui cu oi, era important doar prin prezenţă. Altfel, nu înţelegea mai nimic. Enache l-a adus pe ideea ca mulţi vor veni la Willbrook aflând că "se întoarce Sergiu". N-am ştiut asta de la început dar nu mi-a trebuit mult să înţeleg. Şi cred că NU numai eu am înţeles toate astea. Echipa a fost de un entuziasm nebun. Ticu Alexe ne-a ajutat crucial, fără sculele lui şi fără băieţii lui nimic n-ar fi fost posibil. Fără tehnicul nostru, fără IT, fără... fără... Credeam, cu naivitate, că, în sfârşit, RealitateaTV are şansa să devină o televiziune care va trăi din ce produce, care, încet-încet, se va redresa. Elan, deşi religia nu-i dădea voie să piardă, promitea că va susţine televiziunea şi, cel mai important, părea a fi înţeles ce presupunea susţinerea. După prăbuşirea din vremea lui Prigoană, după ţeapa din perioada Vîntu, după războiul cu Ghiţă, Realitatea era în faţa unui nou început. Aşa credeam atunci, aproape toţi. Mai puţin cei care ştiau ce e în spate, cât de mare e dezastrul şi cât de mici sunt şansele de redresare. Povestea cu insolvenţa ne era prezentată mai mult ca o formalitate, una dintre complicatele proceduri juridice pentru care au de muncă avocaţii dar fără o mare însemnătate pentru viaţa de zi cu zi a televiziunii. Toate, până-ntr-o clipă când s-a văzut că nu-i aşa. Când 174 de oameni au fost trecuţi pe altă firmă. Totul s-a precipitat. Elan şi Enache duşi au fost şi n-au mai apărut de-atunci. Şi despre acest episod am scris la vremea respectivă.
Martor al căderilor şi ridicărilor Realităţii TV, odată cu preluarea puterii de Dana Ionescu/Cozmin Guşă, am avut naivitatea să cred că televiziunea chiar are acea şansă de a trăi din ce produce. Totodată, fiind un vechi practicant al meseriei de televiziune, adică gândind în cunoştinţă de cauză, nu doar teoretic, cunoscând extrem de precis mecanismele interne ale producţiei, nu doar cele ale debitării de idei, eram conştient că acum, mai mult ca oricând, în criză, televiziunea nu poate să fie salvată decât cu multă durere, cu reduceri masive de personal, de costuri, cu multă ingeniozitate, imaginaţie, cu multă muncă şi chiar şi aşa, îmi părea totul extrem de dificil. Iniţial, mi s-a spus că încrederea în mine este maximă, că Guşă va fi un fel de consultant editorial. Mi se părea normal să comunic strâns cu cei care dau banii. Dana Ionescu ajunsese să-mi spună "mama răniţilor" din cauza reacţiei pe care o aveam în faţa reducerilor de salarii sau a necesităţii concedierilor. I-am spus şi Danei, i-am spus şi lui Cozmin că habar n-au să comunice cu oamenii. Nu cred că i-a impresionat observaţia mea. Chiar şi aşa, eram gata să mă pun la zid, să-mi atrag înjurături şi ură, dacă ăsta era o parte din preţul salvării televiziunii. Dar după nici două săptămâni, eficienţa inventării telefonului mobil a devenit din ce în ce mai limpede. I-am spus Danei Ionescu "voi nu aveţi nevoie de un director general, un om care să ştie televiziune, aveţi nevoie de un om care să răspundă la telefon şi să execute ordine; nu eu sunt acela". Aşa m-am întors la job-ul de producător executiv. Pentru a fi un bun producător, nu trebuie neapărat să mă arăt fericit de linia editorială a postului. Echipa, ca să folosesc un eufemism, este într-o continuă primenire, au plecat şi pleacă jurnalişti cu mare experienţă pentru a lăsa locul unor practicanţi de la şcoala de televiziune (mai mult, practicante) care fac probe în direct. La fel şi audienţele, se primenesc zi de zi, probabil că până-n iarnă inerţia nu va mai funcţiona mai deloc. 
Cu toate astea, chiar şi aşa, acum, cel puţin, tot cu naivitate, cred că încă nu e totul pierdut. De la Digi24 la defunctul TVR Info, privind prin toate televiziunile, Realitatea TV, ca ProTV altădată, e peste tot, de la figuri de pe ecran, la şefi şi oameni din spate. De ce mă încăpăţânez să cred că nu e totul pierdut? Pentru că aşa cum a fost Realitatea TV în anii 2004-2008 cred că poate să fie iar. Pe ce mă bazez? Pe nevoia acestei ţări de a avea măcar o televiziune, una singură, corectă şi onestă, fără partizanate, fără isterii politice seară de seară, fără kilograme de jeg pe sticlă, o televiziune vie, nu născută adormită în HD, un produs de care ţara asta chiar are nevoie, oamenii au nevoie. Iar dacă prea curând Realitatea nu va mai avea şansa să renască, atunci, în ziua în care România va ieşi din epoca junglei democraţiei, când se va maturiza, acea televiziune tot va exista. Ideea e, cu cât mai repede, cu atât mai bine, pentru că o astfel de televiziune, onestă, corectă, echilibrată, nu agenţie de şmenuri mărunte de câştigat bani cu punga de un leu, de acea televiziune au nevoie românii cu adevărat, acolo se vor uita şi astfel o vor susţine financiar prin audienţă. Omul cu bani, deştept, care să înţeleaga treaba asta, are deja un loc în istorie; deocamdată, locul este liber. Până atunci, tot ce pot să sper e că la Realitatea va apărea personajul providenţial dispus să susţină întreprinderea fără a se gândi la cât de graţios gravitează toţi în jurul său. 

miercuri, 5 septembrie 2012

REALITATEA TV - PRIMA ZI DIN VIAŢA DIRECTORULUI GENERAL

Prima zi e cea mai grea. Mi-am zis că dacă trec de prima, vor urma şi altele. Dacă nu, nu.

Aşteptam deblocarea conturilor Realitatea Media şi certitudinea că pot fi semnate contractele pentru reangajarea colegilor trecuţi abuziv pe altă firmă. Mi s-a confirmat că cele două probleme vitale sunt deblocate. Florin Bercea a trimis mai-ul care anunţa decizia.

Acest blog a devenit - fără să-mi doresc - o platformă de comunicare cu ai mei colegi. Nu e normal. Asta scoate la suprafaţă mari carenţe de comunicare între şefi şi subalterni tocmai într-o televiziune. Publicitatea la ce scriu o fac pe Facebook şi pe YM.
Poate că scopul unui blog e să fie o platformă de comunicare (pare logic); nu ştiu, nu mă pricep la new media - curând, sper să-i cunosc personal pe colegii de la realitatea.net şi să mă pun pe învăţat de la ei cum e cu net-ul, să scap de carenţe. În schimb, în ciuda anonimilor care mă înjură pe unde apucă, la televiziune, mă pricep. Dar nu mă pot adresa colegilor apărând la televizor. Am colegi care-mi povesteau cum deschideau de mai multe ori pe zi adresa asta de net aşteptând să mai apară ceva. Nu ştiu dacă pe mine mă aşteptau sau doreau să mai afle câte ceva despre serviciul lor iar eu eram doar mijlocul. Nu mai contează.

Din vremuri imemoriale (după plecarea lui Sergiu Toader), m-am lămurit, comunicarea în interiorul Realităţii TV a fost dezatruoasă. Din varii motive, apogeul dezastrului cred că a fost atins în ultima perioadă.

Încă mai analizez prima şedinţă avută cu colegii, la câteva ore după numire. Mi-a fost destul să trec printre birouri pentru câteva minute şi să-mi dau seama că toţi erau nerăbdători, îşi doreau să le spună cineva, ceva, coerent, concret, să vorbească cu ei. Fireşte, de la început m-am gândit că e necesară şedinţa dar, poate, măcar după o zi, două. Văzându-i şi simţindu-i, mi-a fost clar că nimic nu mai suferea amânare.

Pentru mine, şedinţa a fost un moment esenţial în urma căruia pot să spun da, am încredere, este posibil!. Este posibil ca RealitateaTV să fie recuperată. Este posibil ca Realitatea TV să redevină lider de piaţă pe ştiri. Este posibil şi obligatoriu necesar dialogul cu cei care administrază banii. Este posibil ca RealitateaTV să fie restituită românilor.

Aici, în spaţiul privat a ceea ce am ales să fac public, pot să afirm, chiar cu lipsă de modestie, următoarele: pentru mine, televiziunea este echipă, mă simt la fel de apropiat şi de colegii din regie, şi de cei de la tehnic sau de la logistică. Am lucrat în TVR, ProTV, Prima TV, foarte puţin în Antenă şi Naţional şi, de opt ani aici, la RealitateaTV. Am făcut echipă cu tot felul de oameni, de când mă ştiu. Ceea ce am văzut degradându-se tot mai mult în ultima vreme la RealitateaTV este tocmai echipa. La şedinţă am explicat motivele pentru care am acceptat postul. Ce vreau să subliniez aici este că îmi doresc să refac echipa şi pentru asta pun la mijloc tot ce ştiu despre televiziune şi tot ce ştiu în meseria mea.Dar echipa, televiziunea, nu poate exista fără bani, deci nu poate exista fără să ţinem cont de cei responsabili cu administrarea banilor. Noi nu putem să fim geniile de pe ecran şi ei cei obligaţi să ne alimenteze finanţele. Cea mai mare echipă de oameni pe care i-am condus a fost de aproape 50. E un handicap că nu au fost mai mulţi, mai aproape de 630 sau măcar de 300. Dar cred că şi pentru alţi şefi, când au avut o mare răspundere pentru prima dată, nu mai conduseseră mulţi oameni înainte de a avea răspunderea. Întotdeauna există o primă dată. Chiar şi aşa, cu excepţia lui Adrian Sîrbu nu mai ştiu niciun responsabil de televiziune care să aibă şcoală pentru asta şi care să fi muncit un număr de ani înainte de a fi şef. 
Zilele astea împlinesc 28 de ani de televiziune. Pentru cei care mă văd doar din unghiul meu idiot de vedere (ei nu au un asemenea unghi, doar eu), 28 de ani e o viaţă de om, cretin dacă eşti şi tot se lipeşte ceva de tine. Asta, presupunând că în cei 28 de ani, n-ai mai deschis nicio carte, n-ai ascultat nici măcar manele şi nici filme n-ai văzut.

Ce am vrut, neapărat, să spun aici: am ajuns acasă pe la ora 22 şi mi-am dat seama că n-am vorbit cu mama. Am sunat-o şi dupa ce mai faci ? şi de-astea, cel mai greu moment al zilei a fost când mama mi-a spus să fii drept, să înţelegi oamenii, să nu fii rău cu ei. Nici la şedinţă n-a fost atât de greu pe cât m-au atins cuvintele astea cu sunet patetic.

