”VAZA ASTA ESTE ATÂT DE FRUMOASĂ ÎNCÂT AȘ DORMI CU EA ÎN PAT”

POVEȘTILE CLIENȚILOR MEI

Bărbat trecut de treizeci, frumos, ochi albaștri (sau verzi?), bine îmbrăcat, brand-uri de bun-gust, sandale din piele adevărată, tuns scurt, genul de succes dintr-o companie de succes, ceva din zona marketing, publicitate sau multinațională.

M.O.:
- Vă trebuie promovare, un magazin on-line, ăsta e viitorul. Acolo e publicul-țintă. Și promovare pe Facebook. O frază, atât, doar o frază bine aleasă și vânzarea e asigurată. Ceva de genul ”cadou pentru ea...”

Cumpără trei vaze, una chiar dintre cele mai scumpe.

Îmi spune :
- Vaza asta este atât de frumoasă încât aș dormi cu ea în pat.

Asta e fraza, îmi spun eu, în gând.

FEMEIA DIN MARAMUREȘ 

-    Sunt dintr-un sat din Maramureș, aproape de Săpânța. Când eram copil, să fi avut vreo 12-13 ani, m-a trimis mama la Sighet să vând niște vase de lut făcute de bunicu’. Am stat toată ziua în piață și nu am vândut nimic. M-am întors acasă seara târziu, plângând, eram obosită, drumul era greu, cu vasele după mine și când i-am spus mamei că nu am vândut a început și ea să plângă. Atunci m-am dus la biserică, m-am așezat în genunchi la altar și m-am rugat ”Sfântă Fecioară, ajută-mă să nu mai vând toată viața nimic și să nu mai merg pe jos”. Asta, de la cât de grele au fost vasele de lut şi cât de greu mi-a fost să ajung acasă, de la Sighet. (ochii i s-au umezit, gata să-i curgă o lacrimă). 

-    Și v-a ajutat? S-a împlinit? 
-    Da, s-a împlinit, m-a ajutat, niciodată n-am mai vândut nimic, doar am cumpărat și nu am mai mers pe jos. În 1975 am venit definitiv în București și de atunci, până la pensie am lucrat la ITB, pe toate mijloacele de transport în comun. Am muncit cinstit toată viața și am avut cât mi-a trebuit, Dumnezeu m-a ajutat. 
-    Vaza asta... ce frumoasă este! Cât costă? 
-    60 de lei. 
-    A... da? O să vin s-o iau când iau pensia. 
-    Dacă vreți, v-o păstrez, o pun deoparte. 
-    Nu, nu-i nevoie, lăsați, o s-o iau dacă o s-o mai găsesc, dacă am noroc, dar eu sigur am noroc. Și după mine, când cumpăr ceva, se face coadă, o să vedeți. Dar de vândut n-am mai vândut niciodată, doar am cumpărat.”

.
Doamna încă nu s-a întors. Vaza am pus-o deoparte să i-o vând simbolic, pe un leu. S-o face coadă mai apoi?

 O DOAMNĂ SUPĂRATĂ 

-    Vaza asta… ce frumoasă e… ! Îmi aduce aminte de o vază superbă la care am ținut enorm dar mi-a spart-o cineva, din răutate… Și mi-a mai spart un vas de porțelan, tot din răutate. Eu am știut dar n-am zis niciodată nimic, am lăsat să pară că a fost un accident. Niciodată nu am fost împăcată, dar de suferit, nu sufăr, doar îmi pare rău. E nora mea, băiatul meu, singurul meu copil, s-a îndrăgostit de ea cu ani în urmă, acum, începe și el să înțeleagă. Înțelege și nepotul meu – ei au un băiat care e adolescent - până și el i-a spus ei ”dar mai taci că spui numai răutăți”, până și el a-nțeles. Eu știu că el a iubit-o dar ea l-a luat numai din interes, mai cu seamă când a aflat că avem mai multe case, mașini… Ea nu l-a iubit dar așa a fost. Am știut că mi-a spart vazele pentru că știa că îmi plac mult, că țin la ele, din răutate le-a spart. O să vin să cumpăr o vază de la d-voastră, sunt frumoase,  îmi amintesc de cele pe care mi le-a spart.

