ZILE CU NUMĂR: JURNAL ISLANDEZ (1)

„Orice şut în cur e un pas înainte” şi „Nu mor caii când vor câinii”, aşa spunea bunicu’ lu’ Rici, iată două axiome. În urmă cu două luni şi ceva eram dat afară de la RealitateaTV, acum sunt în Islanda şi voi rămâne aici în următorea lună, dus de şutul în cur primit şi de câinii din a căror dorinţă, iată, nu mor! Voi scrie, deci, pe cât posibil zi de zi despre cele întâlnite în Islanda. Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge aici. Ca turist era o extravaganţă pe care nu mi-aş fi permis-o iar altfel, am o listă de locuri pe care vreau să le văd, listă pe care sigur n-o voi epuiza câte zile mai am de trăit pe lumea asta. După ce-am fost dat afară, dintr-o dată am realizat că timpul meu e al meu şi nu al lor iar ivindu-se această ocazie de lucru, o lună în Islanda, iată-mă aici.

Am ajuns noaptea trecută cu avionul până la Viena (Tarom) şi de la Viena la Reykjavik cu un alt avion (Niki) pe care eram gata-gata să-l pierd dat fiind că Tarom-ul a plecat cu întârziere iar între avioane aveam mai puţin de 90 de minute.

Viena

Simpaticii copii de la vola.ro m-au informat – după ce am plătit biletul şi comisionul lor - că la Viena nu se va muta bagajul dintr-un avion în altul, trebuie să mi-l mut singur. Asta însemna să aştept la bandă, să iau bagajul, să ies din aeroport, să reintru, să trec iar filtrele şi să mă îmbarc pentru Reykjavik. „La Viena e un aeroport mic” mi-a spus domn’şoara de la vola.ro. Mic şi-al dracu’, de la un terminal la altul, pe plasme scria că timpul probabil de parcurs e de 30-35 de minute, aşa de mic e aeroportul. Toate bune şi frumoase dacă Tarom-ul n-ar fi plecat cu întârziere de la Bucureşti. Nu mai contează, după kilometri alergaţi prin micuţul aeroport din Viena (mic în comparaţie cu Amsterdam, probabil), am reuşit şi am ajuns, în final, la Reykjavik.

Să "vezi" noaptea

Aeroportul Keflavik la miezul nopţii

Ce este extraordinar pe măsură ce te apropii de Reykjavik la miezul nopţii este că soarele devine tot mai puternic. Este un soare nedefinit, la apus sau răsărit, în cer lumina e blândă dar pe Pământ se „vede” noaptea, se văd becurile aprinse, pământul scufundat în beznă. Am avut un sentiment fantastic, acela de a „vedea” noaptea, nu-mi imaginam că aşa ceva este posibil. Iar pe măsură ce avionul se apropia de pistă, cobora în noapte şi într-o ploaie mocănească. Dar deşi era trecut de miezul nopţii, tot lumină de înserat era şi aşa a rămas, de parcă nu se decidea dacă să apună sau să răsară. Din toată lumina pe care am văzut-o până acum, cea din Islanda este cu totul specială. Până să ajung aici nu înţelegeam de ce dau năvală pe această insulă, destul de aridă, fotografi din toată lumea. Acum înţeleg, Islanda, înainte de orice este o fantastică aventură a luminii.

Prietenul meu mă aştepta la ieşirea din aeroport (Keflavik, 20 de km. de Reykjavyk) în vreme ce mai bine de jumătate de oră am aşteptat bagajul.

Ei bine, prietenul meu căruia îi vom spune de acum încolo „domnul X” (vrea să rămână anonim), este fotograf. Aşa am ajuns în Islanda, ca asistent de fotograf. Nu vrea să apară public, nici cu numele şi nici în imagini. Voi respecta dorinţa prietenului meu, fotograf. Dar nu orice fel de fotograf: lucrează doar pe format mare (8x20 inch), doar fotografie alb-negru, pe peliculă, pe film. Pentru cei ajunşi în televiziuni (dar nu numai) în era digitală, fotografia nu s-a făcut dintotdeauna cu telefonul. În filmele vechi şi foarte vechi, se văd fotografi care se bagă sub o cârpă în spatele unui aparat cu burduf. Prietenul meu parcă e coborât din acele filme, deşi aparatul său a fost construit anul trecut (după planuri proprii). Nu-i uşor de făcut fotografii cu un asemnea aparat. Presupune multe, ştiinţă în primul rând, foarte multe anexe, grele, voluminoase şi costisitoare. Aşa că nevoia unui asistent este evidentă.

Zi de zi asta vom face, fotografii (cât permite vremea). Facem turul Islandei cu o rulotă. Pasionat de rulote fiind, ce poate fi mai minunat? „Islanda din rulotă” înainte de „România din rulotă”.