Habar n-am dacă voi reuşi să reconstruiesc echipa, dacă ai mei colegi mai vor asta, dacă oamenii cu banii rămân consecvenţi. Dar ce mi-a spus mama nu voi uita. Nu e de glumă.

Onoare muncii!

marți, 28 august 2012

MIC ÎNDREPTAR PENTRU DEPUNEREA UNEI PLÂNGERI PENALE

Să luăm ca exemplu un bloc în care locuiesc 174 de locatari. După supărări şi neînţelegeri cu preşedintele asociaţiei locatarilor şi cu administratorul blocului, cineva vine cu ideea să fie depusă o plângere penală împotriva celor doi. Vecinul jurist care lucrează la o firmă de renume, ca avocat,  formulează cererea şi îi acuză pe cei doi de gestiune frauduloasă, pe baza a şase-şapte pagini în care înşiră tot felul de articole de lege numai de el ştiute, diverse împrejurări în care cei doi se presupune că au comis abuzuri, multe vorbe meşteşugite, chichiţe avocăţeşti, mă rog. Apoi, este chemat vecinul de la parter care de regulă se ocupă cu supravegherea celor care intră şi/sau ies în/din bloc, şi este trimis din om în om cu tabelul celor 174 pentru a aduna semnături în sprijinul plângerii penale. Unii, pe baza promisiunii că "cei doi" acuzaţi "vor fi daţi jos şi-i vom aduce pe fostul preşedinte şi pe fostul administrator", semnează cuminţi. Alţii, care îşi dau seama că ceva nu e tocmai în regulă, nu semnează. Tabelul are şi căsuţe goale. Cei care înţeleg că nu e războiul lor, că e între "actualii" şi "foştii", că sunt folosiţi doar ca masă de manevră, aceşti locatari nu semnează tabelul, ei n-au treabă cu plângerea penală.

Ce se va întâmpla mai departe?

Plângerea penală, cu căsuţe goale, nesemnate, dar în dreptul cărora erau nume ale unor vecini pe care nimeni nu i-a întrebat dacă vor pe tabel sau nu, această plângere  este depusă la parchetul sau secţia de poliţie de pe raza căreia se presupune că s-a produs fapta, în speţă, gestiunea frauduloasă. Este înregistrată şi un procuror citeşte plângerea. Aici, sunt două variante: una în care ceea ce scrie în plângere e prea de tot, e gogonată şi atunci nu i se dă curs, a doua - cea mai probabilă - în care procurorul zice "fie, hai să vedem" şi poliţia începe ancheta.
Fiecare dintre cei care au semnat, trece pe la poliţie, dă cu subsemnatul, răspunde la întrebări, arată cum argumentele de pe cele şase-şapte pagini sunt reale şi el este afectat, vătămat. Procurorul, fiind vorba de mulţi oameni implicaţi, supraveghează mersul anchetei şi ţine legătura cu poliţistul. Acesta, poliţistul, munceşte sârguincios adunând teancuri de hârtii.

Aici, iar sunt două variante: la finalul cercetării (care, în cazul nostru, poate să dureze, să dureze...), poliţistul face un referat în care îi motivează procurorului pentru ce urmărirea penală poate să înceapă sau, dimpotrivă, constată că cele arătate în plângere sunt gogomănii ce nu trebuie luate în seamă.
În cazul în care poliţistul recomandă începerea urmăririi penale, preşedintele asociaţiei de locatari şi administratorul pot să devină inculpaţi dacă procurorul consideră şi el că sunt motive suficiente ca să ceară trimiterea în judecată a celor doi, dacă sunt indicii care arată clar temeinicia acuzaţiilor.
Aşa se ajunge la proces. Aici, judecătorul ia totul de la început dar prin prisma dosarului. Analizează toate actele, începe şi-i cheamă pe cei care au semnat tabelele la şedinţe de judecată, le cere să aducă dovezi prin care să susţină acuzaţiile formulate în plângerea penală. Judecătorul poate să ceară acte în plus, alţi martori... Preşedintele asociaţiei de locatari şi administratorul, fireşte, se apără, au şi ei avocaţi şi fac tot posibilul să-şi dovedească nevinovăţia.
După un timp, poate câteva luni, poate mai mult, poate după ani de audieri, amânări şi constatări, e posibil ca judecătorul să încheie dosarul considerând că toate acuzele sunt nefondate. Dimpotrivă, poate să considere că acuzele sunt fondate pe ceva şi de aceea, pentru a nu condamna oameni nevinovaţi, poate să ceară expertize, dovezi, martori, audieri, acte, tot ce consideră necesar pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia celor doi.

Cei doi, nu mai sunt de mult preşedinte de bloc şi administrator. Nici blocul nu mai e, pe locul cu pricina s-a mai construit un mall. Dar cei care au semnat tabelele plângerii penale din cei 174, încă mai fac drumuri pe la poliţie, tribunal, procuratură... De fapt, nici nu ştiu prea bine ce au semnat şi de ce. Doar li s-a spus că astfel se întorc "foştii" preşedinte şi administrator şi lor le era bine cu cei vechi. Acum, e clar că cei vechi... nici nu mai ştie nimeni de soarta lor. În final, viaţa şi-a urmat cursul.

Îmi cer scuze pentru toţi aceia care nu prea înţeleg ce e cu articolul ăsta. Totuşi, dacă vreodată vi se va pune o plângere penală sub ochi cu îndemnul "semnează!", poate, totuşi, vă gândiţi o clipă înainte de a semna. În schimb, ştiu că dintre cei care aţi ajuns aici, 174, sigur înţelegeţi povestea.

Onoare muncii!

marți, 21 august 2012

ATITUDINE

Acesta este un spaţiu în care îmi exprim exclusiv opiniile personale. Unele au fost despre locul meu de muncă. Asta pentru că lucrez într-o televiziune importantă din ţara asta, adică într-un loc din care se emit judecăţi, atitudini, opinii, informaţii - uneori, manipulări - toate, cu difuzare naţională, ceea ce influenţează milioane de oameni. Din toate aceste motive şi din multe altele am considerat că locul în care lucrez trebuie să fie cât mai sănătos cu putinţă. Atunci când am avut certitudinea faptului că sănătatea locului meu de muncă este pusă în pericol, m-am exprimat public în acest spaţiu privat.

Nu am scris, aici, doar despre RealitateaTV. Am scris şi despre alte lucruri fără nicio legătură cu televiziunea, de câte ori am considerat necesar să o fac. Mai exact, de câte ori am considerat că trebuie să-mi exprim o atitudine, am făcut-o.

În tot ceea ce am scris este o mare doză de subiectivism, sunt conştient de asta, nu sunt absolut deloc mesianic, aşa cum, pe la colţuri, am fost luat în derâdere. Mai sunt conştient de faptul că în unele exprimări ale opiniilor mele, e posibil să fi greşit. Când am avut această convingere, am cerut scuze. Iar asta, cu speranţa că nu am produs pagube imense, ireversibile.

Citesc, uneori, comentarii scrise de anonimi la adresa liderilor de opinie. Un intelectual de talia lui Andrei Pleşu, de pildă, cu toate scăpările sale, nu cred că este corect să fie insultat, să fie bălăcărit şi atacat josnic, pentru nimic în lume. Un jurnalist precum Cristian Tudor Popescu, fie că nu-i împărtăşesc întotdeauna opiniile, nu trebuie să fie terfelit, pentru nimic în lume. E valabil şi pentru mulţi alţii. Toţi chiţibuşarii care îşi exprimă opinii jignitoare, violente, denigratoare sunt, întotdeauna, anonimi. Nu am întâlnit nici măcar un singur exemplu de comentariu jegos, făcut de un om responsabil, cu nume şi prenume real. Niciodată! E un fel de voluptate bolnăvicioasă a anonimului care a descoperit cum poate să-şi ejaculeze veninul fiinţei sale meschine, mici, şi de acea, într-un zbucium verbal, slobozeşte tot ce-i vine mai amar în minte satisfăcându-şi, astfel, voluptatea. Păstrând proporţiile, dintre zecile de mii de cititori ai textelor de până acum, de pe acest blog, am avut comentarii şi opinii veninoase, josnice - de regulă pe alte site-uri - exclusiv din partea anonimilor. Oamenii verticali, cu identitate, fie şi-au scris opiniile (critice) în clar, civilizat, fie mi-au scris mail-uri în context privat, fie m-au sunat, fapt pe care îl apreciez şi care mă face să-i respect în mod deosebit, chiar dacă opiniile lor erau critice la adresa mea sau îmi dovedeau erori.

Pornirea demersului meu a fost din nevoia de atitudine. Din credinţa că nici pentru aceste vremuri, nici pentru anii ce vor veni şi în care la rând va fi viaţa copiilor mei, nimic nu se va schimba în ţara asta dacă nu avem atitudine. Sinceră, civilizitată, onestă, o atitudine pornită din convingeri pozitive, curate. Când mă exprim public despre o persoană care, de exemplu, şi-a clădit cariera şi averea numai pe şmenuri şi pe abilitatea de a apărea la televizor cu o faţă de milog cerşind pentru teledoane închipuite, nu pot să scriu, despre acel om, că este un mare jurnalist în viaţă, un stâlp al televiziunii din România, mai su seamă când nu are bunul simţ să se retragă never-ever. Când am convingerea că un mare patron vrea să fure o televiziune, nu pot să scriu că este un geniu al afacerilor. Iar când un alt patron îşi minte şi îşi dezamăgeşte angajaţii, nu pot să spun că este o victimă.

Vinerea trecută, un anonim cu atitudine, a reclamat un medic genicolog care fără 700 de lei nu se uita la soţia gravidă a anonimului nostru. Omul a avut atitudine, probabil - îmi place să sper - pornind de la credinţa faptului că atitudinea medicului este inacceptabilă şi, mai mult, lui, anonimului, undeva, i se va face dreptate. Asta s-a petrecut vineri. Acum e noaptea de luni spre marţi, medicul a fost arestat, conducerea spitalului demisă, se fac cercetări, anonimul care a avut atitudine a avut dreptate! Probabil că 700 de lei nu era o sumă imposibilă sau poate era o sumă enormă pentru cel cu atitudine. Nici nu mai contează. Ştirea este difuzată în draci pe toate canalele de televiziune de vreo două zile şi nici măcar nu are vreo legătură cu referendumul. Îl admir pe acel om, dealtfel, anonim, fără teledoane la activ. Nu a acceptat umilinţa pentru copilul lui nenăscut. Nu-i ştim numele şi pe noi, televiziunile, nici nu ne-a interesat identitatea lui. Doar îl punem la zid pe medicul ticălos, acolo e senzaţia, ca şi când noi, întreg poporul, am avea atitudine şi rar se întâmplă ca un medic să ceară şpagă. Iar când se întâmplă, trebuie să-l dăm la televizor oră de oră.