.

O DOAMNĂ ROMÂNCĂ MUSULMANĂ (DUPĂ ASPECT)

Cu un băiețel de vreo trei ani în cărucior, femeii îi place o vază din ceramică albă și alta pictată cu verde. 
.
-   Ce preț are vaza aceasta? 

-   12 lei. 
-   E frumoasă, o cumpăr. Dar aceasta, pictată? 
-   30 de lei. 
-   Îmi place mult. Dar nu știu dacă o iau acum, mai am ceva cumpărături de făcut. 
-   Dacă vreți v-o păstrez și o luați când mai treceți prin piață, sunt aici până în 30 mai, în fiecare zi. 
-   Trebuie să vă las un avans? 
-   Nu, nu trebuie, am încredere. Dacă vă răzgândiți nu-i nicio problemă, o repun la vânzare. 
-   Bine, voi trece în zilele următoare, mulțumesc. 
-   Cu plăcere.

(pun vaza deoparte, trec vreo 3 ore) 

-   M-am întors. Am fost prin parc și m-am gândit că nu are rost să mai amân, am loc în bagaje, o iau acum. 
-   E o vază frumoasă, mă bucur că v-ați decis. Aveți un loc în care știți deja că o veți așeza? 
-   Da, știu unde o s-o pun, o să-mi placă să o văd cu flori uscate, să stau s-o privesc. 
-   Să o priviți cu plăcere. Vă mulțumesc.

 

UN FOST COLEG DE LA REALITATEA TV, ACUM LA ANTENA3 

-   Salut! 

-   Salut! 
-   Ce faci? 
-   Uite-aici, la tarabă.

(după câteva clipe de liniște) 

-   Ești trist… 
-   Nu, deloc. Dimpotrivă. Mă bucur că neștiind să fac altceva decât televiziune, am scăpat de televiziune și pun pe picioare ceva care-mi place, să-mi întrețin familia. 
-   Ești supărat rău pe televiziune… chiar nu mai vrei? 
-   Nu, deloc, ar însemna să mă sinucid. Tu? 
-   Eu, la Antenă. 
-   La Antena3? 
-   Nu, sunt departe de Antena3, n-am nicio trabă nici cu ediția (Sinteza zilei, n.n.).

În gândul meu ”dacă-i întrebi, nimeni de la Antene cred că n-are treabă cu ediția, nici măcar Gâdea; de ce oare?” 

-   Ei, și dac-ai avea treabă, care e problema?
-   Nu, eu lucrez mai mult de-acasă. 
-   Super! 
-   Nu, nu e bine, stau mult acasă, mă plictisesc… Fac treabă în grădină dar tot mă plictisesc. 
-   Nasol, îmi pare rău. 
-   Tu? 
-   Eu? 
-   ?! 
-   Am citit pe net… 
-   Da, am scris, a scris și Obae. De mult mă tot gândeam să scap de televiziune, a fost dificil de făcut pasul dar mă bucur că am reușit și sper să dezvolt povestea asta, de la o tarabă să fac un brand. Îmi folosesc multe lucruri din tv dar e vorba și de capital. Însă încet-încet sper să rezolv.

A plecat fostul meu coleg fără să cumpere nimic. Mă uitam în urma lui și nu înțelegeam dacă a venit să mă vadă din curiozitate, sau poate să constate în ce hal am ajuns, sau poate pentru că era trist…
.

UN DOMN ÎN VÂRSTĂ, DISTINS

-   Cât costă vaza asta? 

-   40 de lei.

(trec vreo două minute, timp în care studiază restul mărfii) 

-   Dar asta? 
-   60 de lei.

(alte minute trec) 

-   Asta? 
-   5 lei. 
-   Ce linie frumoasă are! O cumpăr.

(îmi dă 5 lei) 

-   Dar aceasta mică, pictată cu verde? 
-   15 lei. 
-   Și dacă negociem? 
-   ?! 
-   Nu, lasă, dacă nu scazi la preț cu inimă ușoară, mai bine nu, nu-mi spune.

