FACEBOOK - ALIENAREA NE CUPRINDE PE TOŢI

Cred că sunt printre primii utilizatori de Internet din România. Să zic aşa, în prima mie. Are vreo relevanţă? ABSOLUT DELOC! Şi la Revoluţie am fost în studioul 4 al TVR din 21 până în 31 decembrie. Are vreo relevanţă? ABSOLUT DELOC! Dimpotrivă, îmi pare rău că am fost atât de bou încât puteam să mor şi eu şi familia mea (soră-mea, Dana, care în ’89 avea 14 ani a plecat în seara zilei de 25 decembrie de la Ozana, Baltă Albă/Bucureşti şi a venit la TVR unde era frate’su, eu, că auzise la televizor că se trage şi s-a gândit ea că sunt în pericol de moarte; eram; n-a ajuns decât lângă gardul televiziunii pentru că într-adevăr se trăgea atât de tare că n-a reuşit să înainteze nici un pas spre clădire) puteam să mor, să moară şi Dana, să moară şi maică-mea şi taică-miu care au venit după Dana şi... mă rog, muream ca proştii, toată familia.

Am avut un coleg, la Flacăra, a cărei fată a murit la Dalles în 21 decembrie. Raluca. Am avut şi un coleg de la Filmotecă, în TVR, care a luptat cu teroriştii de pe acoperişul clădirii studiourilor şi căruia i-a intrat un glonţ prin obraz şi i-a ieşit prin gât; a rămas cu cicatrice dar altfel, întreg, l-a ferit Dumnezeu la milimetru/micron. Pe mine şi pe ai mei ne-a ferit şi mai şi, am scăpat toţi, întregi.

Cred că am avut printre primele conturi de e-mail din România, pe Yahoo şi pe Hotmail, cu parola din patru caractere! Cel de Yahoo mi-a fost spart şi l-am desfiinţat dar cel de Hotmail încă îl mai am, aştept un premiu! Spanac... nu aştept nimic.

Am auzit, în ultimii ani, de bloguri. Timp îndelungat am desconsiderat blogurile. Nici acum nu sunt foarte încântat de această formă de expresie, dacă se poate numi aşa. Citeam tot felul de obsesii ale unora... De la obsesii sexuale, nu neapărat cele fireşti, ale adolescenţilor, ci ale unor oameni trecuţi, unii, de 30, alţii de 35, alţii de 40 de ani... Erau fete care nu avuseseră orgasm, băieţi care povesteau binefacerile sexului când eşti drogat... Bloguri... Ei, dacă asta înseamnă blog, atunci nu mă bag, m-am gândit ani la rând. Deschideam şi citeam scrieri ale unora şi altora, scrieri care nu aveau nici o relevanţă. De fapt nimic nu are nici o relevanţă dacă nu ai public. Şi când spun „public” mă refer la PUBLIC, adică nu la doi-trei speriaţi care deschid şi ei câte o pagină, nu ştiu de ce... Iar chiar dacă ai mii, de fapt despre ce vorbim în lumea asta virtuală? Despre nişte oameni aflaţi în spatele unor monitoare, fiercare cu tastatura lui, în lumea lui...

Mi-am deschis cont pe Facebook. Într-un acces de furie. Şi blog. http://gabrielbugnar.blogspot.com/ Ăsta pe care-l citiţi. Pe Facebook, care nici acum nu ştiu cum se foloseşte pe de-a-ntregul, îţi spune că ai prieteni pe care e posibil să-i cunoşti. Şi am apăsat link-ul. Ce văd? Dau la Carmen Brumă, de exemplu. Rezultat: If you send a request to a stranger, it will be considered spam and your friend request will be blocked temporarily. Please only send this request if you know this user Bun. Mai am două butoane dintre care unul I Know Carmen. Îl apăs. Rezultat:  Ne pare rău, acest utilizator are deja prea multe solicitări de prietenie.  Şi nu pot să apăs decât Okay. Adică, mă gândesc, Carmen are atâtea cerei încât nu le mai face faţă… Bine, dar am lucrat împreună la emisiunea de duminca trecută! Nu cred că ştie cu adevărat de cererea mea, dacă ar şti, sigur ar accepta-o! Sunt prieten şi cu Mircea! Badea! Degeaba mă revolt, sistemul se pişă pe mine… reţea de socializare… spanac…

O văd acolo pe Letiţia Bădescu (fostă Zaharia). De ce să-i cer prietenia aici? Vorbim de câte ori ne vedem la serviciu şi ne despart câţiva metri... Îl văd şi pe George Catană, operator... nu mai ştiu dacă mai lucreză la Realitatea sau unde mai e... dar de cele mai multe ori am vorbit la telefon, la live-uri... altfel... fiecare cu treaba lui. O mai văd pe Ioana Răduca, ştiu că e reporter la Antenă. Atât. De ce să-mi fie prietenă? Cică avem 31 de prieteni comuni! Ei, lasă-mă! Ăştia de la Fecebook merg pe ideea latinească prietenul prietenului meu e prietenul meu! Asta înseamnă că toţi, de pe tot globul suntem prieteni! Dacă nu, chiar rude! Adică handicapaţi cu toţii pentru că prin relaţii între rude, s-au alterat genele... Îl mai văd pe Dragoş Stanca. Mamăăăă! Ce poză şi-a pus! Făcută în Photoshop!. Mai e Paula Herlo! Cu asta cică am tot 31 de prieteni comuni! Ei, aş!  Cu Maria Coman, soţia lui Adelin Petrişor (dacă mai e, soţie) cică am doar 26 de prieteni comuni... Cum ar fi să ne întâlnim cu toţii! Ei, cică ne putem întâlni, virtual! Haida-deh! Văd că sunt prieten şi cu Adevărul de seară, cu ăsta am doar 7 prieteni în comun... Slăbuţ, nu iese de-o sindrofie...