M-aş bucura nespus dacă atitudinea faţă de ceea ce este evident greşit şi care ne afectează în număr mare, ar apărea mai des. Am siguranţa că atunci ar fi mai dificil ca salariile să întârzie.E un exerciţiu dificil, la început, dar cred că este necesar pentru ca tot mai puţini medici să condiţioneze naşterea copiilor, de şpagă. Cu sau fără teledon.




vineri, 17 august 2012

SITUAŢIUNEA DE LA REALITATEA TV

                   Astăzi, 16 august 2012, a avut loc, într-unul dintre cele două studiouri ale Realităţii TV (avem Nord şi Sud, am fost în Sud), o şedinţă a angajaţilor. Detalii despre şedinţă a publicat Obae (www.paginademedia.ro), aproape în timp real (mai avea puţin şi publica detalii înainte ca acestea să se petreacă). Aşadar, mare lucru despre şedinţă nu am ce să adaug, în afara faptului că au fost prezenţi inclusiv Mihai Tatulici (n-a vorbit la microfon), Andreea Creţulescu (nici ea n-a vorbit), Mădălina Rădulescu (a vorbit la microfon la un moment dat, ca şi mine, şi alţii, dar Mădălina a spus cuvinte manipulatoare), adică ne-am adunat la un loc şefi şi subalterni, vedete şi anonimi (după cum se vede şi-n imagini). Ideea şedinţei era să fie găsite modalităţi prin care angajaţii să protesteze faţă de situaţia din televiziune (subalternii şi şefii să protesteze împreună faţă de nu se ştie cine şi ce). 

16 august 2012, RealitateaTV, studioul Sud
          După primele minute, când abia se afirmase că dacă apare Bercea riscă să ia bătaie, a apărut chiar domnul Florin Bercea, în persoană, cu fizicul, actualul administrator special (n-a luat bătaie la propriu). 
FLORIN BERCEA
        Deja, scopul şedinţei fusese distrus, toată mânia proletară s-a (re)vărsat asupra domnului Bercea, care, brusc, a devenit obiect şi subiect al protestului comun şefi-subalterni/vedete-anonimi (cine a mai pomenit un asemenea protest? ei bine, s-a petrecut la RealitateaTV!) Pentru ca halimaua să fie totală, au lipsit Enache, Elan, Irina Chirică, Ioana şi Ionuţ Vîntu, Cozmin Guşă şi Dana Ionescu, Maricescu şi alţii, adică potenţieali subiecţi/obiecţi ai mâniei proletare. 
           Florin Bercea era singur. Cei deunăzi enumeraţi nu au venit, drept pentru care halimaua a fost incompletă (mai cu seamă că Tatulici n-a vorbit la microfon, ba, chiar a plecat pe la jumătatea acţiunii, când s-a lămurit că n-o să iasă mare lucru, nimeni nu se va afirma, ca la Revoluţie, nici măcar el, prin niciun gest memorabil). Nici Andreea Creţulescu n-a vorbit la microfon, în schimb, a vorbit Paula Rusu şi, alături de alţii, am vorbit şi eu, după cum m-am recunoscut (autodenunţat) mai sus. Mă gândeam că aşa a apărut proletariatul, idee care nu-mi place defel.

            La respectiva şedinţă l-am văzut pe domnul Bercea prima dată în viaţă. Îl cunoşteam din vreo două-trei mail-uri şi mă tot întrebam de unde a aterizat? Recunosc, nu am cultură sindicală şi habar n-am cine sunt apropiaţii domnului Luca. Omul, Bercea, a fost chiar curajos. Noi, angajaţii/şefii-vedetele/anonimii, eram o masă de oameni înfierbântaţi iar el, singur, încerca să ne facă faţă. Nu au lipsit discursurile isterice, patetice, incoerente, inutile, absurde iar domnul Bercea a rezistat, eroic, singur, cum a putut mai bine. La un moment dat, a devenit clar că vreo doi-trei colegi au încercat să ducă totul în direcţia unui protest care să-l aducă înapoi pe Enache ( vezi discurs director Mădălina Rădulescu&Mihaela Antofi), dar această direcţie (asemenea confiscării Revoluţiei), spre regretul lui Enache, a eşuat lamentabil.
Alt aspect din 16 august
 
Acum, poate mulţi se întreabă, inclusiv din interiorul Realitatea TV, ce se întâmplă? Şi eu mă întreb.

Iată ce am înţeles şi vă împărtăşesc, cu rezerva faptului că poate unele lucruri le-am înţeles greşit.
            Anul trecut, Elan ne-a minţit. La crâşma Doina, unde mă îndemna să-i mănânc sandvişurile dacă mi-e foame, Elan a spus şi a repetat mai apoi de mai multe ori, că el, Elan Schwartzenberg, ne va plăti salariile doi ani, indiferent ce se va întâmpla, ba, mai mult, ne-a spus că are în spate oameni puternici d.p.d.v. financiar, aşa că n-avem de ce să ne facem griji. Era ceva de genul „şi dacă moare RealitateaTV, doi ani eu vă plătesc, numai veniţi cu mine să i-o tragem lui Ghiţă”, sigur, nu a spus cu aceste cuvinte dar asta era ideea. Şi ne-am dus. Aş vrea să-şi amintească acest detaliu şi susţinătorii frenetici ai cuplului Elan/Enache de astăzi. Tot atunci, Elan a spus şi celebra replică „religia nu-mi dă voie să pierd”, replică ce se bate cap în cap cu „doi ani vă plătesc...” dar, boul de mine, abia acum înţeleg contradicţia. Nu numai că nu au trecut doi ani, dar nu a trecut nici primul an şi Elan ne-a minţit. El ştia de atunci, foarte bine, ce fel de contract a semnat cu Ioana şi cu Ionuţ Vîntu când a preluat RealitateaTV. Iar dacă el nu ştia, Enache sigur ştia care sunt firmele la care RealitateaTV are datorii şi că între acele firme este şi GMG şi cu ce sumă. De unde ştia? Păi el, Enache, era administrator şi semna pentru bani pe vremea când RealitateaTV se îndatora, inclusiv la GMG. Nu ştiu cum, dar instanţa, adică un judecător, a admis că Realitatea Media S.A. are datorii la GMG (cele mai mari datorii, pe lângă altele, mai mici, la alţii, inclusiv la statul român), dar tare mi-e teamă că între actele care dovedesc datoria sunt, măcar unele, semnate de Sorin Enache. Asta în vreme ce Elan ne asigura că indiferent de ce şi cum se va întâmpla, ne va plăti salariile timp de doi ani... Ţeapă!

            Am mai înţeles, în vremea din urmă, că acum sunt trei cercuri de interese care se luptă pentru a deţine controlul total la RealitateaTV: aş putea să spun „gruparea A”, „gruparea B” şi „gruparea C” dar de fapt sunt Elan (cu toţi ai săi), Ioana Vîntu (cu toţi ai săi) şi creditorii (cu toţi ai lor) – adică GMG cel mai mare creditor (cu Florin Bercea administrator special şi toţi ceilalţi de pe lângă el). Faptul că au întârziat unele salarii luna trecută, că altele au fost plătite parţial iar altele, deloc, nu înseamnă neapărat că nu sunt bani. Fiecare dintre cele trei grupuri de interese spune „plăteşte tu!” pentru că neavând controlul total, nici unul nu vrea să plătească în contul celorlalţi. Acum, habar n-am cine are bani şi cine nu. Nu ştiu nici ce bani are Elan, nici Ioana Vîntu, nici Guşă (Bercea&Co.) E limpede că acum, cel puţin, nicio grupare nu are puterea 100%. De aceea, niciunul nu vrea să plătească dacă nu are el toate butoanele. Fiecare spune (nu ştiu dacă şi Ioana), „bun, plătesc, dar vreau toate butoanele”. Iar ceilalţi spun „păi nu ţi le dăm”. „Atunci, nu plătesc”. Şi uite-aşa, noi, angajaţii, suntem la mijloc.
Acţionarii, creditorii RealităţiiTV şi oameni din cercurile lor, opuşi angajaţilor/şefilor-vedetelor/anonimilor
 
În sinteză, asta se întâmplă.

          De ce e important ca cineva, anume, să aibă controlul la RealitateaTV? Păi, într-o ţară în care în două săptămâni se schimbă, pe bandă rulantă, Guvernul, componenţa Parlamentului, conducerea Camerelor, ierarhia ministerelor, a prefecturilor şi multe, multe altele, şi ca o încununare a tuturor se suspendă preşedintele! un post de televiziune de ştiri care transmite toate astea în direct, oare, nu e important? Nu contează? Un ecran la care se uită milioane de perechi de ochi? E important superstarul Gâdea, dar locurile 3, 4... nu sunt de lepădat! Deci, cine are RealitateaTV, are ceva valoros! Ce înseamnă RealitateaTV? O televiziune formată inclusiv din cei 174 de angajaţi trecuţi abuziv de Elan/Enache pe o firmă oarecare. RealitateaTV este munca multor oameni, unii nu mai sunt aici, o muncă de ani de zile, cu sănătate distrusă, cu familii brambura, pentru... pentru ca unii, acum, să vrea să-şi ia gâţii şi şefii/angajaţii-vedetele/anonimii să fie la mijloc. De multe ori, în regia de emisie, le spun colegilor că la televizor se uită "mama", multe milioane de "mame", deci, suntem responsabili de ceea ce se vede/aude. Acum, unii se luptă pentru a o controla pe "mama" prin noi, angajaţii.

            Care e problema celor 174 de angajaţi? Într-o bună zi din luna iunie a.c. (nu m-am lămurit dacă pe 14 iunie fix sau în jurul acestei date), 174 de colegi (cifră confirmată de Florin Bercea cu exactitate, în şedinţă) au fost anunţaţi că trebuie să demisioneze de la RealitateaTV şi să semneze un nou contract cu Alternative Media Solutions s.r.l. Pentru cei care nu erau la serviciu, obligatoriu, au fost chemaţi de acasă, cei care au lucrat toată ziua pe teren, obligatoriu, au fost chemaţi în redacţie pentru a semna contractele pregătite de... Departamentul Resurse Umane! Nu ştiu cine a decis cine semnează demisia-contractul şi cine nu – şi aici mă refer la şefii Cristi Coman (demisionat între timp, oare de ce?), Carmen Ungureanu, Mădălina Rădulescu, Cristi Nedelcu, Sorin Negulescu, Cătălin Ilie - ei, cel puţin, dacă nu şi alţii, au ştiut de liste , dacă nu chiar ei le-au făcut (fiecare pe bucăţica lui). Eu am acelaşi contract cu Realitatea Media, n-am ştiut că asta s-a petrecut, nu mi-a cerut nimeni să semnez nimic. Atunci întrebarea e... de ce mă mănîncă-n c... ce se întâmplă cu alţii? Să vedem. Ce este cu această firmă Alternative Media Solutions s.r.l.? A cui este? Cu ce se ocupă? Am aflat că are ca obiect de activitate televiziunea şi ca administrator pe o doamnă Tamara Dumitra Bătrînache, dar nu sunt sigur de această informaţie, nu ştiu cine este persoana. Celor 174 de foşti angajaţi ai Realitatea Media S.A. nu li s-a dat nicio explicaţie de către colegele de la Resurse Umane, alta decât că aşa li se vor da salariile. Cine era administrator special în acea zi? Sorin Enache. Cineva, a decis. Cine? Între această mutare şi mutarea oamenilor de la Realitatea Media pe Asesoft de către Sebastian Ghiţă (pe care parcă-l văd cum îşi freacă mâinile de bucurie), mutare făcută anul trecut, nu este nicio deosebire fundamentală. Nici ca procedură, nici ca stil. De aici concluzia că Enache a învăţat ceva (rău) de la Ghiţă.

