"Nu mor caii când vor câinii..." aşa zicea Bunicu' lu' Rici

luni, 28 martie 2011

TVR-RTV ÎN INTERVIU CU PREŞEDINTELE

L-am auzit pe preşedintele Traian Băsescu în urmă cu vreun an spunând că nu va mai apărea la TVR atâta vreme cât şef este Alexandru Sassu. Şi n-a apărut. Cum n-a mai fost Sassu şef, preşedintele a reînceput să apară la TVR. Pentru că şef a devenit omul preşedintelui. Până să-şi pună omul la TVR, domnul preşedinte îşi transmitea mesajele prin OTV, B1TV... nu am fost atent dacă nu a apărut şi la posturi de teleshopping. La fel, după ce preşedintele şi Sorin Ovidiu Vîntu şi-au declarat război total, nu a mai apărut la Realitatea. De ceva vreme de Realitatea se ocupă Sebastian Ghiţă/Asesoft/Emag şi chiar şi-a intrat în rol. Preşedintele a reapărut la RTV. Despre Antenă nu mă pronunţ. Acolo lucrurile sunt tulburi. Cred că tulburările vin din geneza trustului Intact aşa cum peste orice tip de serviciu secret pluteşte tot timpul un oarecare mister. E greu de spus când şi dacă va mai apărea preşedintele la vreo Antenă.

Instituţiile fundamentale plătite din banii poporului nu se pot supăra pe vreo instituţie de informare plătită din banii poporului. Nu au acest drept pentru că poporul trebuie să aibă parte de cea mai oficială, corectă şi curată informaţie. Preşedintele, alesul poporului, oricare este numele său şi din orice partid provine, nu se poate supăra pe televiziunea publică, nu are dreptul să facă asta în raport cu poporul. Sigur, multe n-avea voie să facă preşedintele nostru... dar nu o dată ne-am trezit cu acţiuni de genul „unde scrie că n-am voie?” Nu scrie; e de bun-simţ. Şi dacă altfel nu se poate, poate ne trebuie o lege care să-l oblige pe preşedinte ca în chestiunile care angajează ţara, mesajele să fie transmise în primul rând prin TVR. Există ceva de genul ăsta în lege însă e obligatoriu doar pentru TVR, nu şi pentru preşedinte. Dacă preşedintele ignoră televiziunea publică, înseamnă că îşi văduveşte poporul de o comunicare oficială la care poporul are dreptul. Pe domnul Băsescu nu l-au interesat toate aceste principii, nici bunul simţ, ci pur şi simplu a spus că nu mai are chef să apară la TVR şi n-a mai apărut, că legea nu-l obligă. Corect. Adică ce a avut de spus preşedintele am aflat pe tot felul de altfel de canale. Nu avem decât să-l urmărim pe preşedinte la teleshopping. Cine n-are bani să plătească cablu nu-l vede pe preşedinte, dar abonamentul la televiziunea publică este obligatoriu. Gheorghiţă din capătul ţării, şi el cetăţean român alegător, care n-are decât TVR, a aflat că preşedintele există şi a reapărut odată cu dispariţia domnului Sassu. Teoretic, domnul Traian Băsescu este şi preşedintele lui Gheorghiţă, practic, puţin îi pasă de Gheorghiţă, cel puţin din punct de vedere televizual.

Chiar şi-aşa, bine că a reapărut domnul preşedinte Traian Băsescu la TVR. Are de recuperat perioada de absenţă. Şi apare şi tot apare. Ultima apariţie, în interviu cu Adelin Petrişor, duminică 20 martie. Iată (apăsaţi play):

video

Ups! A crăpat transmisia! Mă rog, până acolo, mai sunt câteva lucruri de remarcat.

La ora 20 a început Telejurnalul. Şi am aşteptat, 5 minute, 10... 15... Credeam că au uitat de preşedinte. La minutul 19, de parcă era printre altele, Mihai Rădulescu ne-a anunţat că mergem la Cotroceni. Faţă în faţă, domnii Băsesu şi Adelin Petrişor, la o măsuţă, intim... totul cu o singură cameră... ciudată opţiune a producătorului dar, mă rog... gusturile nu se discută. Duminica... oamenii au zi liberă... operatorii, tehnicienii... iar la stat nu e ca la particular, dacă îi chemi în ziua liberă, îi plăteşti în plus! La particular, nu. Şi e criză, facem economie, deci totul cu o singură cameră chiar dacă e vorba de preşedinte.