Și-a plecat. Mi-a părut rău, toată seara m-am gândit că trebuie să scad din preț, era clar că-i plăcea dar deși nu părea sărac, poate îi mâncau copiii/nepoții pensia.
A doua zi, pe la prânz, a reapărut. 
.
-   Spune-mi, te rog, vazele astea din ceramică albă se pot retușa? 

-   Da, mâine merg la un magazin special pentru artiștii plastici să caut cea mai potrivită vopsea pentru retuș. 
-   Vaza pe care am cumpărat-o ieri, am așezat-o unde știam că-i e locul și am privit-o îndelung. Are o linie superbă, doar că are niște punctulețe, bunăoară, poate de la transport. Zici că mergi după vopsea pentru retuș? 
-   Da, dacă mai treceți în zilele următoare vă voi spune rezultatul.

(uitându-se la vaza pentru care nu i-am făcut reducerea, singura pictată care mai rămăsese) 

-   Dar asta… uite ce minunăție! 
-   E cea care v-a plăcut ieri, nu? 
-   Daaa… e superbă! 
-    V-o fac cadou. 
-   Cum să mi-o faci cadou? De ce să mi-o faci cadou? 
-   Așa vreau, pot să v-o fac cadou iar d-voastră puteți să acceptați sau să refuzați. 
-   Așa ceva nu se poate! 
-   Ba se poate, vă rog să acceptați. 
-    Una ca asta nu mi s-a întâmplat în viața mea!

(și i-am văzut emoția pe chip, expresia luminoasă și ochii vii). 

-   Să vă bucurați de ea! 
-   Mulțumesc!

A plecat încurcat.
.
S-a întors după vreo patru zile cu o pungă cu pateuri calde. 
.
-   Poftim. 
-   Mi-ați adus de mâncare? 
-   Pentru matale. 
-   Mulțumesc. 
-   Am provocat necazuri. 
-   De ce? 
-   Frumusețea aia de vază pictată au văzut-o nepoții. Am luat doar una dar vrea fiecare câte una. Am doi nepoți. Mai ai? 
-   Nu mai am, s-au dat toate. 
-   Și a văzut-o și fiu-miu care e în America. 
-   I-ați arătat-o pe Skype? 
-   Da. I-a plăcut și lui. Oricum, toată colecția mea de vaze, de Corund, Marginea, Horezu… a trecut oceanul. Ai o carte de vizită? 
-   Încă nu. 
-   Să-ți faci. Mai trec până se închide târgul.

-   Îmi fac, vă promit.

A plecat și a cumpărat de la Ludovic un coșuleț din ceramică albă, din aceeași gamă cu vazele.

Îl aștept să se întoarcă să-i dau o carte de vizită.
.

O DOAMNĂ FOCOASĂ

În rochie neagră, decolteu accentuat, push-up, pantofi roșii de lac cu toc înalt, machiaj strident și sprâncene doar desenate în linii drepte. 
.
-   Cât costă piticul de grădină? 

-   40 de lei. 
-   Aaaa… îl lăsați la 30? Alți bani nu mai am acum (îmi arată trei hârtii de câte zece lei, să nu rezist tentației). 
-   Vă place mult? Aveți grădină? 
-   Da, îmi place, îl pun în grădină, lângă o fântână arteziană. 
-   Bine, vi-l las la 30 dacă va sta lângă fântână, luați-l.

(bucuroasă de afacere) 

-   Vă mulțumesc, e frumos!

Ia piticul, traversează strada, deschide portbagajul unui Audi A8 roșu ca pantofii ei de lac cu toc, pune piticul în portbagaj și pleacă.

 O DOAMNĂ CU STATURĂ ATLETICĂ

În jur de treizeci de ani, părul prins în coadă ce iese de sub o șapcă roșie cu cozoroc, trasă puțin pe ochi, în trening, adidași, trage un cărucior de piață.