            Domnul Florin Bercea spune că atunci, în 14 iunie, el nu era la Realitatea Media S.A. şi este adevărat. Mai spune că între Realitatea Media şi Alternative Media Solutions s.r.l. nu există niciun contract şi de aceea nu poate să facă vreo plată faţă de o firmă care, pentru Realitatea Media, nu există, nu e nimic semnat. Asta nu ştiu dacă mai e adevărat sau nu. Clar este că nu e firma grupului creditorilor – GMG/Bercea/Guşă/Luca. Alternative Media Solutions s.r.l. este o firmă care aparţine unuia dintre celelalte două grupuri de interese, denumite de noi aici „Elan” sau „Ioana şi Ionuţ Vîntu”. Cred că Mihaela Antofi, directorul  Departamentului (externalizat) Resurse Umane, care era extrem de vehementă la şedinţă pentru revenirea lui Enache, ea, ca director HR, ne poate lămuri pentru care grupare a muncit de zor Departamentul HR să încheie "colectivizarea" celor 174 de angajaţi într-o singură zi, de pe Realitatea Media S.A. pe Alternative Media Solutions s.r.l. Asta, dacă nu cumva ne lămureşte cineva, din vreo grupare, astfel încât Mihaela să stea liniştită. Trecerea a 174 de oameni de la Realitatea Media S.A. pe o altă firmă s-a făcut cu aportul unor colegi extrem de vocali, astăzi.
            Sigur, cine află toate astea ar putea întreba „cum, 174 de oameni au semnat pur şi simplu, la comandă?” Ei bine, da. Şi nu se putea merge mai departe în viaţă dacă toată treaba nu se termina în acea zi, până la miezul nopţii. Şi nu m-aş repezi să spun că este vina lor, a oamenilor. Aş fi curios, mai degrabă, dacă Inspecţia Muncii, de exemplu, ar deschide o anchetă şi s-ar lămuri cu privire la legalitatea acestei mişcări şi ne-ar lămuri şi pe noi (aşa cum îmi spunea azi, Mihai Tatulici, că e o treabă ilegală... penală, vai!). Habar n-am, poate e o treabă cât se poate de legală!... nu ştiu, nu sunt jurist ci un bou de producător tv... deşi, se poate la fel de bine ca Inspecţia Muncii să citească acest articol şi să se autosesizeze.
            Principala explicaţie, în acea zi de 14 iunie, a fost „trebuie să scadă cheltuielile pe Realitatea”. Perfect. Dar în acest caz, banii de pe firma Alternative Media Solutions s.r.l., de unde vin pentru plata salariilor celor 174 de angajaţi? De la Realitatea Media? Dacă da, atunci cum se reduc cheltuielile? Dacă nu, atunci cine face cinste cu salariile pentru 174 de oameni sau care este ingineria financiară? Elan? Dacă da, de ce nu pentru toţi angajaţii, aşa cum a promis la crâşma Doina? Dacă nu Elan, cine?
            Poate că, într-o bună zi, fie şi printr-o autosesizare a Inspecţiei Muncii, vom afla ce şi cum. Se poate să nu aflăm niciodată aceste răspunsuri pentru că nu e nimic de aflat într-o operaţiune cât se poate de legală. Aşa cum a fost posibil să stăm opt luni în cort (deşi Elan şi Enache au promis că vom sta cel mult două săptămâni), la fel, plata a 174 de oameni poate să devină ceva neglijabil, că nu Elan şi Enache au dat emisia din cort (asta e o imagine cam proletară, de stânga, recunosc, imaginaţi-vă cum Elan şi Enache, cot la cot, producător şi asistent, dau jurnalul din cort! Ce imagine de coşmar!). Nici CNA (deşi domnul Răsvan Popescu, însoţit de Enache, a fost cu fizicul la RealitateaTV şi a văzut cortul, când eram la etajul doi, mi-a strâns... mâna, domnul Popescu), nici Inspecţia Muncii şi nimeni din ţara asta nu s-a sesizat că e anormal ca 8, 10, 12 ore, oameni care fac meserii specializate, să stea într-o dubă, într-un cort, luni la rând şi acela să fie locul lor de muncă, asigurat de patronat. Nu a stat Enache, nu a stat Elan în cort. Nu prevedea fişa postului, pentru nicio meserie, că cineva trebuie să lucreze într-un cort timp de opt luni. Dar dacă nimeni n-a făcut scandal, dacă nimeni nu a sesizat organele, atunci totul a fost perfect. Of, ce stângist devin, nu-mi place! (Cred că Tatulici mă antipatizează în clipa asta, el, un liberal!)

            Cu o candoare emoţionantă, domnul Bercea ne-a spus astăzi că el nu vrea decât să-şi recupereze banii (adică el, creditorii) şi dacă şi-i recuperează, pleacă acasă. Deci, domnule Bercea, dacă eu, Gabriel Bugnar, mâine, vă dau toţi banii pe care vi-i datorează RealitateaTV, sau... nu eu, dacă Mihai Tatulici, de exemplu, fac o supoziţie, dacă v-ar da aceşti bani, din agoniseala lui de-o viaţă, sau dacă Sorin Enache vi i-ar da, la notariat, din agoniseala lui, aţi pleca acasă, mulţumit (mulţumiţi)? Mă refer la banii câştigaţi de ei la RealitateaTV... dacă vi i-ar da în contul datoriei, aţi pleca acasă? Bani trudiţi cu sudoarea frunţii... precizez! Răspuns: DA. Deci pe domnul Bercea şi pe creditori nu-i interesează RealitateaTV în sine decât în măsura în care îşi recuperează datoria. În acest caz, eu, unul, poate şi Mihai Tatulici, nu ştiu, că nu pot să vorbesc în numele lui, nici în numele lui Enache, eu, unul, aş vrea să aflu... în anii ăia, în care trăgeam ca boul pentru RealitateaTV şi RealitateaTV acumula o datorie tot mai mare faţă de GMG, acea datorie, poate cineva să-mi spună cum a apărut, cum s-a ajuns la ea? Cineva, oricine, Enache, Bercea, oricine, poate? Sau mai bine ar fi ca această întrebare să le fie adresată domnilor Sorin Ovidiu Vîntu şi Liviu Luca, pe vremuri, prieteni? Ce a făcut GMG pentru RealitateaTV de milioane de euro că acum RealitateaTV este datoare vândută?

            Cred că noi, angajaţii – şi aici vorbesc având expertiza unuia care şi-a lăsat ani din viaţă şi sănătate pentru ca această televiziune să conteze pentru ţara asta – nu avem decât o treabă, să ne facem meseria cum ştim mai bine. Este treaba acţionarilor, a creditorilor, a administratorilor de toate felurile, a celor de pe lângă ei, să-şi ia gâţii până rămâne unul, învingător. Nu este treaba noastră pe cine numeşte administratorul special drept director executiv. Nu este treaba noastră ce măsuri consideră de cuviinţă să ia pentru redresarea societăţii; dacă externalizează sau nu un serviciu (Enache a externalizat IT-ul, de exemplu, Bercea vorbeşte de alte servicii). Important este ce se întâmplă cu oamenii din acele servicii şi asta, da, este şi treaba noastră, a angajaţilor. RealitateaTV este o televiziune care niciodată nu a fost pe profit. În nicio epocă. Nici când Vîntu ne plimba la Elunda, în Creta, acolo unde ajung doar milionarii. Dealtfel, nu ştiu dacă există vreo întreprindere media din Grupul Realitatea Media S.A. care a fost, fie şi doar pentru o lună, pe profit. Şi dacă a fost, nu ştiu dacă acea întreprindere mai există. Noi, angajaţii, avem fiecare câte o meserie pe care vrem să ne-o facem şi pentru care trebuie să fim plătiţi. Mai departe, fiecare decide dacă vrea, dacă mai vrea să lucreze aici, cu Mura şefă, cu Enache şef, sau poate cu Ponta şef, cu Băsescu şef, sau cu Gâdea şef, cine ştie? Orice e posibil. Dar e decizia fiecăruia.Şi-aşa, sunt pline ecranele patriei de oameni care s-au născut la RealitateaTV sau măcar au trecut pe aici până să-şi crească cota (nu mă refer la Tatulici, fireşte).

            Situaţiunea e... „nu e bine, domnule chestor!”. De aceea cred că este important ca toţi cei care lucrează pentru RealitateaTV, indiferent de meserie şi de contractul pe care îl au, să nu fie manipulaţi, să nu se lase manipulaţi în sprijinul unei grupări sau a alteia. Unii, poate că se simt datori faţă de Enache. Alţii, poate speră să devină şefi (aşa cum Enache a uns în ultima vreme tinere speranţe) sau mai şefi decât sunt. Dar RealitateaTV nu înseamnă acea mână de oameni fideli unui stăpân.

Să recapitulăm:
sunt trei grupări 1.Elan (cu Enache şi ai lui, inclusiv din interiorul RealitateaTV), 2. Ioana şi Ionuţ Vîntu (sunt cam singuri dar au cele mai multe procente ca acţionari, aşa că nu au nevoie de aliaţi, teoretic, mai degrabă ar avea nevoie de ceva bani) şi 3. gruparea creditorilor GMG (să-i spunem aşa), care deţine – prin instanţă (că asta e problema lui Enache) - postul de decizie al administratorului special, Florin Bercea (şi care îi are alături pe Cozmin Guşă şi, spun zvonurile – dar eu nu le cred – undeva, în fundal, pe Liviu Luca, certat cu SOV).
Mai există un administrator judiciar care nu are treabă cu puterea asupra postului ci mai mult cu deciziile administrative în vederea posibilei redresări (sau nu).

Aceasta fiind situaţiunea, nu cred că masa angajaţilor, atât a celor 174 cât şi a tuturor celorlalţi, este o masă de oameni manevraţi de cine, cum vrea. Refuz să cred asta. Da, recunosc, am crezut în Elan şi în Enache. Amândoi au minţit. M-au dezamăgit. Nu cred deloc în ceilalţi. Şi nu cred că noi, angajaţii, trebuie să mai credem în promisiuni pe vorbe, făcute la crâşmă sau în redacţie pe ton şugubăţ. Trebuie să credem în acte şi în fapte. Atât.

Acum, situaţiunea la RealitateaTV este în pragul blocajului. Sper, din tot sufletul, să nu se ajungă chiar la blocaj.

PS 1 – Sunt cu mult mai multe de spus. Poate, într-o zi, voi publica o carte despre RealitateaTV, cu staţii locale cu tot, cu site, cu NewsIn, Romantica, TMC şi restul, restul...

