CONCURS LA TVR – EPISODUL DOI ÎN CARE AM CUNOSCUT-O PE MĂDĂLINA RĂDULESCU

Încă mai sunt în TVR oameni din tinereţile mele. Nu mulţi şi nu mai sunt majoritari dar mai sunt. După miile de concursuri organizate după ’89, generaţiile s-au schimbat, firesc. Mi-e greu să-mi imaginez că un concurs pentru un post în TVR= (egal) o mascaradă. Asta ar însemna că de câte ori apare un anunţ pentru un post la TVR are loc un aranjament şi candidaţii, în afara celor pentru care se aranjează concursul, restul, sunt nişte papagali. Dar cine să vrea să fie papagal?

Dintotdeauna am fost un om cu un simţ al ridicolului extrem de dezvoltat. Când merg la câte o agapă foarte rar se întâmplă să mă aventurez să dansez iar dacă totuşi o fac cu siguranţă am consumat un număr de pahare de băuturică. De regulă stau pe margine şi mă uit la cei care dansează. Unii sunt atât de ridicoli încât deşi altfel îi ştiu oameni cu mintea la ei, mă întreb cum de nu-şi dau seama că atunci când dansează provoacă ilaritate. Dar când râd toţi de toţi nu se mai pune, toţi sunt la fel de ridicoli aşa că nu mai contează. Alţii ştiu să lege două-trei mişcări şi le repetă la nesfîrşit; sunt la fel de ridicoli. Dar cu toţii simt nevoia să se exteriorizeze cumva, exhibiţionismul din ei îi face să-şi piardă simţul ridicolului şi-atunci se bucură că le place să danseze. Au curaj. De tânăr am avut o nevastă balerină şi atunci am înţeles ce înseamnă să dansezi şi care e diferenţa dintre a dansa şi a te bâţâi schizoid în trei sau patru a patra. E diferenţa dintre impostură şi profesionalism. Veţi spune hai mă, oamenii se simte bine, ce trebuie să fim cu toţii dansatori profesionişti? Cum spuneam, am un simţ al ridicolului dezvoltat, poate prea dezvoltat...

Aşa că am sunat la o veche colegă din TVR în care aveam încredere că într-un fel sau altul o sa-mi spună dacă are sau nu vreun sens să mă prezint la concursul pentru un post de producător la Departamentul Ştiri din TVR. Am sunat din teama de a nu deveni ridicol. Şi m-a asigurat că are sens, altfel spus, că e un concurs pe bune... Acum, nu ştiu dacă se gândea că are telefonul ascultat sau nu... nici nu-mi dau seama dacă la funcţia ei e atât de interesantă încât să i se asculte telefonul... deşi e posibil, habar n-am; şi am sunat-o şi pe Mura Frânculescu, am zis să am două surse... ea, evident că nu putea să vorbească deschis la telefon dar atât cât a putut mi-a dat de înţeles că da, să depuni actele la registratură... Zis şi făcut. Deci concursul e pe bune, atunci doar de mine depinde.

În ziua aia se dădea concurs pentru mai multe posturi; producător executiv, producător package, reporter, editor... nu mai ştiu dacă era şi altceva. Oricum, era evident că aşteptaseră să se adune mai multe posturi pentru organizarea unui singur concurs. Totul se întâmpla pe final de mandat al lai Alexandru Sassu, la termen, adică Sassu urma să nu mai fie PDG al TVR pe cale naturală, că îi suna ceasul şi nu din alt motiv. Era, probabil, ultimul concurs organizat sub directoratul său. Era, pentru mine, un motiv în plus să mă gândesc la faptul că impostura, oricât de mare ar fi, nu poate să dureze chiar până în ultima clipă. În comisia de concurs era cineva de la sindicat (nu ştiu de la care că nu ştiu câte sindicate mai sunt în TVR), cineva de la Resurse umane, Carla Tompea, cum am spus, din partea studiourilor locale şi şefii de la Bucureşti, Mădălina Rădulescu (ştirilor dar nu-i ştiu titulaturaf) şi Mura Frânculescu (şefă şi ea, nu ştiu ce funcţie exact).

Pe vremea directorului Petre Constantin, cel pe care l-a prins revoluţia ca şef al TVR, în sala de la etajul 12 se făceau vizionările pentru viză. Zilnic erau proiecţii de pe 16mm sau se vizionau la tv emisiuni înregistrate şi montate pe bandă magnetică. O comisie formată din vreo 3-4 tovarăşi vizionau toate programele şi decideau ce va apărea la tv, ce nu, ce trebuia modificat. Înainte de ’89 mă împrietenisem cu proiecţionistul sălii şi din cabina de proiecţie vedeam adesea multe emisiuni netăiate, uneori şi filme. Multe au văzut şi au auzit pereţii sălii de la etajul 12 din turnul TVR în ultimii douăzeci şi ceva de ani… Acum era concursul nostru… câte alte concursuri nu s-au mai organizat aici? După minute de aşteptare, nu prea multe, a apărut şefa, Mădălina Rădulescu. Tot auzisem despre ea cât de dură e, mă rog… nu mi-amintesc de nici o performanţă jurnalistică ieşită din comun de-a ei, nici măcar de vreuna modestă… încercând să aflu câte ceva înainte de acest concurs nu am aflat decât că e omul lui Sassu. Eh, când Sassu e PDG al TVR, e suficient pentru a fi şeful ştirilor, nu mai contează restul. Bun, chiar şi aşa, eram curios să o văd, să o studiez; o madamă cu aer de cucoană de la care mă aşteptam ca în secunda următoare să-şi lege un batic în jurul capului şi să-şi pună mâinile în şolduri. Încerca să se facă plăcută dar mă aşteptam ca în agresivitatea primitivă pe care o degaja să izbucnească în orice moment fără nici un motiv. Genul de femeie înţepată, sigură pe ea în orice situaţie. Putea foarte bine să fie gardian de penitenciar pe cât de bine apărea acum ca şefă de ştiri TVR. Privind-o pe Mădălina Rădulescu, îmi imaginam ce fel de om e Sassu şi nu era greu de intuit şi nici nu aveam vreo ezitare în a crede că Mădălina era omul şefului; perfectă pentru această postură. Sassu, deşi cu barba lui sură pare un intelectual ce se vrea subţire (poate chiar e, nu ştiu, nu-l cunosc), de vreme ce îşi ia astfel de exemplare prin preajmă să-i facă treburile, cred că începe să pară şi el un pic de impostor.

Aflasem de la sursele mele că postul pentru care concuram devenise liber pentru că o fată, Anamaria Panait, producător, îşi dăduse demisia; pleca definitiv din ţară urmându-şi soţul. Deci odată demisionată Anamaria Panait postul era liber şi aşa ajunsese să fie scos la concurs. În aşteptarea Mădălinei Rădulescu fără de care nu se distribuiau subiectele pentru proba scrisă, eliminatorie, nu mică mi-a fost mirarea să văd că în dreapta mea, cum stăteam noi cuminţi în bănci, o văd pe… cine credeţi? Anamaria Panait! M-am frecat la ochi pentru că nu înţelegeam. Păi… nu îşi dăduse demisia? Nu plecase definitiv cu soţul în străinătăţuri? Pe Anamaria Panait o ştiam de pe vremea Alinei Mungiu când Anamaria era, parcă, reporter la Ştiri. Nu ştiu cum şi când a apărut în TVR şi nu ştiam la ora concursului pila cui este… dealtfel nici nu m-am gândit – numai un bou ca mine nu putea să se gândească – că e pila cuiva. Cu greu m-am abţinut să o întreb, atunci, în sala de la etajul 12, dacă ea e cea demisionată şi cum se explică… M-a salvat Mădălina Rădulescu prin apariţia ei şi prin faptul că văzând-o aveam obiect de studiu. Un detaliu, totuşi, mi-a atras atenţia la Anamaria Panait; nu avea verighetă ori, căsătorită fiind şi demisionând pentru a-şi urma soţul… trebuia să aibă. Faptul că nu avea verighetă explica prezenţa ei la concurs pentru postul de pe care demisionase? Ei, ce idiot şi eu! Verigheta e un simbol şi-atât. Unii şi-o scot când merg la baie. Altora li se umflă degetele dacă se îngraşă şi îi doare. Alţii şi-o scot când merg la curve dar apoi şi-o pun la loc în semn de respect faţă de soţie. Mă rog, tot felul de situaţii… Anamaria Panait a fost dintotdeauna o fată cu o statură firavă, aşa era şi acum.

Nu-mi cereţi să vă spun subiectele acestei probe scrise. Nu mi le mai amintesc. Oricum, prostioare, nimic serios din ce l-ai întreba pe un producător de ştiri de televiziune. Mai exact, îmi amintesc de un singur subiect: descrierea mărimilor de cadru. Pe ăsta l-am ţinut minte pentru că era şi subiectul pe care în urmă cu 16-17 ani când angajesem, cum am mai spus, prima echipă de ştiri a Antenei 1, acest subiect al mărimilor de cadru l-am dat şi cu ocazia acelui concurs. Cum s-ar spune vine cinva să se facă profesor de română şi îi ceri să spună alfabetul; de bun-simţ. Am făcut această precizare pentru a se înţelege că în mod cert, din ce mi s-a cerut, un subiect am ştiut de vreme ce eu l-am cerut altora.

Nu o să descriu aici care sunt mărimile de cadru şi nici la ce se raportează ele. Nu voi spune nici alfabetul pentru a se vedea că-l ştiu. Mai interesant a fost că:

în acea zi, la etajul 12 al TVR în sala de consiliu, Mădălina Rădulescu, sfătoasă foarte, tot intra şi ieşea; că fata de la Resurse umane care a stat în sală tot timpul, îmi tot zâmbea de fiecare dată când mai ceream o foaie albă până când am pus-o într-o situaţie jenantă că n-a mai avut foi… scrisesem vreo 15, în final au fost 17 cu totul pentru că a expirat timpul de concurs. Acum, câte bazaconii credeţi că poate un om să scrie la un concurs pentru un post de producător la TVR în proba eliminatorie din sala de consiliu de la etajul 12 cu Mădălina Rădulescu şefă la ştiri, astfel încât să umple 17 pagini? Scrie omul prostii pe o pagină, două… hai trei, dar pe 17? Acum, în minutele pierdute pentru a se mai aduce coli de scris A4... fata de la Resurse umane era jenată pentru că pierdeam din timpul de concurs din vina lor. Cu minutele astea ce făceam? Cine mi le mai dădea? Că timpul, trece, nu-i aşa? Mă rog… treacă de la mine… şi-aşa, dacă aveam trei ore, trei ore scriam. Dacă patru, patru. Cine ştie, în câteva zile, presupunând că proba asta scrisă eliminatorie, prin absurd, ar fi durat câteva zile, ei bine, poate în câteva zile scriam o carte de producţie de ştiri tv iar la aşa ceva cred că nici Mădălina Rădulescu în persoană nu se aştepta. În final am închis ochii la minutele lipsă şi am predat lucrarea. M-am uitat la Anamaria Panait, la privirea ei sinceră şi goală de conţinut… la cele două-trei foi… deşi cred că aici sunt răutăcios, nu ştiu ce a scris fata în lucrare dar cu siguranţă a scris ce era important, esenţial, din subiectele cerute. Dealtfel, înaintea acestei probe cred că eram vreo zece candidaţi pentru postul de producător. Acum… să mă iertaţi dacă eram cu unul-doi mai mulţi, mai puţini… oricum, cine a trecut de eliminatorie, ghici ghicitoarea mea? Aflăm în episodul următor, vineri, 25 februarie, tot la ora 10.