(despre o rolă) 

-   La ce folosește? 
-   Mă scuzați… nu cred că vă ocupați cu prepararea de aluaturi în bucătărie… 
-   Așa e, nu sunt pasiunea mea, dar la ce folosește? 
-   Când întindeți aluatul cu un sucitor obțineți o foaie ovală. Doar că tava cuptorului este fie dreptunghiulară, fie pătrată. Iar ca foaia de aluat să devină pătrată, o trageți la colțuri cu mâna. Mai simplu e să folosiți această rolă. 
-   Aha… Dar acest fund de lemn la ce folosește? 
-   Tot la aluat, dar nu vă pasionează aluatul. 
-   De unde știți? 
-   Tocmai mi-ați spus. Această planșetă este din lemn de brad și este folosită pentru frământarea aluatului. Bradul nu este bun ca tocător pentru carne sau legume pentru că este mai moale decât fagul, de exemplu. În plus, aluatul nu se lipește de brad. 
-   Dar asta? 
-   E un storcător pentru citrice, din fag, sculptat manual. 
-   Aveți lucruri frumoase. 
-   Mulțumesc. 
-   Cuțitul ăsta de vinete îl știu. Eu am unul din sticlă de Jena, l-am laut din străinătate. 
-   Din sticlă? Și tocați vinete și nu se sparge? 
-   Nu, e excelent! Mereu, când călătoresc, aduc câte ceva pentru bucătărie. Sunt fan obiecte de bucătărie. 
-   Călătoriți mult?

(încurcată, nu se aștepta la întrebare) 

-   Călătoresc… destul. O să vin cu mama să îmi spună ce avem nevoie de aici. 
-   Vă aștept. 
-   Mulțumesc, la revedere. 
-   Și eu vă mulțumesc, la revedere.

A plecat și nu a cumpărat nimic.

S-a întors după o săptămână, cu mama. La tarabă, lume multă. De data asta era în pantaloni scurți, șlapi, maieu fără mâneci, părul prins în coadă, fără șapcă; i se vedeau mai bine ochii și picioarele frumoase. 

-   Bună ziua. 
-   Bună ziua!V-ați întors cu mama. 
-   Da (mama începe să râdă). 
-   Și fără șapca roșie. 
-   Nu vă mai uitați la mine că am părul nespălat, am fost la plajă. 
-   Bine, promit să nu vă văd (îmi evită privirea).

Îi arată mamei rola pentru aluat, pensula, făcălețul. Cumpără pensula, ultima, și făcălețul. 

-   Nu mai aveți linguri din acelea nu prea mari, adânci? 
-   Îmi pare rău, s-au terminat. Nici nu mi-ați spus să vă opresc dar nici nu credeam cu adevărat că o să vă întoarceți, și încă cu mama! 
-   Dacă a promis, trebuia să se țină de cuvânt, spune mama, amuzată. 
-   Eu mă bucur că s-a ținut de cuvânt, vă mulțumesc. 
-   Întotdeaua se ține de cuvânt! îmi precizează mama care, evident, era la curent cu vizita trecută a fiicei la taraba mea. 
-   Poftiți! îmi spune mama și îmi desface o pungă cu căpșune. 
-   Mulțumesc! (și iau o căpșună, nu mă așteptam). 
-   Luați două măcar, vă rog, pe cele mai frumoase.

Iau două care mi-au căzut sub degete. 

-   Mulțumesc. 
-   Cu plăcere și vânzare bună!
Au plecat. O căpșună era de-o formă cum n-am mai văzut. Avea codița pe o parte, nu deasupra vârfului, cum au toate. Erau bune.

DOAMNA SILVIA, FOSTĂ GARDEROBIERĂ LA REALITATEA TV

-   Bună ziua domnule Bugnar! 
-   Bună ziua, ce faceți? 