PS 2 – Îi sunt recunoscător (şi) lui Sorin Enache pentru că atunci când am fost la un pas de moarte, s-a interesat de soarta mea şi în lunile următoare, în acord cu Sergiu Toader (şi cu Vîntu, probabil, nu ştiu), m-a plătit un timp fără să trec prin redacţie, asta, ca o compensaţie pentru toţi anii în care am fost în prima linie la RealitateaTV (până când Cătălin Popa şi alţii s-au gândit că trebuie să vin la lucru, că stau degeaba, după un accident vascular cerebral...) Era în puterea lui Enache să nu mă protejeze, să nu facă asta, chiar dacă salariul meu nu a venit din buzunarul lui. Dar m-a protejat. Îi mulţumesc pentru ajutor. Dar, una-i una, alta-i alta, adică situaţiunea de acum. Faptul că o mulţime de oameni suferă acum, nu-mi dă dreptul să fiu partizan gândindu-mă la Enache cât de domn a fost (dar da, a fost!).

PS 3 – În jurul orei 17, după şedinţa de la ora 14, m-a sunat Mihai Tatulici, curios să afle în ce ape mă scald. Nu pot să dezvălui aici conţinutul convorbirii fără acordul lui. Îl cunosc pe Mihai Tatulici din 1983. A fost cel mai bun şef pe care l-am avut vreodată. Ultima convorbire telefonică am avut-o cu el în octombrie, anul trecut. Am stat cu el la aceeaşi masă de prânz, de două ori, când ne-au invitat nişte invitaţi ai emisiunii „Veniţi cu noi pe programul doi”, prin anii 90. Nu m-a invitat niciodată acasă la el, nici nu joc golf, nici bridge, nu mă număr printre intimii lui. Nu ştiu cine, din ce grupare, trebuia să afle în ce ape mă scald; altfel, nu înţeleg de ce m-a sunat Tatulici. Dacă a fost doar curiozitatea lui, ceva personal, atunci mă bucur în cazul în care i-am satisfăcut-o. Altfel, despre apele în care mă scald, am scris aici.

Onoare muncii! ..."am avut prea puţin timp ca să fiu scurt". 

Şi mai e un PS : încă n-am scris nimic despre "şmenuri". De ce? Nu e momentul, aşa cred. 

Erată: M-a sunat Mihaela Antofi să-mi spună că nu ea a fost la şedinţă, am confundat-o cu a ei colegă, Corina. Toate referirile pe care le-am făcut la adresa Mihaelei faţă de prezenţa ei la şedinţă i le-am atribuit în mod greşit. Îmi cer scuze pe această cale pentru confuzia pe care am făcut-o.

miercuri, 18 iulie 2012

DE CE SE PIŞĂ PE NOI cu un P.S. despre RealitateaTV

Se pişă pe noi pentru că, de fapt, votul nostru nu contează. La parlamentare, nu contează ce votăm. 
Te votez pe tine, PSD-ist-ul Popescu, să mă reprezinţi. Sunt în colegiul 74 din judeţul X şi dintre toţi candidaţii, pe tine te-am ales, Popescu. Dar nu doar pe tine ci o întreagă listă, ba, mai mult, unii pot ieşi parlamentari cu doar câteva voturi (minorităţi) în vreme ce altora le sunt necesare mult mai multe voturi. Legea e strâmbă.
Mă rog. S-a votat. Tu, Popescu, ajungi parlamentar PSD, mă reprezinţi pentru că în colegiul meu ai câştigat (poate după redistribuire, în fapt, poate altul a câştigat dar nu contează, algoritmul te-a desemnat pe tine - altă stâmbătate).
La final, Parlamentul are o majoritate formată din partidul X, că aşa iese numărătorea. De căcat.

După o vreme, o parte dintre parlamentarii de la X trec la Y, că aşa vor ei, fără vreo altă consultare electorală, iar de aici reiese că majoritatea e alta. Pe bani, posturi, promisiuni, contracte cu statul sau cine ştie mai ce, majoritatea se schimbă. E dincolo. Apoi, ei votează să schimbe tot, şefi de camere parlamentare, Avocatul Poporului, preşedinte, şefi la Justiţie şi tot restul. Fără alegeri, ci doar pe baza majorităţii nou create după şpăguiri, şantaje, promisiuni. E, cum se spune, problema migraţiei politice. Nodul gordian. O furăciune faţă de care, ca oile, noi, poporul, nu reacţionăm. Iar pentru ei, politicienii, plouă.

Atunci, de ce spanacul meu mă mai chemaţi la vot şi de ce mai cheltuim milioane de euroi/lei pentru un simulacru de alegeri?

De aici porneşte răul. Aici, politicienii = hoţi cu acte în regulă, legali - hoţi de voturi şi de bani publici - voi, politicienii, de fapt, vă pişaţi pe votul meu.

Azi, acum, sitaţia este:
- de o parte un preşedinte suspendat, un golan, marinar agramat şi machitor, pe care l-am votat pentru încă cinci ani;
- de cealaltă parte, nişte hămesiţi, care vor puterea, vor tot, banii ţării, instituţiile, vor să controleze şi să prefacă ţara după chipul şi asemănarea lor.

Dacă LEGEA spune un preşedinte la 5 ani, eu, unul, aşa vreau să fie. Am votat un chior, golan, pilagiu, afemeiat? Atunci ăsta e, ne asumăm, ca popor, dacă nu avem cap măcar demnitate să avem, mergem cu el până la capăt - dacă nu încalcă, într-adevăr, legile, dacă nu se dovedeşte a fi trădător, să-şi termine mandatul (Băsescu are multe defecte, dar e patriot, atât cât înţelege el, patriotismul). La următoarele alegeri vom fi mai atenţi, aşa ne maturizăm, aşa învăţăm democraţia. Ponta şi Antonescu nu m-au convins că Băsescu a încălcat legile. Da, a fost arogant. Şi ei sunt aroganţi. Da, e incult. Nici ei nu m-au dat pe spate. Dar nu s-a pretins "doctor." Da, Băsescu e mitocan, a dansat cu ţigăncile la crâşmă şi s-a pronunţat "ghici, ghicitoarea mea?" faţă de Raed. Dar astea nu sunt încălcări ale vreunei legi ci măgării. Mergeţi într-o poieniţă după o duminică de vară, unde românii au făcut grătare, şi veţi vedea gunoaie. Ăsta e Băsescu. Mergeţi pe o plajă seara şi-l veţi vedea pe Băsescu. Mergeţi la ţăranii care au wc într-o groapă în pământ , în fundul curţii, şi-l găsiţi pe Băsescu. Mergeţi la şmecheraşii de pe Dorobanţi, la terase, acolo e Băsescu. Băsescu e poporul român, în majoritatea sa. Îmi pare rău pentru cei subţiri şi ofensaţi, dar asta e România, ăsta e poporul. Recunosc, nu-mi convine. Nu arunc gunoaie la întâmplare dar dacă nu am încotro, mă cac în wc-ul din fundul curţii, nu pe mine. Recunosc.


Ponta şi Antonescu, vă rog, nu vă daţi lebădă/lebede în chiuvetă. Aveţi în spate cohorte de înfometaţi, de la Hrebenciuc la Mitrea, care nu vor altceva decât ceea ce şi-au dorit clienţii lui Băsescu: munca poporului ăstuia, să vă pişaţi pe noi la vot şi să vi se rupă de România.

Soluţie (am mai spus-o): împărţirea puterii, unii, Cotroceni, ăilalţi, Victoria. Să reprezentaţi fiecare câte o tabără de securişti, tabără care vrea să ia gâţii celeilalte. E singura şansă ca noi, poporul, ăştia pe votul cărora vă pişaţi, să mai avem parte de ceva, cât de cât, din munca noastră cinstită, nişte firimituri, acolo.

Victor, dragă, ma las-o-n căcat pe-aia cu "aveam 17 ani la Revoluţie". Eu aveam 23 şi, ca boul, mi-am pus viaţa faţă în faţă cu moartea, ca tu să vii acum să-mi spui că vrei să-l răzbuni pe Năstase (e evident!) şi că trăieşti din leafa de prim-ministru. Mai dăte-n căcat de-aici, că mă plictiseşti! Pentru generaţia celor trecuţi de 40 de ani, dacă vrei să te credem, măcar schimbă discursul ! Eşti penibil, Victoraş!


Cum am mai spus: hai să-şi ia gâţii, golanul de Băsescu la Cotroceni şi ăilalţi, securiştii tineri, la Victoria. Crin e halit. Restul, să se pândească reciproc. E cel mai bine. Aşa că, fie nu mergeţi la Referendum să iasă Băsescu, fie mergeţi masiv şi votaţi împotriva demisiei.


O întrebare: dacă Crin şi Victor nu vor caşcavalul, de ce, dacă ar câştiga Băsescu, unul se retrage din politică iar celălalt îşi dă demisia din funcţia de prim-ministru? Dacă sunt bărbaţi şi le pasă de ţară, de ce nu se luptă mai departe cu balaurul? Adică ne şantajează, pe noi, poporul, ăştia de lăsăm gunoaie în poieniţă şi ne căcăm în fundul curţii, dacă pică Băsescu, suntem eroi, dacă nu, plecăm acasă? 


Ei bine, aş vrea să rămână Victor şi Traian. Crin e ca un penis incapabil de erecţie.


P.S.
Mulţi colegi de la Realitatea m-au întrebat zilele astea "Ce părere ai? În toamnă spuneai să nu mergem la Ghiţă; acum nu ne primim salariul; ce zici de asta? unde e Elan al tău?" Elan, pune-te în locul meu, te rog! Ştiu că pe Enache nu-l afectează.
Iniţial, m-am gândit să le dau telefonul lui Elan şi al lui Enache, să îi sune personal, să îi întrebe ce şi cum. Sau măcar să le dea sms-uri. N-am făcut-o.


Apoi, Enache s-a aşezat pe-un scaun în mijlocul unei şedinţe în care ne-a spus că el pleacă în vacanţă (nu a spus destinaţia), că miercuri sau luni ne vom lua salariile. Eu aştept, sâmbătă vreau să mă cunun la biserică, cu Dumitriţa, şi nu am bani să-mi cinstesc invitaţii. Alţii, nu au bani să-şi plătească chiria sau creditul. Ştiu că sună de stânga dar aşa e, asta e realitatea; unii se bazează pe salariu.


