ŞTIRILE TVR - CONCURS PENTRU UN POST

Lumea televiziunii de la noi e plină de impostori. Unitatea de măsură pentru impostură este Mama Natură; asistenta, nu cea din regia de emisie care are o muncă ingrată şi pe umerii căreia stă o greutate enormă (acarul Păun) ci acea piesă de decor pe care o vedem la emisiunile lui Dan Negru sau la diverşi impostori gen Morar sau Capatos sau cine vreţi din marea galerie a celor ajunşi vedete de televiziune. 10 Mama Natură=1 producător; 50 Mama Natură=un realizator; 100 Mama Natură=o vedetă şi tot aşa. Nici ei nu ştiu ce caută în viaţa lor, cu atât mai puţin ce caută în vieţile noastre, la televizor. Cu Mama Natură ca unitate de măsură a imposturii nu greşim dacă mergem în orice direcţie pe scara ierarhică din orice televiziune şi undeva între 80%-95% dintre cei de pe-acolo vom vedea că sunt impostori. Unii, doar de decor, ca Mama Natură, alţii au învăţat să facă câte ceva de aici până aici şi aşa speră să iasă la pensie. Cu cât funcţia e mai înaltă, cu atât impostura e mai mare.Sigur, Mama Natură nu e o invenţie românească după cum majoritatea emisiunilor de la noi sunt inventate de alţii. Dar asta e o altă poveste. Impostura e autohtonă.

Anul trecut, aflu la un moment dat, prin vară, că la TVR, la Departamentul Ştiri sunt scoase posturi la concurs. Intru pe site şi da, era şi un post de producător, între altele. Minunat, m-am gândit  dintotdeauna mi-am zis că TVR-ul, locul în care am început să lucrez pe vremea când era singura televiziune de la noi, TVR-ul o să fie locul din care o să ies la pensie. Am sunat la un număr de telefon de la Resurse umane şi da, trebuia să las cv-ul la registratura din Pangratti şi o scrisoare de intenţie. Când am fost angajat cu carte de muncă (în 1987 după ce de prin ‘84-‘85 lucrasem „colaborator”), TVR era locul în care nu toţi angajaţii apucau pensia. Mulţi mureau până-n şaizeci de ani, de infarct sau făceau accidente vasculare sau aveau căsnicii distruse sau devenau alcoolici sau dacă apucau pensia nu era pentru mult timp, mureau în primii ani după pensionare... Oamenii munceau nu din pasiune, nici din obligaţie ci din obsesie, pentru mulţi televiziunea era = (egal) viaţa şi făceau asta fără ca cineva să-i oblige. Era un drog, un fenomen, erau oameni care nu numai că citiseră multe cărţi importante, aveau facultăţi făcute temeinic, dar erau oameni care văzuseră multe filme de referinţă, oameni care la Bolta rece sau la vreo crâşmă în deplasare se îmbătau mangă vorbind despre Dostoievski sau Milos Forman, de exemplu... Chiar şi fanaticii regimului credeau cu toată fiinţa în ce făceau, în binele propagandei lor; îmi amintesc de o tovarăşă (i-am uitat numele, poate mă ajută cineva) care când filma fotografii din cartea Omagiu vorbea şi se purta cu cartea aia mai ceva decât cu Biblia. Adică vreau să spun că gradul de impostură era mic în TVR înainte de ’89, comuniştii erau comunişti, securiştii erau securişti, oamenii de cultură, pasionaţi, erau oameni de cultură şi aveau şcoală.

Tot TVR-ul, la care mergeam acum, în vara lui 2010 să dau concurs, a fost locul din care au plecat mulţi oameni de valoare, primii angajaţi în ProTV sau în Antena1 sau în Tele7abc... şi tehnic, şi editorial, unii au mai ajuns şi pe la Realitatea mai spre zilele noastre... dar puţini. Majoritatea nu mai sunt sau sunt pe cale de dispariţie.

E important să precizez cum am ajuns să lucrez în TVR şi să fiu angajat cu carte de muncă în 1987, cum spuneam, pentru a înţelege relevanţa concursului la care mă prezentam acum, în 2010. În 1987 lucram deja de aproape doi ani ca asistent de imagine la operatorii de film. Victor Prunaru, Constantin Chelba, Constantin Moţiu, Nae Niţă, Boris Ciobanu, Cristian Muller, Stelian Munteanu... lor şi altora le-am cărat aparatul de filmat. Oameni care aveau şcoală, văzuseră filme multe şi bune, citiseră cărţi. Fiecare filmare era o lecţie de televiziune, indiferent că era muzică uşoară, o piesă de teatru sau un film serial. Eram plătit cu ziua, uneori, alteori nu, mergeam din plăcere să învăţ. Dimpotrivă, de multe ori mi se părea că eu ar trebui să plătesc aşa cum unii plăteau meditaţii la matematică pentru admiterea la politehnică. Între angajaţii TVR lucrurile erau clare, cei care făceau televiziune convieţuiau cu securiştii şi cu comuniştii. Ştiai că unul e securist, nu-i spuneai bancuri politice. Ştiai că e comunist convins, nu înjurai partidul. Dimpotrivă, ştiai că nu e nici securist, nici comunist, mergeai cu el la crîşmă şi înjuraţi împreună.