-   Sunt Silvia, am fost garderobieră la Realitatea. 
-   Da, îmi amintesc de d-voastră. 
-   Ce faceți cum merge aici? 
-   Binișor, nu e din cale-afară dar nici catastrofal. 
-   Dumitrița (soția mea, n.n.) ce face? 
-   Bine, mulțumesc, crește copilul. 
-   Cât are? 
-   Face un an jumate’. 
-   Ce-a trecut timpul! 
-   Da, și în august așteptăm un frățior. 
-   Ce mă bucur, felicitări! Fiica mea era însăcinată când m-au dat afară de la 

Realitatea, eram supărată, plângeam, și Dumitrița îmi spunea ”doamna Silvia, nu fiți supărată, o să nască fata și o să creșteți copilul, o să vă bucurați”. Și așa a fost, a avut dreptate. Să-i transmiteți toate cele bune. 
-    Îi transmit, vă mulțumesc. 
-    Și mult noroc, să vă meargă bine!

UN DOMN ÎNTRE DOUĂ VÂRSTE CARE TRECE PRIN PIAȚĂ DIN CÂND ÎN CÂND

-   Ăsta e un ciocan pentru șnițel?
-   Da, din fag. 

-   Cât costă? 
-   7 lei. 
-   Puneți-l deoparte, vă rog, mai merg prin piață și-l iau când plec. 
-   Bine, vă aștept.

(30 de minute mai târziu) 

-   V-ați întors, uitați ciocanul.
.
Și scoate din pungă un alt ciocan. 
.
-   Ați cumpărat altul? Nu-i nimic. 
-   E alt model. 
-   Da, așa e, nu-i nicio problemă dacă v-a plăcut mai mult. 
-   Nu-i de plăcut, ăsta era 5 lei. 
-   Cu atât mai bine dacă l-ați găsit mai ieftin. 
-   Nu, că-l iau și pe al d-voastră. 
-   Păi al meu e 7, ce rost are? 
-   V-am promis. 
-   Nu e grav. 
-   Nu domnule, al d-voastră îmi place și-l iau pentru copii. 
-   Bine, vă mulțumesc.
.

DOAMNA CU ȘOFERUL

Chip frumos, peste treizeci de ani, statură dreaptă, păr lung, drept, machiaj discret, ochi verzi-albaștri (nedefinit), teniși albi, rochie de vară, simplă, drepată, fără mâneci. Am remarcat-o de la distanță dar după fracțiunea de secundă în care am scanat detaliile, m-am uitat în altă parte pentru câteva clipe. S-a apropiat glonț de vazele din ceramică albă. Mi-am ațintit privirea pe chipul ei, îi citeam reacțiile: deși cu chip frumos, bine întreținut cu cosmetice de calitate, cu linii fine și frumos conturate, expresia părea una dură, aprigă. Însă pe măsură ce privea vazele îi citeam bucuria, plăcerea la vederea lor. M-a întrebat scurt despre prețuri. Îi răspundeam la fel de scurt iar la un moment dat i-am precizat că ceramica albă nu ține apa. 
.
-   Nu, pentru decor… 

-   Pentru decor, da, nu e nicio problemă, aprob eu. 
.

Rochia fără mâneci lăsa să se vadă o cicatrice mare pe antebrațul stâng. Deși vedeam o femeie frumoasă, expresivă, abia detaliul cicatricii lăsate la vedere mi-a plăcut în mod deosebit. Asta denota că avea și ceva în cap, nu doar la exterior. Nu făcea nimic să ascundă cicatricea produsă de un accident, probabil, sau o arsură.
Studia vazele cu o privire atentă la detalii și lua decizii, era clar.

. 
-   Cât sunt astea? 

-   60. 
-   Și dacă iau două?

Nu eram pregătit pentru negociere. Faptul că se târguia m-a iritat puțin dar am rămas zâmbitor. Însă trebuia să atac și eu, măcar puțin.
.
-   Cât vreți să oferiți?

 .
De data asta ea era cea nepregătită, nu se aștepta la întrebare.
Nu am lăsat-o să reacționeze.

-   55, am spus.
A trecut peste, nici nu a aprobat, nici nu a refuzat.