Adevărul e că sunt profund dezamăgit de punctul în care a ajuns RealitateaTV. Nu cred că s-a eficientizat prea mult de când cu insolvenţa. Dimpotrivă. Aşa cred eu. Să-mi demostreze Enache că greşesc. Elan spunea la Doina " doi ani vă plătesc salariile". Nu e treaba noastră că a apărut Guşă, Ioana Vîntu sau altcineva. A mai spus Elan "într-o lună facem regia" şi am stat în cort până în urmă cu o lună. Adică mai bine de opt luni. În tot acest timp nu i-am văzut prin cort, nici pe Enache, nici pe Elan. Doar Sergiu ne-a pus aeroteme astă iarnă şi apoi a plecat în Noua Zeelandă unde era mai cald.
Da, dragi colegi, sunt dezamăgit. Dar chiar şi aşa, nu aş fi de acord cu o furăciune, nu aş merge cu un hoţ. Dacă vouă vă pare rău că nu aţi mers cu un hoţ, cu Ghiţă, aici, ne despărţim. Nu aveam cum să prevăd că va apărea Guşă, fata lui Vîntu, băiatul lui Vîntu şi alţii. Habar n-am care sunt jocurile din spate, după cum nici voi nu ştiţi, nici eu nu ştiu. Ce ştiu e că la fix trebuie să fiu în regie, să spun "generic" şi să-mi fac treaba cât mai bine cu putinţă. Împreună cu voi. Şi când spun asta nu mă cred Mesia, cum, de pe margine, s-a chiţibuşat.


Îi rog pe toţi colegii să mă ierte dacă cineva a decis să nu meargă la Ghiţă şi să vină la Realitatea din cauza mea. Consider că am de-a face cu oameni maturi, resposabili. Dacă nu voi fi concediat, după concediu, voi decide pe ce drum merg. Pentru cineva care nu şi-a dat opt ani din viaţă la televiziunea asta, şi e mai cinic decât boul de mine, poate, decizia e mai simplă; tragem cât putem şi când nu mai putem, treaba lor! Pentru mine, nu. Îmi pare rău că a plecat Coman şi nu mi-a spus "la revedere", ba, ne-a anunţat plecarea printr-un mail (Coman=directorul editorial care s-a luptat ca mulţi din redacţie să nu meargă la Ghiţă, în octombrie, şi care a demisionat zilele trecute). Îmi pare rău şi de noile decizii manageriale, ale lui Enache; televiziunea e în primul rând echipă, sinergie, empatie, comunicare (ei, aş!), şi apoi exprimarea răutăţii, simpatiilor/antipatiilor şi a milităriei forţate, a comandantului de detaşament care notează în pauză elevii indisciplinaţi pentru a-i turna la dirigintă. Televizunea nu este un pluton comunist, presupune creaţie, imaginaţie, oameni liberi la cap şi la spirit. De-aia, important e dacă şef e un om cu (tele) viziune sau un comandat de detşament. M-aş bucura ca Sorin Enache să înţeleagă treaba asta. Dar deciziile managerului, sunt ale lui.Succesuri şi sânge pe pereţi!!

Elan, nu vreau altceva decât să fiu normal.

P.S. 2 - Orice legătură între luptele politicienilor şi evenimentele de la RealitateaTV este absolut întâmplătoare.

joi, 12 iulie 2012

CE A ÎNVĂŢAT VICTOR PONTA DE LA SEBASTIAN GHIŢĂ

fută tot ce e de jur-împreujurul său cu mult, mult tupeu, asta a învăţat Ponta de la Ghiţă pe vremea  când stăteau la plajă în insule şi guvernantele asiatice aveau grijă de copii.
Cred că nu e greu. 
Ghiţă a pornit o acţiune de comando la Realitatea. Ponta, la Parlament. Ghiţă a ocupat tot, gările, porturile şi aeroporturile, MCR-ul (Master Cotrol Room-ul), redacţia, culoarele şi budele insalubre (aşa cred că sunt şi acum în Casa Presei). Ponta, a ocupat Camera, Senatul, Avocatul, Curtea.... henţ! aici a luat-o în mână (dreaptă sau stângă) pentru că Evropa nu-l lasă. Deja, după ce Vicor a fost în Belgia, Referendumul este după Curte. Adică după PDL. Adică se profilează tot mai acut, la nici trei zile de la debarcarea lui Băse, că Ponta, cu tot cu Crin cel vopsit la păr, o va/vor lua în mână. De Mălineanu. Oarecum, mă bucur. Niciodată nu mi-a plăcut violenţa. Nici în 21-30 decembrie 1989, nici în 14 iunie 1990 când minerii m-au aruncat peste gardul TVR, mai mult mort decât viu, pentru că le făcusem o fotografie. Ponta şi Crin au violat Parlamentul, l-au violat şi pe Avocat şi au încercat şi cu Curtea spunând că violurile în grup/lanţ au fost cu plăcere. Evropa nu crede în lacrimi. Băsescu? Un golan. Marinar care fute în fiecare port altceva, mai aduce una-alta, blugi/ţigări şi vinde la Constanţa. Ce preşedinte să iasă din ăsta? Ponta? Micul Titulescu. Crin? Adevărat, adormitul văpsit la păr. Toţi se pişă pe mine, alegătorul. Deci şi prin urmare nu am cum să-i vreau nici pe unii, nici pe celălalt. Dar experienţa, viaţa, mi-a dovedit că în ţara asta ne-a mers cel mai bine când preşedintele a fost de-un fel şi guvernul, de celălalt. Când preşedintele trăgea hăis iar guvernul, cea. Când totul a fost într-o mână, fie Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, totul a fost naşpa. Vremea/vremurile lui Iliescu nu mai vreau s-o/să le trăiesc. Nu mai vreau să mă bată minerii. Nu mai vreau ca primul-ministru (Năstase) să dea publicitate (bani de la stat) la presa prietenă. Nu mai vreau ca şpaga să guverneze România. Nu mai vreau nici ca Udrea şi Roberta să conducă. Pipiţe care mai au de citit/învăţat/cultivat şi care - nenorocire! - oricât de bune miss sunt în cadru, nu au ce să caute în fruntea ţării.
Dar dacă Dumnezeu ne-a lăsat între un Năstase la pârnaie (pentru ceva tot trebuia să plătească - nu e singurul, e drept şi ruşinos pentru noi, ca popor, că a intrat pentru o vrăjeală) şi un marinar ajuns preşedinte, cu un prim-ministru care crede că are coaie mai mari decât le are, dacă asta e situaţia, ei bine, poate că ăsta este echilibrul: Băse la Cotroceni şi Ponta la Victoria. Să se fută reciproc, la nesfârşit, ţara să meargă, să-şi vadă de treabă, să crească, aşa cum a fost pe vremea lui Tăriceanu, economia să "duduie". Vă amintiţi? Altfel, dacă unul sau altul are totul într-o mână, nu e bine. Las la o parte lecţia lu' Nea' Nicu care a dat-o de gard cu partidul unic şi cu Leana sa cu tot.

Ponta a învăţat de la Ghiţă că dacă intri cu tupeu, cu gealaţi/şantaje/cumpărări (cumpărături de parlamentari) o să iasă planul pus la cale de bătrânul Hrebe. Ei bine, nu! Dacă Evropa nu vrea şi dacă nici Băse nu se lasă, dragă Victor şi dragă Crin, aţi luat-o în mână (mâini) de acelaşi Mălineanu. Lecţia lui Ghiţă nu se aplică aşa cum nu s-a aplicat în octombrie trecut când, la botez fiind, Sebi a fost deposedat de Realitatea.

Concluzie: Băse la Cotroceni şi Ponta/USL la Victoria. E perfect pentru familia mea. Dacă se fut reciproc au grijă să fure cu atenţie, mai cu milă, şi să mai facă şi ceva pentru popor, să iasă în faţă (o autostradă, o centură, ceva). Dacă nu, ţara îşi vede de treaba ei că ştie ce are de făcut şi fără capetele lor luminate.

PS: Antena 3 e cu USL, clar (deşi în ultima vreme au cam început să-l taie pe Ponta şi să dea pub: o fi vreun semn?). TVR Info e cu Ponta dar cam ezită. B1TV e clar cu Băse că nu au altă şansă. Digi habar n-au pe ce lume sunt de când au apărut. Realitatea - spun creditorii - e imparţială, ca o găină beată care n-a negociat încă nici cu viaţa, nici cu moartea. Eu vreau cu Băse şi Ponta. Fetelor, s-ar putea, acest cadou măcar de ziua mea?

joi, 21 iunie 2012

ADRIAN NĂSTASE AŞA CUM L-AM CUNOSCUT SAU ILIE ILAŞCU ŞI NĂSTASE

Nu credeam că voi scrie vreodată despre Adrian Năstase.

Anul 1994. L-am filmat pe Ilaşcu în celula lui din puşcăria din Tiraspol şi am făcut un documentar. L-am înscris la Dakino. Mihaela Rădulescu poate să confirme. Ea a pledat ca filmul să fie la Dakino. Pentru ziua proiecţiei la Dakino, am trimis invitaţii la toţi liderii politici ai vremii, inclusiv la Corneliu Coposu, Ion Iliescu şi Adrian Năstase, pe atunci preşedintele Camerei Deputaţilor. Singurul care mi-a răspuns a fost Năstase. M-a sunat personal şi m-a invitat la el la birou, la Camera Deputaţilor. M-am dus. M-a întrebat "Domnule Bugnar, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru Ilaşcu. Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Cum pot să vă ajut?"

Anul 2000. Eram producător la ProTV. Am făcut un live de la PSD cu Adrian Năstase. După live, Năstase : "Domnule Bugnar, vă rog să vă gândiţi, aţi vrea să lucraţi pentru campania mea electorală?"

Sunt sigur că Adrian Năstase are păcatele lui. Da, nu mă bazez pe nimic. Sau poate doar pe faptul că pentru o candidatură la preşedinţie ai nevoie de bani mulţi. Ca român, mă simt umilit că un fost prim-ministru al ţării mele a ajuns în pragul sinuciderii. Nu ştiu cât a furat Năstase. Aş vrea ca şi Năstase, şi toţi politicienii care au furat/vândut ţara asta să fie pedepsiţi. Dar noi, ca români, să NU fim umiliţi. Oare preşedintele României, şeful statului, reprezentantul României în lume, ar putea să facă ceva să NU fim umiliţi? Mulţumesc.

