DESPRE MANIPULARE

Am citit din comentariile care au apărut pe diverse site-uri la scrisoarea pe care le-am trimis-o patronilor mei. Foarte mulţi (inclusiv anonimi cât şi pseudonimi) m-au înjurat, în marea lor majoritate, pentru cele scrise despre manipulare.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: MANIPULÁ vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)

Deci nu se spune nimic nici despre rea, nici despre bună intenţie ci despre a influenţa. Ori presa, asta face, oricât de obiectivă este, influenţează opinia publică într-un fel sau altul. A nu recunoaşte înseamnă că eşti ori ipocrit, ori impostor, ori amândouă, ori idiot.

Voi da un exemplu din cele trăite de mine, nu din auzite, nici măcar din cele citite/văzute la alţii.

În 1993, deci în urmă cu 18 ani, în decembrie, am fost în Transnistria şi am filmat ultima înfăţişare a procesului grupului Ilie Ilaşcu. Pentru cei tineri, care abia se născuseră atunci sau nici măcar, apelaţi la prietenul Google. În urma acelui proces, Ilie Ilaşcu a fost condamnat la moarte iar camarazii săi la ani grei de închisoare. Numai că înainte cu trei săptămâni de ultima înfăţişare a procesului, am fost în zonele în care războiul se terminase de curând, între Moldova şi Transnistria. M-am documentat, am cerut cât mai multe informaţii şi celor care îl acuzau pe Ilaşcu, şi celor care îl apărau.

Instanţa care îl judeca era ilegală într-o ţară autoproclamată, ilegal. De fapt, până astăzi, teritoriul autoproclamat republică în Transnistria a fost recunoscut ca atare doar de Rusia, de nimeni altcineva.

Ilaşcu a luptat într-un război alături de alţi români. Vederile lui erau unioniste. Era un duşman înverşunat al ruşilor, al comunismului. Şi mai este şi azi. Autoritatea impusă în Transnistria de Armata Rusă era acceptată de majoritatea populaţiei, de rusofoni, chiar cu bucurie, atunci, în anii ‘90. În acele teritorii românii erau minoritate. La întrebarea mea – Ilaşcu a omorât femei, copii, civili, a comis asasinate la comandă? -  adresată ruşilor, românilor, la Tiraspol sau la Chişinău, în zonele de conflict sau în afara acestora, răspunsul a fost invariabil „era război”. Bine, dar şi războiul are regulile sale, a comis sau nu atrocităţi? Fie tăcere, fie „era război”. Pentru mine, ca pentru întregul popor român, Ilaşcu era un martir, un mare patriot. Dar întorcându-mă de la Tiraspol, cu multe de ore de material filmat, convins sută la sută de justeţea cauzei lui Ilaşcu, nu eram la fel de convins, în aceeaşi măsură, de metodele pe care le folosise în timpul războiului.

Pentru cei care au timp şi curiozitate, lăsaţi-mi mesaj pe mail şi vă trimit, în zilele următoare, cele scrise în ziua procesului să vă faceţi o idee despre atmosferă, eveniment... Nu vreau să-i plictisesc aici cu un text excesiv de lung pe cei interesaţi doar de manipulare, nu şi de Ilaşcu.

Eu ştiu ce am trăit atunci, ştiu care îmi erau îndoielile şi ştiu că la televizor a apărut un singur mesaj, cel în care Ilaşcu era erou naţional. Eu şi colegii mei, Liudmila Mihăilă şi Claudiu Luţchi, trecusem prin momente extrem de dificile dar pe care ni le asumam în numele aceleiaşi cauze, a apropierii Moldovei, a eliberării de ruşi. Eram convins că Ilaşcu era erou dar în numele obiectivităţii, a ceea ce îmi reproşaţi voi, anonimii şi pseudonimii, consideram că trebuie să spun şi tot ce aflasem ca acuzaţie la adresa lui Ilaşcu, să prezint şi punctul de vedere al celor care spuneau „era război...”. Dacă făceam asta, probabil că aş fi fost linşat. Dacă rămâneam în viaţă, sigur eram considerat trădător. Interesul naţional spunea că indiferent de îndoielile mele, mesajul trebuia să fie unul singur. Am manipulat sau nu? Pentru că am considerat mai important interesul naţional sunt de acuzat? Iar dacă nu am manipulat care este unitatea de măsură? Când avem voie să omitem şi când nu? CNA-ul ce-ar spune? Când să manipulăm cu parul în ochi (nu cu PĂR pe care îl avem pe cap ci cu PAR, trunchi de copac..) şi când subtil? Îi invit pe toţi anonimii şi pseudonimii să se pună pentru o secundă în situaţia mea de acum 18 ani şi la final să decidă, ei, ce ar fi făcut?

Din materialele filmate atunci, după vreun an am montat un film în care apăreau secvenţe care nu fuseseră difuzate niciodată. Filmul a fost selecţionat la Festivalul Dakino. Mihaela Rădulescu a fost foarte entuziasmată. Se ocupa de Festivalul Dakino, da, aceeaşi Mihalea Rădulescu de mai târziu. La proiecţia filmului am trimis invitaţii tuturor liderilor politici, inclusiv liderilor partidelor istorice (care mai erau, încă, în viaţă!). Singurul politician care a răspuns şi care a şi dorit să mă cunoască a fost Adrian Năstase care era, pe atunci, preşedintele Camerei Deputaţilor. În rest, nici un ecou. Ilaşcu nu mai era o ştire de început de jurnal, nu mai interesa pe nimeni.

Din ziua difuzării acelei emisiuni, am decis să nu mai apar la televizor, ca realizator. Nu ştiu care era viaţa mea dacă nu luam acea decizie. Timp de 18 ani am stat în spatele camerelor. Aşa se explică de ce numele meu nu a apărut prea des pe ecran. După 18 ani, consider că faptele s-au prescris iar acum nu mai am nici un motiv să-mi mai simt conştiinţa încărcată. Am trăit cu acest gând 18 ani. Iar meseria mea nu este invitat de televiziune care-şi dă cu părerea despre orice.  

Casetele originale cu tot ce am filmat la Tiraspol le-am predat după o vreme la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. M-am gândit că acolo le e locul. Am mers la un moment dat la Institut şi am cerut să fac o copie, eu nu-mi păstrasem. Extrem de jenaţi, cei de acolo mi-au spus că... dintr-o greşeală, cineva le-a luat şi a filmat pe ele... o nuntă pe malul mării...

Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe toţi cei care cred că presa este un dans executat duios de domnişoare delicate. Nu. Este o junglă, la fel ca viaţa, asemenea ţării în care trăim, nici mai bună, nici mai rea. Cine vrea să atingă perfecţiunea moralităţii n-are decât să se călugărească deşi... am dubii că ar obţine-o fie şi aşa. Poate doar pustnicii să fie aproape de acest ideal dar prefer să nu mă pronunţ nici în privinţa lor. Anonimi şi pseudonimi dragi, vă rog să înţelegeţi că oricât de geniali sunteţi, manipularea voastră se petrece şi când ieşiţi din casă şi după doi paşi, pe stradă, când vedeţi o reclamă. Cum preferaţi? Să vă stăpânească fenomenul manipulării sau să-l controlaţi? Eu vă propuneam a doua variantă dar voi alegeţi ce vreţi. E o ţară liberă! Şi viaţa merge înainte! Nu-i aşa?