Aşadar, am cont pe Facebook. Reţea de socializare. Nu ne mai vedem, nu mai bem, nu mai dansăm pe mese, nu mai facem sex în grup... socialăzăm pe Facebook. Frumos.

ALIENARE! Cuvântul ăsta, dintotdeauna mi-a sunat ca ceva nasol, medical vorbind. DEX-ul spune că e vorba despre înstrăinare, depersonalizare, reprezenaterea deformată a realităţii... adică nimic de bine. Calculatorul, net-ul, asta fac, ALIENEAZĂ! Cu ani în urmă, poate vreo 17, când abia intraseră calculatoarele în România, când ziarul la care lucram, Curierul Naţional al fraţilor Păunescu, avea un număr de calculatoare, cred că 386 – culmea tehnologiei! – ştiu că am pierdut o mulţime de nopţi jucând un joc cu elicoptere LHX. Aveai de îndeplinit câte o misiune, cu o grafică pixelată... ceva la care copiii din ziua de azi nici nu s-ar uita; ei bine, ajunsesem ca întreaga mea existenţă să depindă de acel LHX. O să spuneţi ce bou, care n-a aflat că atâţia şi atâţia au murit în faţa tastaturii, ba da! În timp, am dat numeroase ştiri la televizor cu oameni care au murit cu capul pe tastatură! E adevărat, fiecare crede că lui nu i se poate întâmpla, că el e cel ce controlează fenomenul şi nu fenomenul pe el, dar nu ştiu cum se face că din când în când câte unul crapă. Încerc să-l conving şi pe fie-miu, uneori mă ascultă, alteori nu... aşa sunt copiii.

Ani de zile am fost refractar la blog şi în vremea din urmă la Facebook. Când auzeam expresia reţea de socializare simţeam cum mi se urcă sângele la cap; mi se întâmplă şi acum, uneori. Păi socializare e când te aduni cu cine ţi-e drag, când bei o bere, mănânci ceva, vorbeşti de una, de alta, aburii ţi se urcă la cap, te mai uiţi la o fată, mai pui mâna pe un cur, o ţâţă… sau cel puţin îţi imaginezi că o faci… de-astea… cum socializare pe net? Berea o bei de unul singur, n-ai cu cine să râzi, să te bucuri sau să înjuri… stai şi scrii la o tastatură. Să pui mâna pe un cur, o ţâţă? Nici vorbă! Ce socializare e asta? În plus, nu numai că e socializare,  dar e reţea de socializare! Adică “network”! Aţi văzut filmul Reţeaua?

În ultima vreme am mers mult cu transportul în comun. E fascinant să mergi cu autobuzul sau cu metroul sau cu tramvaiul! Te gândeşti la multe. Pentru cei care n-au făcut-o de mult, vă recomand, pentru cei care o fac zilnic şi înjură vă recomand să nu vă grăbiţi cu concluziile. Mă gândeam, de pildă, cum în anii ’80 aşteptam cu înfrigurare la numărul 3030XX să mă sune un regizor secund să merg dimineaţa în Gradina Icoanei de unde erau organizate plecările figuranţilor la filmările celor 36 de filme pe an pe care le făcea România. Acum, România abia face câteva filme dar viaţa mea nu mai are linişte din cauza telefonului mobil. E o formă de alienare. În urmă cu vreo şase-şapte ani, pentru câteva luni nu am avut telefon mobil. Petre Năstase, un om care m-a ajutat la greu, pe vremea aceea, disperat, mi-a spus ia-ţi un mobil că mă exasperezi! Vreau să dau de tine şi nu am cum!  şi aşa mi-am luat iar mobil.

Am acumulat multe frustrări; ale nedreptăţilor lumii ăsteia, după ce am distrus o lume care exact asta pretindea că face, că aduce echitatea socială.  

Am asistat cum în numele democraţiei şi al libertăţii, unii au călcat pe cadavrele altora doar pentru o falsă bunăstare personală.

Am ajuns în clipa asta când, într-un mod aberant şi alienant, unele jurnale de ştiri, în lumea asta liberă în care trăim, încep cu divorţul familiei Columbeanu.

În această lume am ajuns să-mi fac blog şi cont pe Facebook după ce în decembrie ’89 am refuzat diploma de revoluţionar cu numărul 13 din 26 decembrie 1989 semnată de Ion Iliescu. Cu ani în urmă mă uitam la Claudiu Iordache şi mă gândeam la Regele Lear.

Zilele trecute l-am văzut pe Claudiu Bleonţ dându-şi chiloţii jos în faţa jurnaliştilor. Mi-l aminteam cum, înainte de specatolul cu Zbor deasupra unui cuib de cuci (prin ’82), în ascensorul de la Naţional, coboram spre Sala Mare, cum Claudiu, pe mine şi pe alţi copii săraci, ne băga gratis la spectacol... L-am văzut zilele astea la ştiri şi mi-au dat lacrimile; Doamne, ce faci cu noi?

Nu ne mai rămâne decât dramul de umanism şi puterea de a iubi, puterea de a nu ucide iubirea, cel mai mare păcat...

Altfel, socializăm pe www.facebook.com.