miercuri, 6 iunie 2012

Moda Nicuşor Dan - mama va vota cu el

Despre existenţa lui Nicuşor Dan am aflat de pe net. Cred că de pe Facebook. În urmă cu vreo două săptămâni. La un moment dat, când am început să pricep cine sunt candidaţii la funcţia de primar general, mi-am zis că trebuie să aflu mai multe şi despre Nicuşor Dan. Aşa am ajuns pe http://nicusordan.ro/ . Din start, omul mi-a devenit simpatic aflând că a dat în judecată Primăria Capitalei. Şi nu o dată ci de mai multe ori. Eu am dat în judecată firma care ridică maşini în sectorul 1 (ridicarea maşinilor - un mare şmen de-al d-lui Chiliman - care "a reabilitat blocurile gratis" spune vecina mea din Floreasca) dar judecătorul respectivului proces nu mi-a dat dreptate, nu a dat nici firmei care are şmenul cu d-l Chiliman, a strămutat procesul la Buftea şi astfel s-a spălat pe mâini. Recunosc, nu am fost atât de tenace ca d-l Nicuşor Dan, nu am murit cu ei de gât, deci nu m-am mai dus la Buftea (nici citaţie n-am mai primit). Am rămas cu paguba de 800 de lei, şmenul d-lui Chiliman (ceva bani din banii mei au ajuns şi în buzunarele sale). Dar (nu numai prin contrast) pe Nicuşor Dan îl apreciez.
Apoi, văd că e o modă. D-na Alina Mungiu scrie despre Nicuşor Dan şi spune că va veni special în ţară pentru a-şi da votul lui Nicuşor. D-l Pleşu scrie editoriale "la liber pe net" în Dilema Veche susţinându-l pe acelaşi Nicuşor. Ba, aseară, la Digi24News, la emisiunea lui Luca Niculescu, l-am văzut pe Nicuşor. În urmă cu două zile, pe când ieşeam cu bicicleta din Herăstrău, un tânăr împărţea fluturaşi cu Nicuşor (cam pe vremea când d-l Paleologu era prins în horă, în acelaşi parc, la intrarea Charles de Gaulle cu angajaţii de la Rosal şi era filmat de carul de la Etno). Aflu de pe net că un "like" pentru Nicuşor este egal cu un vot. Distracţie maximă! Când cobor la metrou şi-l văd pe d-l Prigoană cum promite transport gratuit, nu mă gândesc decât c-a luat-o razna şi trebuie să depun toate eforturile pentru ca voturile să meargă la Nicuşor. Mai deunăzi, în autobuzul 135, fără să vreau, aud dialogul telefonic pasional al unui tânăr care, deşi nu părea să aibă 18 ani, ducea muncă de lămurire precum că trebuie votat Nicuşor. Admirabil!
Televiziunile, în schimb, nu sunt interesate de Nicuşor. Aseară, la Luca Niculescu, cum spuneam, era invitat Nicuşor şi d-l Marius Pieleanu. De ce l-a mai invitat pe Nicuşor, n-am înţeles, că doar d-l Pieleanu vorbea. Sau tocmai asta era ideea? La televiziunea la care lucrez, azi l-am văzut în direct pe Vanghelie. Multe minute. Totodată era şi pe Antenă. Vanghelie. Nicuşor, ioc! Chiar nicio televiziune nu are nicio simpatie pentru Nicuşor? Doar pentru ăilalţi candidaţi (în general USL)? Mircea Badea ştie cum merge treaba dar se face că plouă când spune că nu ştie de Nicuşor, n-a auzit, usturoi n-a mâncat, conferenţiare!... Să mă mai mir că nu i-a ieşit treaba cu Fabrica de chibrituri (lui Mircică)? De fapt, când nu mai ştiu care PD-L-ist scăpătat (pe făraş) a ieşit să-l sprijine pe Nicuşor, brusc, acesta i-a tăiat avântul spunând că-i mulţumeşte dar nu-l acceptă în echipă. Dacă m-aş încorda puţin v-aş spune şi despre cine-i vorba dar cred că e irelevant. Mai relevant e că până şi Liviu Mihaiu va vota cu Nicuşor! (chit că n-o să-l pună guvernatoru' Deltei...).
Altfel spus, Nicuşor a devenit o modă pentru tineri, complet neinteresant pentru televiziuni pentru că nu are bani  (nici rating nu pare să facă pentru că nu vorbeşte despre "almanahe"), recomandat de intelectualii subţiri, o reală speranţă pentru supăraţi de-ăştia ca mine cărora le e lehamite de mizeriile unuia precum Chiliman (a se citi toţi ceilalţi, şleahtă-de-şmenari-cărora-prea-puţin-le-pasă-de-Bucureşti-şi-bucureşteni). Nu cred că Nicuşor e îngerul salvator dar măcar nu-l văd venind cu ardeiul iute-n cur.
Ei bine, aici vă dezamăgesc: azi după-amiază am fost la mama, la Ozana. Fireşte, am ajuns să vorbim şi despre alegeri. Mama (65 de ani şi 7 clase) nu auzise de Nicuşor Dan. Cât despre ceilalţi "toţi sunt o apă şi-un pământ", zice mama. Recunosc în faţa organelor statului, mi-am convins mama să voteze cu Nicuşor. I-am dat toate argumentele programului său, ba chiar am mai pus şi de la mine vreo două (i le spun lui Nicuşor cu altă ocazie). "Da", îmi spune mama "dar ce nume-i ăsta, Nicuşor? Parcă aş alege un copil". Am mai citit zilele astea că unora nu le place vocea lui. E drept, nu e Placido Domingo. "Ei, mamă, ce vină are omul pentru numele dat de părinţi? Eu zic să-l votezi, aşa avem şansa să scăpăm de hoţi". "Bine, îl votez", a zis mama. Mă autodenunţ. Mi-am manipulat mama să-l voteze pe Nicuşor.

PS- La tanti Doina la poartă, soara mamei (mai mare cu vreo 10 ani), au venit de la PD-L şi i-au dat o şapcă, un tricou şi o umbrelă. Promit ca până duminică să o manipulez şi pe tanti Doina. Ba, mai mult, promit să-mi manipulez toată familia cu drept de vot. Pe nevastă nu pot, că e cetăţean moldovean.

PS2- Ar fi superdistractiv ca după toate luptele duse pe toate fronturile de USL, după ce Ponta s-a pozat cu Oprescu  iar acesta a inaugurat de 1 Mai Pasajul Pipera (la Basarab nici acum nu sunt deschise staţiile de tramvai - poate se deschid până duminică), după toate astea, zic, să iasă Nicuşor! Ă? Cum ar fi? Trai, neneacă!

joi, 1 martie 2012

GOOGLE, MULT MAI TARE DECÂT SECURITATEA

Începând de astăzi, 1 martie, intră în vigoare noua politică de termeni şi confidenţialitate la Google. Am citit multe despre povestea asta în ultima vreme. Ca un consumator de Google ce sunt, m-a interesat. Am dedus că mulţi dintre cei care au scris pe marginea subiectului nu au citit condiţiile şi termenii. În general, când apare o bifă pe ecran "Sunt de acord" o marcăm fără să mai pierdem vremea să citim cu ce suntem de acord. Am citit şi după ce am citit mă gândesc dacă să mai folosesc sau nu calculatorul la altceva decât mail-ul de seriviciu (obligat fiind).

În anii '80 aveam un prieten foarte bun în R.F.G. Ne scriam destul de des şi din când în când primeam de la el câte un pachet: ciocolată, cafea, câte o cămaşă cum nu se găsea pe la noi, beţişoare de şters în urechi... mărfuri rare, unele chiar de contrabandă pe vremea aceea. Atât scrisorile cât şi pachetele veneau deschise. Pachetele le primeam deja împărţite jumate-jumate cu vameşii, nu aveam decât să constat ce-mi lipsea, niciodată nu primeam nicio explicaţie. Singura dată când am întrebat "de ce pachetul e deschis?" mi s-a spus "aşa a venit" adică aşa a venit de la ei, de la nemţi. Am renunţat să mai întreb. Sigur, nu era legal, era un abuz. Ultimul pachet (deschis) l-am primit în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989. Acesta a fost singurul pachet din care nu lipsea nimic. După câteva zile am intrat în democraţie. Însă în anii '80, teoretic, nimeni nu avea nimic cu mine că ţineam legătura cu un prieten din R.F.G. Practic, la un moment dat, într-o discuţie în şoaptă, pe culoar, secretarul organizaţiei P.C.R. din TVR mi-a spus că ar fi mai bine să întrerup legătura cu prietenul din Germania. N-am întrerupt-o. Asta a fost tot. Ce făceau ei era ilegal dar ei, oricum, făceau ce voiau, ţara era a lor, nu şi a mea. Eram doar cetăţean nu şi proprietar de ţară.
Într-o zi, într-un pachet (tot deschis), printre lucruri era o carte de vizită. Nu era trimisă de prietenul meu din R.F.G. Era a unui "arhitect" din Bucureşti, locuia pe strada Beller, lângă Dorobanţi. Împins de curiozitate am sunat la numărul de telefon de pe cartea de vizită. Omul mi-a cerut să ne întâlnim. Ne-am întâlnit la Piaţa Dorobanţilor, cam pe unde sunt acum cafenelele de fiţe, omul a luat cartea de vizită şi mi-a spus "a fost o greşeală". A băgat cartea de vizită în buzunar şi a dispărut. Asta a fost tot, o greşeală...
Pentru cei mai tineri trebuie să precizez că pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, nu existau calculatoare, deci nici internet. Ţi se asculta telefonul (fix) de acasă dacă erai interesant pentru securitate. Dar dacă nu foloseai telefonul sau dacă nu-l aveai, erai urmărit doar prin contact vizual direct, adică trebuia să se ţină cineva după tine să vadă ce faci, unde mergi, cu cine te întâlneşti ş.a.m.d. Iar dacă nu erai extrem de interesant pentru ei, nu cheltuiau resurse aiurea, nu te urmărea nimeni. Cât despre carduri bancare, nici vorbă! CEC-ul ci CAR-ul erau instrumentele prin care te urmăreau financiar sau prin percheziţie directă, acasă, dacă vreun vecin te turna "la ilicit". Se întâmpla relativ rar.
Sunt printre primii utilizatori de internet din România. La câţiva ani după intrarea în democraţie mi-am făcut primul cont de mail, aveam o parolă din patru caractere. După cum ne-am aruncat cu toţii cu capul înainte, ca plambecii, spre binefacerile democraţiei occidentale de consum, cu întreaga noastră naţiune cu tot, şi eu, tânăr schimbist cu vederi democratice, pe vremea când apărea internetul în lume îl propovăduiam şi îl răspândeam cât puteam de jur-împrejurul meu. Cel mai greu îmi era să explic concretul şi virtualul, totodată, al căsuţei de mail; până la e-mail, scrisoarea era ceva material, concret, uneori cu câte o floare presată între pagini. Sigur, se răspândea netul şi fără mine dar, ca atitudine, salutam civilizaţia! Mai târziu, când cu mIRc-ul, apoi cu nu mai ştiu care programe care descărcau un film în câteva zile şi nopţi (le-am şi uitat numele), şi până la torrent-ul de azi (de când am început să scriu articolul ăsta am descărcat încă două filme), cu wiki şi google şi câte şi mai câte, ba, chiar am ajuns să-mi fac şi eu un site, într-un final... ei bine, aşa am ajuns şi la fecebook-ul căruia o vreme bună i-am opus rezistenţă (ca şi blogului) până când am cedat cu totul în faţa spaţiului infinit al exprimării libere.
Liberă pe dracu'! Doamne, iartă-mă! Pentru că niciodată nu am fost atât de naiv încât să nu mă gândesc la cât de uşor pot să fiu urmărit în tot ce fac, de la locul în care mă aflu, la ce mă interesează şi dacă am cumpărat sau nu beţişoare de şters urechile de la Carrefour, la ce oră şi la ce casă de marcat am plătit. Numai că mereu mi-am zis "n-are decât să mă urmărească oricine, violarea intimităţii este ilegală". Despre "drepturile omului" ştiu de pe vremea când tata îl asculta pe Emil Hurezeanu la radioul Selena, ieşit pe fereastra bucătăriei apartamentului nostru de la etajul patru, la Ozana. Mama îi spunea să intre în casă că aud vecinii dar el stătea pe fereastră că "se prinde mai bine". Iar domnul Hurezeanu vorbea despre "drepturile omului" printre altele, aşa visam eu de copil la lumea liberă... Dar atâta timp cât violarea corespondenţei era ilegală, în scrisorile către prietenul meu din R.F.G. scriam despre cât de rău s-a ajuns să trăim în România lui Ceauşescu. Prietenul îmi răspundea. Nimeni nu putea să mă acuze sau cel puţin nu pe baza scrisorilor pentru că asta presupunea că le-au deschis şi le-au citit. Ori asta era ilegal. Dacă eu mi-aş fi dat acordul să fie citite, asta era altceva. Dar nimeni nu mi-a cerut acordul, le citeau oricum dar nici de acuzat, nu am fost acuzat vreodată, de ceva.
În naivitatea mea nu m-a interesat ce manevre se pot face în spaţiul internetului, nici al telefoniei mobile, deşi ştiu bine când mi-a fost ascultat telefonul. Sigur, acum avem legi care se prevalează de lupta antiteroristă şi alte de-astea. Dar ştiindu-mă curat, nu mi-am bătăt capul. Pe internet, am evitat site-urile extrem de interesate de datele mele personale sau care mă condiţionau în vreun fel. Cu libertatea în sânge, niciodată nu mi-a plăcut să fiu condiţionat, nici măcar de un site. Le-am evitat dintr-un soi de instinct de conservare sădit în mine încă din copilărie.
Săptămâna trecută am aflat că băiatul meu, care are 14 ani, e extrem de revoltat de ACTA. Mare lucru nu ştiam despre ACTA, mi-a trecut pe la urechi dar nu mi-a atras atenţia. Dar când am aflat că fiu-miu este interesat, m-am interesat şi eu. Aşa i-am înţeles revolta, el fiind un mare utilizator de net şi mare descărcător de toate alea. Aşa am ajuns să citesc şi noua politică de termeni şi condiţii pe care o impune Google începând de astăzi. Altfel, cum facem mai toţi, apărea un ecran pe care bifam "sunt de acord" şi gata. Mergeam mai departe în viaţă.