Toate bune şi frumoase dar nu pentru mult timp. După câteva zeci de secunde apar dungi verzi...



 şi după alte câteva secunde...

Negru...
 A murit francu'. Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Am înţeles imediat, nu numai că au transmis cu o singură cameră, dar au avut şi o singură ţeavă de transmisie care când a picat... asta e. După dungile verzi apărute am bănuit că au folosit fibra optică. Şi Realitatea are fibră optică la Cotroceni. Las la o parte interviurile cu preşedintele, dar pentru transmisiile obişnuite, un report de la un CNSAS sau declaraţii la consultările preşedintelui cu partidele... de fiecare dată fibra optică NU este singura cale de transmisie ci doar una dintre ele. Adică folosim fibra optică dar mai avem şi un canal de satelit dacă nu chiar două pe care transmitem simultan sau alternativ astfel încât dacă pică o cale rămâne a doua sau chiar a treia. Aşa că nu pot să cred că duminică seara, în jurnalul de la ora 20, cât se poate de prime-time, televiziunea publică a României face un interviu în direct cu preşedintele patriei cu o singură cale şi fără rezervă, doar pe o fibră optică crăpată...!!! Aici, ori e sabotaj din partea oamenilor preşedintelui, ori oamenii preşedintelui de la TVR sunt atât de incompetenţi, în frunte cu şeful instituţiei pus de domnul preşedinte Băsescu, încât nici măcar la apariţiile preşedintelui nu sunt capabili să-şi facă treaba. Nu spun că domnul Lăzescu trebuie să se priceapă la transmisiunile în direct dar ar trebui măcar să ştie să-şi plătească nişte consilieri care să fie profesionişti în televiziune, astfel încât apariţiile preşedintelui să fie în regulă.

Transmisia s-a reluat după fix 15 minute, la 20.36.

Numai că de data asta Adelin nu se mai auzea de la lavaliera sa ci de la a preşedintelui. Tot cu o cameră, astfel încât pe reporter nu l-am văzut în cea mai mare parte a interviului. În concluzie, o transmisie demnă de cercul de televiziune de la casa pionierilor şi şoimilor patriei. TVR, ca televiziune publică, plătită din banii poporului, nu a oferit nici o explicaţie, alta decât defecţiunea tehnică. Adică de vină e viaţa, destinul!

După câteva zile, acelaşi preşedinte Băsescu a acordat un interviu RealităţiiTV, post la care n-a mai apărut de ceva vreme. Numai că RealitateaTV nefiind un post plătit de popor, preşedintele poate să apară aici sau nu, cînd are chef. Interviul a avut loc tot la Cotroceni unde condiţiile transmisiunii sunt aceleaşi pentru toate televiziunile. Nu numai că transmisia nu s-a întrerupt, dar s-a făcut cu trei camere, câte una pentru fiecare prim-plan şi una de plan general, cu sunet profesional în care se auzeau la fel de bine atât reporterul cât şi preşedintele.  


Şi RTV are păcatele ei, momentele ei în care trece pe la cercul de televiziune de la casa pionierilor. Adelin Petrişor ştie asta foarte bine, a lucrat la RTV. Numai că atunci când miza e mare, măcar atunci, lucrurile sunt făcute ca la carte. Nu vreau să reiasă de aici profesionalismul RTV faţă de amatorismul TVR, sunt şi la RTV impostori. Dar în vreme ce la RTV banii sunt ai patronului (mă rog, ai unuia dintre ei), la TVR banii sunt publici, adică şi ai mei, şi ai tăi, cel ce citeşti acum acest articol. Una e când se întrerupe transmisia cu reporterul de la DNA, alta e când e vorba de preşedintele ţării la o oră de maximă audienţă.

Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei, vreau să dau ca exemplu câteva detalii de producţie din două transmisiuni extrem de importante pentru noi toţi, e vorba de confruntările televizate dintre candidaţii la preşedinţie care au avut loc la Palatul Parlamentului, prima cu domnii Băsescu, Geoană şi Antonescu, a doua, cum se ştie, cu domnii Băsescu şi Geoană înaintea realegerii domnului Băsescu. S-au prescris, aşa că nu dezvălui secrete de serviciu. 
Am fost uimit să aflu, cu o zi înainte de prima dezbatere, seara târziu, că a doua zi trebuia să merg la Parlament pentru întâlnirea cu reprezentanţii televiziunilor în vederea stabilirii detaliilor primei confruntări care era prevăzută pentru seara aceleiaşi zile. Am sunat-o pe domana „Sacâz” de la Institutul pentru Politici Publice, aşa-zisul organizator al confruntării, o doamnă pentru care ora 11 era rezonabilă astfel încât până seara să instalăm aparatura (în nouă ore; în treacăt fie spus, într-o ţară în care lucrurile astea se fac de vreo 60 de ani, SUA, detaliile unei astfel de transmisii se cunosc cu cel puţin două săptămâni înainte). Eram îngrozit pentru că 1. doamna cu pricina stabilea ore fără să aibă habar ce efort tehnic presupune o astfel de transmisie iar 2. pentru că reprezentanţii partidelor aveau pe lângă ei consilieri tembeli care negociau doar din punct de vedere politic, tuturor scăpându-le din vedere că pentru candidaţi cel mai important era ce urma să vadă  poporul la televizor şi nu orgoliile lor de culise (cu o excepţie, o voi descrie la final). Peste aceste două uimiri ale mele am fost şocat când directorul meu m-a anunţat că TVR nu va participa la transmisie ci va prelua semnalul de la Realitatea. Nu înţelegeam cum, cu atâta uşurinţă, televiziunea publică, prima responsabilă în faţa poporului, renunţa la a realiza transmisia şi prelua semnalul de la un post privat care nu avea nici o obligaţie. Astfel, TVR era obligată să difuzeze publicitatea când o difuza Realitatea,  dacă RTV decidea să întrerupă transmisia la un moment dat (prin absurd, vorbind) şi să difuzeze desene animate, TVR nu avea altceva de făcut decât să întrerupă, dacă RTV avea probleme tehnice asta se vedea şi pe TVR... ş.a.m.d. E drept, şef la TVR era încă domnul Sassu, dar nu cred că astfel de momente mai au vreo legătură cu şeful ci doar cu inconştienţa. Era în joc votul pentru preşedinte, cine conducea ţara în următorii cinci ani... şi asta s-a întâmplat şi înainte de turul I, şi înainte de turul II. Incredibil, nu? Adică între Antena3 (care nu a arătat nici o clipă cine le punea întrebările candidaţilor pentru că moderator era Turcescu, pe vremea aia încă la RTV) şi TVR (care a luat semnalul de la RTV) diferenţa de penibil era doar de penibil "calitativ", altfel, amatorismul TVR-ului şi al Antenei 3, cu un plus de iresponsabilitate pentru TVR, mi se pare de necrezut. Şi totuşi, aşa a fost. La turul II Realitatea a dat semnal tuturor, gratis, şi televiziunii de la Dâlga, şi Televiziunii Române din Dorobanţi. Asta, în vreme ce RTV a avut la respectiva dezbatere nu mai puţin de 18 camere şi trei canale de satelit, simultan.

Acum, fraţilor de la TVR, data viitoare sper să vă fie învăţătură de meserie şi în afară de fibra optică (instalată la Cotroceni cu aprobarea STS) să mai aveţi un circuit sau două de rezervă pe care să ajungă semnalul la mama acasă. Pe vremea inginerilor Stanciu (nu ştiu ce vârstă mai are)şi Băcăuanu (şi el pensionar, sper) treburile astea se cunoşteau şi aşa ceva, la un asemenea nivel, nu se întâmpla (întrebaţi-l pe ing. Petrică Paşca, de ex.). