ÎNTÂLNIREA Ro+ de la H; PUȚIN, SUNT DEZAMĂGIT

De-a lungul timpului am fost la patru întruniri politice.

Prima, în 1980, când ar fi trebuit să devin membru al Uniunii Tineretului Comunist. Un profesor din școală ne-a așezat în bănci și ne-a dat cereri tipizate pe care să le completăm. Am refuzat să completez cererea. A fost un șoc, era de neconceput. La Sector raportarea nu era 100% și asta era o tragedie. Nimeni nu înțelegea de ce nu vreau să fac ceva ce era de la sine înțeles că trebuie făcut.

A doua întrunire politică la care am fost chemat a fost în ziua de marți, 19 decembrie 1989. Lucram la TVR și în acea zi s-au organizat ședințe cu toate colectivele la care era obligatoriu să participe toată lumea, indiferent dacă erai sau nu membru UTC sau PCR. Șefii au înfierat evenimentele de la Timișoara. Într-o atmosferă apăsătoare, tensionată, câțiva colegi au înfierat și ei. Inutil să mai spun că peste doar câteva zile, și unii, și alții, erau cei mai mari revoluționari.

Înainte de trecutele alegeri parlamentare, am încercat să mă apropii de USR. Am fost la o ședință care a durat trei ore, într-o casă (parcă, conspirativă) pe undeva pe la Eroilor, unde au venit doi consilieri locali care n-au făcut altceva decât să povestească cât de ticăloși sunt cei de la PSD și cât de minunați luptători sunt ei, consilierii USR. Peste câteva zile erau alegerile dar acest subiect urma să fie dezbătut într-o altă ședință la care nu m-am mai dus, era pierdere de vreme.

A patra întrunire politică la care am participat a avut loc în urmă cu două zile, pe 20 noiembrie, la Berăria H. A fost întâlnirea inițiatorilor Ro+ cu susținătorii din București și Ilfov. Mărturisesc, pe măsură de mă apropiam de Herăstrău, era o oarecare emoție care mă cuprinsese. Încă de la primele semne pe care le-a dat Ro+ m-am bucurat la gândul că ar putea să apară o forță care să se opună tăvălugului PSD-ALDE. În ultimele luni am fost între aceia care tot așteptau să vadă că ceva se întâmplă. Parcă cineva tot încerca să pornească motorul dar nu pornea, dădea rateuri. Mi-am zis ”gata, s-au decis!”.

Înscris fiind ca susținător al Ro+ de când au fost declarate primele intenții, eram în baza lor de date. Din semnele primite până în seara zilei de 20 noiembrie mi-a fost clar Ro+ este din Secolul XXI; la organizare, pe lângă oameni, în mod evident munceau mașinile care trimiteau același mesaj atent elaborat tuturor ca și când s-ar adresa fiecăruia, în parte. Sigur, nu mă așteptam să mi se răspundă personal la ce mi-au cerut personal pe mail (”care cred eu că e problema cea mai mare și cum cred că pot să contribui?” asta era ideea cerinței pe care am primit-o). Mi-am zis că e vorba de organizare și așa se fac lucrurile în ziua de azi, și cu mașini. 

Eu am făcut fotografia cu telefonul meu Huawei cu ecranul spart

              Am ajuns la H, am arătat telefonul meu Huawei cu ecranul spart, am mers la tabletă, am primit brățara (mă simțeam puțin ca la intrarea la festival) și am coborât către sectorul meu. Clar, cei fără telefon mobil aveau o problemă, nu știu să spun care a fost soluția pentru ei, sigur exista una. Erau plăcuțe indicatoare cu zone în care să te așezi în funcție de sectorul din București din care proveneai sau din Ilfov. Cu greu am găsit un loc pe scaun. A început evenimentul cu o domnișoară care, la un moment dat, a început să vorbească pe scenă. Aveam să înțeleg că ea era moderatorul, driver-ul evenimentului. Din ce am auzit vorbindu-se în jurul meu, nu eram singurul în mintea căruia încolțise gândul ”berăriei”. Nu m-a deranjat ideea, deși, nu cred că lucrurile ar fi stat la fel dacă întâlnirea ar fi avut loc, de pildă la... Circul de stat. Mulți s-ar fi gândit, probabil, la ideea de ”pâine și circ”, eu mă gândeam la arenă.