-   Și acestea? 
-   30 fiecare.
Erau ultimele două vaze din ceramică albă, pictate cu verde. A fost unul din acele momente în care parcă-mi pare rău să vând lucruri atât de frumoase. Mă gândeam ”fie trebuie făcute cadou, fie trebuie să le păstrez”. Am trecut peste momentul de melancolie ”totuși, sunt aici să fac bani!” mi-am zis.

-   Dar bolurile?

O doamnă tocmai se uita la singurele două boluri din ceramică albă care mai rămăseseră.

-   Bolurile le cumpăr eu! a spus doamna, ca un fel de răzbunare față de femeia frumoasă, cu bani, care cumpăra tot.

Frumoasa femeie cu părul lung mi-a aruncat o privire scurtă, de genul ”nu faci nimic? vreau să le iau și pe alea” dar m-am făcut că nu observ.

-  Le iau pe astea trei. Deci cât fac? 

-  La 55, fac 165.

.Mi-a dat banii.

-  Împachetează-le, mă întorc să le iau. 

-  Sper că sunteți cu mașina. 
-  Da.

Deși foloseam pronumele de politețe, ea folosea doar a doua singular, clar, obișnuită să poruncească și mai ales să se adreseze astfel celor pe care-i plătea.

Până să se întoarcă am împachetat și am pus într-o pungă și singurul sfeșnic din ceramică albă pe care-l mai aveam. Nu era mare valoarea dar era un semn din partea mea, un semn pe care știam că avea să-l descopere abia acasă; anume că negocierea nu era neapărat necesară ca să las ceva de la mine.

Judecând după verigheta fină pe care-o avea pe deget, făcută cu stil, cu pietre prețioase evidente dar nu stridente, bărbatul cu care s-a întors nu era soțul ei: un tip nebărbierit, cu gesturi ușor mârlănești. Din cum i se adresa ea, părea mai degrabă șoferul, deși și el îi vorbea la a doua singular.
.

-  Uite, ia pungile astea dar vezi să nu le atingi una de alta, să nu le spargi, i-a spus/ordonat femeia. 

-  Nu le sparg, stai liniștită. 
-  Deci dacă le iau și pe astea două cât mai fac? mi s-a adresat. 
-   Normal, mai fac 60. 
-   Hai, că nu mai ai nimic aici, uite cât am cumpărat…

Am început să râd. Nu înțelegea de ce râd.

-   Doamnă, aveți un stil criminal de a negocia!

A început și ea să râdă.

-   Bine, fie, am zis.

Mi-a plătit 50 de lei. 
.
-   Ai știut că nu mai am bani? 

-   Nu, n-am știut, nu mai aveți?
.
Dacă nu aș fi lăsat din preț, ce se întâmpla? În portofel mai avea doar cinci lei.

Mi-a mulțumit, i-am mulțumit, a plecat. După trei pași, s-a întors. 
.
-   Ai o carte de vizită? 

-   Nu, încă, nici site. Dar am făcut pagină de FB: Rural Art. 
-   Rural Art, a repetat după mine și a plecat.
.
Nu s-a întors, așa că nu știu dacă a înțeles semnul.

  O DOAMNĂ TRECUTĂ DE ȘAIZECI DE ANI 

-   Un bețișor pentru miere. 

-   Da, doamnă, costă trei lei.
.
Îmi dă banii, îi pun bețișorul într-o pungă. 
.
-   Mulțumesc. 

-   Și eu vă mulțumesc. 
-   Am mai luat unul, ăsta îl duc la fiică-mea, în Canada. Ăia n-au acolo. 
-   Canada? Drum bun! Că aveți ceva de mers… 
-   Așa e, fir-ar al dracului de drum, când mă gândesc mă apucă frigul.

DAN MANOLIU

Pe la taraba mea a trecut și Dan Manoliu, important om din TVR. Nu l-am observant, era lume multă, m-a făcut cineva atent, după ce Dan se depărtase. A fost și nu m-a salutat. Poate nu m-a recunoscut. Îmi pare rău. Îl salut pe această cale în amintirea vremurilor în care îmi căuta prietenia știind că eram susținut de Stere Gulea și Alina Mungiu.

Onoare muncii!