ÎN TVR POSTURILE RĂMÂN ÎN FAMILIE (ep. 3 şi ultimul)

Am rămas la momentul în care s-a terminat proba scrisă, eliminatorie şi urma să aflăm cine s-a calificat pentru proba decisivă, interviul! Pentru postul de producător la Departmentul Ştiri TVR, cine a trecut de proba elimintorie? Eu şi... Anmaria Panait! Dintre toţi concurenţii doar noi doi ne-am calificat, urma să ne vedem cu întreaga comisie de examinare, comisie prezidată de... aţi ghicit! Mădălina Rădulescu! Aici trebuie făcută o precizare, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu persoanele, Mădălina Rădulescu omul-lui-Sassu nu este una şi aceeaşi persoană cu Mădălina Rădulescu fostul manager de la Romantica, EOD la Rtv, fost producător la ProTV, Antenă etc. etc..., nu, sunt două persoane complet diferite. Am simţit nevoia să fac aceasă precizare pentru a elimina orice confuzie (deşi erau cam greu de confundat, una ştie televiziune, cealaltă habar n-are; pentru cui nu-i e clar încă, numai puţintică răbdare că ne lămurim imediat cine, ce şi cum).

Am predat cele 17 pagini şi mi s-a spus că dacă mă sună cineva să mă invite la interviu aia e, dacă nu înseamnă că am picat la scris şi tot aia e. Mâine sau în zilele următoare aflăm de pe site cine a luat postul.

Acesta a fost momentul în care mi s-a întâmplat un fapt pe care l-am mai trăit în anul 1973; eram în clasa a doua de şcoală şi mergeam la TVR cu corul şcolii să înregistrăm câteva piese. Se întâmpla în studioul 1. Era pentru prima dată când intram în TVR şi eram fascinat de tot ce vedeam. Mai mult şi mai mult m-a fascinat studioul cu plafonul plin de proiectoare, m-au fascinat camerele de luat vederi, vocea care se auzea în difuzoare din când în când... deci cineva, undeva, ne vedea şi ne transmitea diverse lucruri. Imensitatea studioului, decorurile... totul era fascinant. Şi ca să mă bucur pe deplin de aceasă primă vizită la televiziune, nu am ieşit odată cu ceilalţi copii ci m-am ascuns între decoruri la început în studioul 1, apoi m-am mutat şi în celelalte, în 2 şi în 3. Am pierdut noţiunea timpului şi au trecut ore bune până când, seara, am ajuns pe unde intrasem, la intrarea din Pangratti. Acolo erau părinţii mei, profesoara de cor, câţiva miliţieni... mama era plânsă... când m-au văzut cu toţii nu le venea să creadă. Tata n-a mai aşteptat explicaţii şi mi-a ars o palmă pe care o simt şi acum pe obraz. Dar n-a contat, fusese prima mea zi în televiziune şi cred că eram cel mai fericit copil de pe Pământ.

Acum, după 37 de ani, mă despărţeam iar de grup şi mă plimbam din nou prin televiziune, prin studiouri, pe pasarele, prin degajamente... mi-am amintit de acea zi din ’73 şi mă gândeam la toţi anii ăştia, la miile de filmări, de emisii, de acel decembrie care m-a prins acolo până la trecerea în ’90, îmi aminteam de depozitele de film pe care le ştiam pe dinafară, de arhiva 0  în care erau exclusiv filmele cu Ceauşescu, inclusiv ce picase la montaj, filme pe care nişte tovarăşi speriaţi le-au trimis la topit la începutul anului 1990... pentru recuperearea argintului din peliculă... au topit, de fapt, istoria... la minerii care m-au bătut lângă gardul televiziunii în 14 iunie pentru că le făcusem o fotografie... m-au aruncat în curtea televiziunii după ce mă umpluseră de sânge, norocul meu au fost colegii care au văzut scena şi au ieşit din clădire şi m-au salvat... şi câte şi mai câte... Eh, amintiri! Contează? Te întreabă Mădălina Rădulescu ceva din toate astea la concurs pentru postul de producător?

Să vedem, aşadar, această a doua probă pentru care am fost sunat de fata de la personal domnul Bugnar vă invităm la ora 17 la interviu. Bine, doamnă, viu.

Şi m-am dus. Undeva, la intrarea în clădirea care altădată a fost a laboratorului de film, într-o încăpere nu prea mare, cât să încapă comisia şi candidatul, avea loc interviul. Pe culoar, candidaţii rămaşi, câţiva pentru toate posturile. Mai trecea din când în când câte un angajat al TVR, fost coleg în vreo altă televiziune, şi aşa începeau amintirile. La un moment dat trece o fostă colegă din mai multe televiziuni şi ne bucurăm să ne revedem, mă întreabă cu ce ocazie, îi spun... cade puţin pe gânduri; eram optimist, ştiam că e ultimul concurs organizat de echipa Sassu al cărei mandat se termina şi deci, plecau, inclusiv Mădălina Rădulescu. Pentru că altfel mă întrebasem cât şi dacă aş putea să lucrez cu ea ca şefă şi cu siguranţă nu era posibil mai mult de câteva săptămâni, cât ştiam că mai are de stat în TVR. În naivitatea mea, acest ultim concurs ar fi trebuit să fie corect sau... Da, colega pe care m-am bucurat să o revăd mi-a tăiat avântul. Anamaria Panait nu a mai plecat în străinătăţuri după soţul ei, nu se ştie de ce s-au despărţit iar în compensaţie, socrul ei, şef de cabinet la Adrian Năstase (habar n-am dacă e adevărat), i-a aranjat să fie din nou angajată în TVR. Fata îşi pierduse postul vrând să-şi urmeze soţul, acum, probabil că din cauza lui n-a mai plecat, treaba lor ce s-a întâmplat între ei şi din vina cui, cert este că fata îşi dorea postul înapoi, era al ei, dobândit prin... divorţ. Dacă nu mă găseam eu, moţ, să vin la concursul ăsta, totul era extrem de simplu; aşa, uite, acum eram amândoi la interviu. Aflând treaba asta m-am gândit pentru o clipă, cu câteva minute înainte să intru la interviu, dacă mai are sens, dacă nu e mai bine să plec acasă. Tot eu mi-am răspuns că are sens, că nu pot să-mi refuz şansa de a o avea examinator pe Mădălina Rădulescu şi nu pot să nu mă bucur privindu-i în ochi pe toţi ceilalţi examinatori, cunoscuţi sau necunoscuţi mie. Pentru că privitul în ochi poate să spună multe, uneori, totul, mai mult decât cuvintele. Aşa că am decis să rămân.

Mi-a venit rândul, am intrat în încăperea cu pricina. La o masă lungă tronată în centru de Mădălina Rădulescu, se înşiruiau de-a dreapta şi de-a stânga ei ceilalţi examinatori. Pe Carla Tompea şi pe Mura Frânculescu le ştiam prea bine, mai era o doamnă cu părul vopsit şuviţe blonde cu şaten, vreo doi băieţi din care pe unul îl ştiam din vedere dar nu ştiam de unde să-l iau, fata de la Resurse umane... cam atât, poate a mai fost cineva dar oricine ar fi fost era pe post de decor pentru că singura persoană care vorbea era, aţi ghicit, Mădălina Rădulescu. Poate discuţia să fi durat 15 minute, poate 20... nu m-am uitat la ceas. Cu cv-ul meu în faţă nu mi-a cerut prea multe detalii despre ce am făcut prin alte locuri. O interesau foarte mult opiniile mele despre Jurnalul TVR. În mod curent nu sunt un telespectator al Jurnalului dar în zilele acelea, ştiind că merg la respectivul concurs, am zis că e măcar politicos să văd emisia la care, fie doar că mă prezint la concurs, pare că vreau să lucrez. Şi am văzut jurnalul vreo 3-4 seri la rând; nimic spectaculos, nimic nu mi-a atras atenţia. Mădălina Rădulescu tot insista cu întrebările şi dorea să afle ce aş face altfel. La început am vrut să rămân politicos, aş mai fi schimbat ceva pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. Îi priveam insistent pe ceilalţi examinatori care nu spuneau nimic, nu mă întrebau nimic, erau acolo doar să fie la număr şi probabil pentru semnarea procesului verbal, la final. Şi pentru că Mădălina tot insista cu întrebări de genul ce ai schimba în cele din urmă, pentru că părea că nu ne înţelegem, ea insista şi eu nu eram prea entuziast să-i dau detalii, mi-a spus despre tema emisiunii  şi invitatul zilei, adică dorea să-mi ştie părerea despre invenţia ei din jurnal. Aici, n-am mai rezistat să fiu politicos şi i-am spus nu am văzut aşa ceva în jurnal, imediat a sărit să-şi apere şefa domniţa cu părul vopsit şuviţe, numai că băieţii au liniştit-o, da, într-adevăr, în zilele alea nu existase invitatul emisiunii, ceea ce s-a văzut că nu ştia nici şefa şi nici fata care o apăra, habar n-aveau ce era pe post la televizorul lor... a fost scoasă respectiva rubrică pentru că era Campionatul Mondial de Fotbal şi era modificată durata Jurnalului. Dar mi-am amitit că văzusem, întâmplător, cu ceva vreme în urmă un Jurnal cu respectivul invitat, i-am spus că da, e o prostie, să începi ştirile, omul ştie că vede un jurnal şi deodată totul se transformă în talk-show unu la unu. De regulă între cei doi nu e nici un conflict, mai mult, dacă invitatul nu e prea spectaculos sau o lălăie la început, oamenii vor schimba programul şi vor merge acolo unde sunt ştiri că ei asta au vrut să vadă. Cei care vor talk-show merg de la început pe talk-show la alte posturi pentru că ceilalţi nu vor dezbate altă temă decât tema zilei şi nu cu un invitat ci cu mai mulţi. Deci rubrica asta în mijlocul jurnalului era o prostie drept pentru care i-am comunicat asta Mădălinei Rădulescu ca atare. I-am mai spus că Jurnalul este bătrânicios, că nu are ritm, că montajul lasă adesea de dorit... mă rog, lucruri care nu cred că i-au făcut plăcere.

Aveam să aflu peste câteva minute, pe culoar, că respectivul format de jurnal fusese conceput de ea, Mădălina Rădulescu. E, dacă e fată deşteaptă poate a învăţat ceva din ce i-am spus.

La vreo trei săptămâni după acest minunat concurs echipa Sassu avea să plece de la TVR pentru că i se terminase mandatul. După alte câteva zile Patriciu avea să-i ia la Adevărul TV. Dacă are cineva curiozitatea să vadă pe viu cam cum ar fi arătat cercul de televiziune de la casa pionierilor, să se uite pe site la Adevărul TV. Am citit şi ce a zis Sassu despre proiect când au primit licenţa şi că Patriciu a băgat zeci de milioane de euro în televiziunea asta... sper că nu din banii munciţi pe bune cu sudoarea frunţii ci din câştiguri la loterie pentru că altfel, e păcat. Dar Adevărul TV e altă discuţie.

Dacă am depus contestaţie la rezultatul concursului? Nu. Cine a câştigat postul de producător? Păi nu era nevoie să-l câştige că îl avea drept moştenire de familie.