Mama, înainte de ’89, lucra la o Alimentara în Baltă Albă, era vânzătoare la mezeluri-brânzeturi. Acolo, la Alimentara, de două ori pe săptămână se aduceau câteva pachete de unt şi câteva de brânză de vaci. Sute de oameni stăteau la coadă să prindă o jumătate de pachet de unt dar doar câţiva apucau. Între cei care stăteau la coadă era şi soţia secretarului organizaţiei PCR din TVR, tovarăşul Vasile Vasile. Era membru în CC al PCR, nu era angajat al TVR, era numit de tovarăşa Elena Ceauşescu direct. Soţia tovarăşului Vasile Vasile, la coadă la unt, a cunoscut-o pe mama care, din vorbă în vorbă, aşteptând maşina cu brânzeturi, i-a spus că lucrez la televiziune, altfel spus, eram coleg cu tovarăşul Vasile Vasile. Pe vremea aceea nu existau nici camere video de teren profesionale şi nici telefoane mobile pentru filmări exterioare, nu orice martor ocular devenea operator, totul se făcea cu aparatul de filmat, pe peliculă de 16mm (la tv), suntem în anii ‘80! şi uneori, în funcţie de modelul de aparat de filmat, erau şi până la 36 de cutii care umpleau un microbuz TV (sau teveu, cum îi spuneam) pus la dispoziţia doar a „secţiei imagine”. Şi azi un pachet de unt, mâine altul... aşa s-a împrietenit mama cu tovarăşa Vasile care era pensionată de boală şi avea nevoie să mănânce la regim. Mama dosea preţioasa marfă de contrabandă şi i-o plasa tovarăşei Vasile pe uşa din dos de la Alimentara. După ce am terminat liceul (de la care chiuleam pentru a căra echipamentele operatorilor de imagine), pentru că am picat la admitere la IATC (nu prea jos sub linie, dar picat, eram cam 300-400 de candidaţi pe cele şapte locuri doar la seral), am fost în armată un an şi patru luni. La întoarcerea din armată am început să car din nou aparatele de filmat. Pentru că o parte din armată am făcut-o în Bucureşti (alte pile, altă poveste), din când în când mai dădeam câte o fugă pe la TVR doar să mă mai salut cu operatorii de care mi se făcea dor. Când am terminat armata, pe 26 ianuarie 1987 (nu mai ştiu câţi ani a împlinit Ceauşescu atunci, pe 26 ianuarie a.c. mi-am înscris maşina în Bulgaria, vezi celelalte postări), m-am dus la TVR cu marea speranţă de a mă angaja cu carte de muncă, să car aparatura cu acte în regulă, pe salariu, nu doar colaborator. Operatorii de film cu care lucrasem au avut ideea de a mă susţine printr-o caracterizare pe care au semnat-o toţi şi în care recomandau direcţiunii să fiu angajat. Era un gest fără precedent care ieşea din uzanţe. Aşa, cu pachetele de unt şi brânză dulce date de mama la Alimentara tovarăşei Vasile pe uşa din dos şi cu semnăturile operatorilor de film, aşa am fost angajat ca operator producţie în 7 aprilie 1987 pe durată determinată cu salariul de 1799 de lei iar în 8 ianuarie 1988 pe durată nedeterminată cu salariul de 1935 de lei. Practic, semnăturile operatorilor de film au ţinut loc de concurs iar tovarăşii de la securitate s-au informat la vecini şi au aflat că sunt băiat bun, astfel încât în ianuarie '88 am devenit angajat definitiv cu tot cu aprobarea partidului.

Toţi cei care vor să-şi arate muşchii şi vor să arunce cu piatra sau să fie amabili, pot spune că am fost angajat la TVR, pe vremea aceea, pe un pachet de unt; mă ofer voluntar.

Acum, în vara lui 2010, după, deci... 23 de ani după cartea de muncă şi după 26 de ani de când începusem să lucrez efectiv în TVR, acum, mă înscriam la concurs pentru un post de producător ştiri. Las la o parte cv-ul şi spun doar atât: din comisia de examinare în care erau vreo şase pesrsoane, o fată îmi fusese subordonată şi era la începuturile meseriei de reporter prin 1997, Carla Tompea se numeşte, de la Iaşi iar o alta, Mura Frânculescu, fusese angajată de mine în prima echipă de ştiri a Antenei 1 prin 1994-95, nu mai ţin minte exact anul, în urma unui concurs dat pe bune, cu oameni veniţi de pe stradă dar care aveau apritudini pentru ştiri. Şefa comisiei era chiar şefa ştirilor din TVR de anul trecut, o anume Mădălina Rădulescu pe care nu o cunoscusem dar auzisem că taie şi spânzură, că e omul de încredere al lui Alexandru Sassu, fostul preşedinte al TVR.

Cînd am dus cv-ul în Pangratti, m-am întîlnit acolo cu scenograful Gigi Raşovski şi mai apoi cu ing. Nicu Voican. M-am bucurat să-i (re)văd şi la întrebarea cu ce ocazie?, cînd le-am spus, fiecare m-a întrebat mirat cum, vii să dai concurs? Hai mă... / păi da, aşa-i legea... Ultima dată am fost angajat la TVR în 1997; cine pleacă la plimbare/pierde locul de onoare.

Continuarea – miercuri, 23 februarie la ora 10.