Până ieri, primul articol din "termeni şi condiţii" era:
"1.1 Utilizarea de către dvs. a produselor, aplicaţiilor software, serviciilor şi a site-urilor web Google (denumite în acest document în mod colectiv „Serviciile” şi excluzând orice servicii care vă sunt furnizate printr-un contract scris separat) este guvernată de termenii unui contract legal între dvs. şi Google."

 Începând de astăzi, temenii sunt "îndulciţi" ca limbaj, nimic nu mai este structurat pe puncte şi subpuncte. Noul text vrea să pară o scrisoare către un prieten dar în spate sunt condiţii cu mult mai stricte.

"Vă mulţumim pentru utilizarea produselor şi a serviciilor noastre („Serviciile”). Serviciile sunt oferite de Google Inc. („Google”), cu sediul în 1600 Amphitheatre Parkway, Mountain View, CA 94043, Statele Unite ale Americii.
Prin utilizarea Serviciilor noastre, sunteţi de acord cu prezenţii Termeni şi condiţii. "

După multe avantaje minunate pe care ni le oferă noile condiţii, ajungem la confidenţialitate. Dar politica de confidenţialitate este conţinută într-un document de anul trecut, rămas neschimbat.

"Informaţiile pe care le furnizaţi – Când creaţi un Cont Google, vă solicităm informaţii personale. Este posibil să combinăm informaţiile pe care le trimiteţi pentru contul dvs. cu informaţii provenite de la alte servicii Google sau de la terţe părţi, pentru a vă oferi o experienţă mai plăcută şi pentru a îmbunătăţi calitatea serviciilor noastre."

Atâta timp cât suntem de acord cu asta, pentru Google totul e în regulă. Iar odată dat acordul "combinării", orice consecinţe care ar apărea de aici sunt nule din moment ce a existat respectivul acord. 

"Cookie-urile - Când accesaţi Google, trimitem unul sau mai multe cookie-uri pe computerul sau pe dispozitivul dvs. (...) De asemenea, Google utilizează cookie-uri în cadrul serviciilor sale de publicitate pentru a ajuta agenţii de publicitate şi editorii să difuzeze şi să gestioneze anunţuri pe întregul web şi în cadrul serviciilor Google."

Adică vrei-nu vrei, odată dat acordul, eşti o marfă numai bună de folosit de Google în relaţia pe care o are cu publicitarii. 

"Informaţii de jurnal – Când accesaţi serviciile Google printr-un browser, printr-o aplicaţie sau printr-un alt client, serverele noastre înregistrează automat anumite informaţii. Aceste jurnale de server pot include informaţii cum ar fi solicitarea web, interacţiunea dvs. cu un serviciu, adresa IP, tipul browserului, limba browserului, data şi ora solicitării dvs. şi unul sau mai multe module cookie care pot identifica în mod unic browserul şi contul dvs." 


Fireşte, toate aceste baze de date... să ne imaginăm structurarea lor pe anumite criterii şi folosirea pentru sprijinirea unui anumit candidat la alegeri; de exemplu, urmărirea unui anumit tip de preferinţă. Posibilitatea folosirii acestor informaţii, viciază sau nu rezultatul alegerilor? Categoric, da.


"Comunicările utilizatorului – Când trimiteţi un e-mail sau alte comunicări către Google, putem păstra aceste comunicări pentru a procesa cererile dvs. de informaţii, pentru a răspunde solicitărilor dvs. şi pentru a ne îmbunătăţi serviciile. Când trimiteţi sau primiţi mesaje SMS la/de la unul dintre serviciile care furnizează funcţionalitatea SMS, putem să colectăm şi să păstrăm informaţiile asociate cu acele mesaje, cum ar fi numărul de telefon, operatorul de servicii wireless asociat cu numărul de telefon, conţinutul mesajului, precum şi data şi ora tranzacţiei. Putem utiliza adresa dvs. de e-mail pentru a comunica cu dvs. în privinţa serviciilor noastre."

Sigur, şi până acum ştiam că Google, Yahoo sau oricare alt administrator de mail, putea să intre să vadă ce dorea în mesajele noastre, nu era niciun secret. Problema nu e asta. Ci faptul că acum suntem de acord ca informaţiile, mesajele şi informaţiile conexe din mail sau telefonul mobil să fie folosite de Google. 

"Servicii afiliate Google pe alte site-uri – Oferim o parte din serviciile noastre pe alte site-uri web sau prin intermediul acestora. Informaţiile personale pe care le furnizaţi respectivelor site-uri pot fi trimise la Google pentru furnizarea serviciului. "

Mai mult, informaţiile noastre le sunt oferite şi altora, pe alte site-uri, colaboratorilor Google iar noi suntem de acord cu asta. La fel se întâmplă şi când folosim aplicaţii ale altora, ale terţilor. 


"Informaţii privind locaţia – Google oferă servicii de localizare, cum ar fi Hărţi Google şi Latitude. Dacă utilizaţi respectivele servicii, Google poate primi informaţii despre locaţia dvs. actuală (de ex., semnale GPS trimise de un dispozitiv mobil) sau informaţii care pot fi utilizate pentru a estima o locaţie (de ex., un identificator al celulei)."

Nimic mai simplu, nimic mai clar.

La final ni se spune că toate astea sunt valabile doar pentru Google. Altfel spus, ce colectează şi ce folosesc alţii, în ce fel şi în ce scop, e treaba lor.

Probabil că în această etapă, la nivelul individului, noua politică Google nu are de ce să deranjeze prea mult. Dar la nivelul prelucrării datelor cu caracter general, de masă, inclusiv concluziile care se pot trage din opţiunile individului pot fi importante. Cu siguranţă, cineva, undeva, va afla în timp aproape real ce vor masele, care sunt tendinţele, care sunt butoanele pe care trebuie apăsat şi în ce fel. După ce a fost creată dependenţa de un spaţiu virtual complet liber, acum, această dependenţă este îngrădită la vedere iar spaţiul liber nu mai e liber. Cum e ca cineva care are după el toată ziua telefonul mobil, dintr-o dată, să nu-l mai folosească? Şi câţi dintre noi putem, concret, să renunţăm la telefonul mobil? Nimeni nu te şantajează pe faţă dar cine nu vrea să folosească internetul şi mobilul se plasează în afara lumii. Poate că cineva se gândeşte că toate astea sunt exagerări, că sunt atât de îngust la minte încât nu văd noul şi, în plus, sunt bolnav de scenaristică. Dau timpul înapoi şi încerc să-mi imaginez; când a apărut tiparul, cât de invaziv a fost pentru viaţa individului? Sau când ziarele au apărut regulat, zilnic sau chiar de două ori pe zi? Sau când a apărut radioul? Sau cinematograful? Sau chiar televiziunea? (deja, la apariţia televiziunii lucrurile sunt nuanţate). Nimic din noul apărut în lume până la internet şi telefonul mobil nu putea să ofere informaţii atât de exacte şi atât de rapid despre ce gândesc şi ce vor indivizii. Să urmăreşti o scrisoare care face câteva zile/săptămâni e una, să urmăreşti un mail, e alta. Să urmăreşti un individ cu telefonul fix e una, cu mobilul e alta. Dacă e de făcut rău, problema nu e cât rău poţi să-i faci individului Bugnar ci cât rău poţi să le faci dintr-o dată milioanelor de utilizatori de internet din România. Iar ăsta este doar începutul. Chiar şi din generaţia mea sunt oameni care n-au deschis calculatorul niciodată şi trăiesc fără să-i intereseze. Părinţii mei, nici atât n-au făcut-o şi n-o vor face vreodată. Însă peste 20 de ani, nu cred că va mai fi cineva în lume care să nu ştie să scrie şi să expedieze un e-mail sau să caute ceva pe Google. Iar când la putere vor fi copiii şi mai apoi nepoţii noştri, nimeni nu va mai scăpa, nici personal şi nici în grup.

În anii '80 eram uimit de viziunea lui Orwell din "1984" şi legam totul de autoritatea regimului comunist. Abia acum, de când cu internetul, înţeleg că "1984" se aplică pe de-a-ntregul în zilele noastre iar peste un număr de ani "1984" va fi trăit zi de zi.

PS1 - Mediafax: Google va fi investigată în Europa în privinţa confidenţialităţii datelor personale


PS2 - Dacă Securitatea ar fi controlat poporul aşa cum o face astăzi democraţia, comunismul, nu numai că nu dispărea dar avea toate instrumentele să-şi atingă pe deplin scopurile. Aşa, peste vreo 20 de ani, scopurile comunismului vor fi atinse de democraţie.

 


 



Totalul afișărilor de pagină

Persoane interesate

Faceți căutări pe acest blog