La o ridicare de mâini, aproape toți cei din sală (peste 85%, la o privire de plan general) erau la prima întâlnire cu Ro+. Nu știu ce așteptări aveau dar pot să spun că eu, unul, nu aveam alte așteptări decât să văd câțiva oameni onești de la care să aflu de câteva idei/puncte/liniuțe, orice, din care să înțeleg ce și cum au de gând să facă. Oamenii, i-am văzut.

Nu am înțeles de ce, minute în șir, a fost necesară pomenirea numelor celor din comitetul de inițiativă și invitarea lor pe scenă. Oricum, nimeni nu a reținut pe nimeni, toți fiind anonimi. Pe măsură ce Dacian Cioloș îi citea, numele lor apăreau ca genericul din Odiseea Spațială pe ecranele aflate de o parte și de cealaltă a siglei ”Berăria H”. Au stat acolo, pe post de decor, până s-au terminat discursurile tuturor celor din echipa de conducere, de data asta, oameni cu notorietate (mai mare sau mai mică). Nu am înțeles de ce timpul a fost împărțit astfel încât o bună parte din întâlnire a trebuit să o ascult pe Luiza Zan cântând ”a capella”. N-am nimic cu cântatul ”a capella”, nu că nu mi-ar plăcea Luiza dar nu pentru ea venisem. Încercarea ei de a mobiliza sala a fost un fiasco total.

Și această imagine a fost surprinsă cu telefonul meu Huawei cu ecranul spart

După primul exercițiu în care puterea tehnologiei ne-a arătat că ne dorim mai mult și mai mult un București civilizat, al doilea exercițiu, cel important de fapt, probabil, punctul culminant al serii, a fost, iar, un fiasco. Li s-a cerut tuturor celor din sală să intre pe o anume adresă de site unde să scrie răspunsul la trei întrebări: 1. Câți oameni crezi că vei aduce în Ro+? 2. Cât timp crezi că vei putea să aloci pentru a te implica în acțiunile mișcării și 3. Cu ce sumă crezi că vei putea să cotizezi lunar? Ei bine, în primul minut de folosire a tehnologiei, utilajele s-au blocat, site-ul nu a mai funcționat. Domnișoara driver, pe care, între timp, am aflat că o cheamă Oana Bogdan (îmi cer scuze că n-am știut de la început, sper să nu-i greșesc numele) dând dovadă de o excelentă spontaneitate și o bună comunicare cu masele, a încercat să redreseze situația din mers cu ideea să intrăm pe rând, pe site, Ilfovul și apoi fiecare sector. După vreo 3 minute, Ilfovul nu prididea. La o aritmetică simplă, 3 minute x 7 zone=21 de minute, cel puțin, ar fi fost necesare să intrăm toți, pe rând. Ceea ce era un timp enorm. După ce a înțeles și domnișoara Bogdan lucrul acesta, a zis că să intrăm câte două grupări, Ilfov și Sectorul 1, Sectorul 2 cu Sectorul 3 și tot așa. Tot n-a funcționat. Apoi, să scriem cu carioca pe o hârtiuță și să lăsăm hârtiuța la ieșire. Pe scenă era și Vlad Voiculescu, cel care ne spusese ce vrea Mișcarea de la noi, anume să aducem oameni, timp și bani. Cifrele de pe ecran, într-o frenetică urcare, erau sumele miilor de ore, zecilor de mii de lei și al miilor de simpatizanți pe care părea că îi are mișcarea, dintr-o simplă aplicație de net! Statistica nu era exactă pentru că eu, deși prezent și cu bune intenții, nu reușisem să intru pe site; am încercat de trei ori și am renunțat. Iar m-am întrebat care era soluția pentru cei fără mobil (mulți, nu știu să dea un sms, de exemplu, dar au drept de vot! avem nevoie de ei?)?