"Domnul X", o curiozitate islandeză

Nici măcar un vis cu o femeie frumoasă nu poate fi mai minunat... De la aeroport am ajuns repede la rulota aflată într-un camping pe o limbă de pământ înconjurat de apele Atlanticului. Populaţia Islandei e cât cea a sectorului 3 din Bucureşti. Din fericire doar numeric se aseamănă, altfel, nu-l au pe Robert Negoiţă, nici preşedinte ca al nostru, nici prim-ministru. La puţin peste 300 de mii câţi sunt islandezii pe un teritoriu cât jumătate din România, şoselele sunt pline de rulote şi motorhome-uri, mai cu seamă zilele astea, la sfârşit de săptămână când camping-urile sunt pline. Pe drum, lângă foarte multe case vezi rulote. Iar maşini care să nu aibă cârlig de remorcare nu prea am văzut, islandezii având o maşină la două persoane. Înainte cu o zi-două am citit şi eu ce-am găsit pe net despre Islanda. De exemplu, precum că au camping-uri minunate, cu internet wireless, cu toate condiţiile... Or fi şi de-alea, sunt puţine şi scumpe.

Am ajuns într-un camping la Garour, un camping gratuit susţinut de comunitate, unde erau două toalete, două chiuvete, curent electric şi atât. În rest, un restaurant, un far şi Oceanul Atlantic într-o privelişte superbă!

Camping Garour

Nu net, nu duşuri, nu maşini de spălat, nimic. Şi cu toate astea, azi, vineri, campingul era plin. Am plecat la ora 6, ora lor, şi drumul era circulat doar de rulotişti care mergeau spre camping, mai cu seamă că e gratuit. Însă gratis e, gratis face, jumătate din prize nu aveau curent. Totul foarte curat, îngrijit, între stâncile de pe mal nu vezi pet-uri, nu cutii de bere, nu resturi de mâncare, în iarbă nu sunt chiştoace de ţigări, toţi vin, petrec, găsesc curat şi lasă curat în urma lor. Nici nu cred că încape în mintea lor că ar putea să fie altfel.

La pozat mergem doar cu maşina.

Pentru un fotograf, aventura Islandei este aventura luminii. Am ajuns cu domnul X lângă o centrală, nu departe de Laguna albastră (punct de atracţie turistică), într-un loc în care iese căldura din pământ mai ceva ca la Vulcanii noroioşi de lângă Buzău. Sunt amenajate câteva pasarele, totul este gratuit şi turişii vin încontinuu, fac poze, pleacă, vin alţii şi tot aşa. Aburii care ies din pământul fierbinte, reliefaţi de soarele care când e singur, când printre nori, dau efecte ireale, unele contrafăcute în studiourile de film, aici, plăsmuite de natură. A fotografia, astfel, lumina, e extrem de dificil. Poţi să aştepţi ore întregi şi să nu faci nimic, poţi să te întâlneşti imediat cu imaginea sau poţi să o cauţi şi să n-o găseşti. E vorba şi de noroc dar înainte de toate important e să ştii ce vrei, care e lumina pe care o cauţi, care e forma, care e povestea.

Dacă nu ştii ce cauţi, degeaba, iar dacă ştii poate să fie tot degeaba dacă fotografia nu apare. De la lumina ieşită din pământ, am trecut pe lângă Laguna albastră printr-un decor văzut mai degrabă în imaginile de pe Marte sau de pe Lună. Parcă a plouat cu pietre. Simţeam erupţia vulcanilor, de mii şi milioane de ani, priveam pietrele care par căzute de curând dar care au încremenit timpul prin imaginea lăsată de forţa naturii. Cum poate fi atât de frumos ceva atât de arid, de neprietenos, înfricoşător chiar?

A face o fotografie pe film, format mare, chiar când toate sunt în regulă, e de domeniul orelor petrecute într-un loc. Aşa că după gheizere, ne-am întors în camping, am agăţat rulota la maşină şi am pornit pe drumul care înconjoară insula, uneori la câţiva paşi de apa Atlanticului, între roci vulcanie, păşuni cu oi şi cai şi localităţi constituite dintr-o singură casă dar trecute pe hartă ca atare. Le priveam casele şi ne gândeam dacă ştiu să construiască şi altfel decât cutii îmbinate pe 90 de grade sau dacă vreo lege îi obligă să construiască doar aşa. Cu toate astea, această arhitectură tip Ikea, ajunge să-ţi placă. Spune foarte multe despre oameni, despre Islanda.

Peste tot se vede o grijă uriaşă pentru detalii. Ferestrele sunt invariabil mari şi foarte mari parcă tocmai pentru a se bucura de minunata lumină care se schimbă clipă de clipă. Spaţiile sunt extrem de eficient gândite, ergonomice, simple şi foarte funcţionale. Drumurile sunt toate cu o bandă pe sens (excepţie face drumul la şi de la aeroport care are două benzi). Cu toate astea, sunt drumuri naţionale pe care trece o maşină la jumătate de oră. Viteza maximă e 90 de km/h iar stare drumurilor asfaltate e foarte bună.

Mai sunt drumuri construite doar din piatră măcinată. E de dorit să fie ocolite. Cu un animal de maşină e în regulă, dar altfel nu-i deloc plăcut să intri pe un asemenea drum.

O localitate cu 30, 50-100 de case e o localitate mare, notată ca atare pe hartă. Aşa am trecut prin Porlakshofn, prin Eyrarbakki, Selfoss, Hella ajungând la Vik, într-un alt camping. Pe drum, alte privelişti ireale ne-au oprit să le fotografiem.

Nu cred că voi da foarte multe detalii tehnice despre Islanda în acest jurnal. Am văzut că sunt site-uri şi persoane care fac asta foarte bine (unii mai spun şi prostii, ce-i drept). Voi descrie însă ce mi se pare relevant şi mai cu seamă ce are legătură cu a fotografia Islanda.