Am tot respectul pentru realizările fiecăruia dintre cei din echipa prezentată de Dacian Cioloș. Sunt lucruri remarcabile și nu pot să nu numesc proiectul Magic Home și Magic Camp ca fiind de departe extraordinar. Dar toate cele numite de Cioloș sunt, totuși, altceva decât a conduce o țară. Eu așa cred. Nu vreau să minimizez cu nimic vreun merit al cuiva din Ro+. M-aș fi bucurat să aflu, atât cât pot să înțeleg, dacă există vreo strategie. M-aș fi bucurat ca timpul să fie folosit mai eficient, chiar folosirea timpului a peste 1500 de oameni să fie un exercițiu impecabil care să dea încrederea că oamenii știu ce vor (1500 de oameni x 2 ore = 3000 de ore, nu?). Din păcate, n-a fost așa. Eu știu din meseria mea că cele mai bune și mai firești emisiuni (în direct) au fost cele bine pregătite în care părea că totul e spontan. Aș fi vrut să nu fiu între peste 1500 de oameni care priveau spre o scenă ci să simt că există o interacțiune directă, un dialog direct între scenă și sală, în afara telefoanelor mobile. Aș fi vrut să plec bucuros că simt că se naște ceva important, ceva ce emană forță și încredere. Nu cred că e destul să le spui oamenilor ”avem nevoie de încrederea voastră” fără să te gândești și cum să faci ceva să le insufli această încredere. Ce să faci? Nu știu, ceva uman, ceva direct, ceva altceva decât jazz sau smartphone. Știu, semnul a fost că ”facem apel la inteligența voastră, suntem, noi între noi, cei educați”. Mulțumesc. Dar nu cred că de asta e nevoie astfel încât să pot să sper că într-o bună zi PSD-ALDE nu vor mai fi ce sunt acum. Iar lucrul care mă îngrijorează cel mai mult este că în afara nevoii de a convinge fiecare câte 10 oameni (”citește și dă mai departe”), o ideea deloc nouă sau sclipitoare, n-am perceput absolut deloc care este viziunea, măcar în linii generale, viziunea pe care Mișcarea o are când se adresează atât simpatizanților cât și nehotărâților.

La un moment dat, ceea ce părea să fie o idee rostită de Cioloș, m-a luat prin surprindere. ”Nu vrem să fim o mișcare de lideri”. Mișcarea România Împreună nu vrea să fie un partid care să aibă un lider sau lideri. Scuze, poate să fie așa, nu zic nu, dar dacă nu vor exista lideri, atunci la cine se va raporta electoratul, mulțimea? Nu de voturi are nevoie Mișcarea pentru a lua puterea și a face lucruri bune pentru cetățeni? Nu de cât mai multe voturi? Cei pe care mă gândesc să-i conving să susțină Mișcarea mă vor întreba ”ai cui sunt, ai lui Cioloș?”, eu o să le spun că nu? Că nu există conducători, că nu e nevoie? Cred că este o greșeală așa cum multe greșeli am văzut marți seară.

Cred în onestitatea acestor oameni, în dorința lor de a se lupta cu nenorocirea prin care trece România ultimilor ani. Mai cred că deși guvernarea Cioloș nu a fost una strălucită, cu multe stângăcii și bețe în roate, a adus sinceritatea și intenția de a face altfel, politica. Cred că Ro+ are nevoie de susținere. Însă exercițiul de marți seară nu știu cât a fost de util, de eficient. Sunt puțin dezamăgit și sper ca la următoarele acțiuni să văd și un pic substanță, măcar câteva idei valoroase și, conturată, o viziune. Fără aceste condiții, doar cu sinceritate și nevoia de încredere, nu cred că vor fi convinși prea mulți oameni să susțină un proiect ce nu se poate defini. Am scris aceste gânduri având convingerea că pot fi utile. Altfel, o laudă în plus era simplu de adus. Onoare muncii!

PS-23 noiembrie - O doamnă cu numele Oana Bogdan mi-a atras atenția într-un comentariu că pe scenă a fost doamna Oana Țoiu. Mi-am exprimat nesiguranța în text. Acum, îmi cer scuze ambelor doamne.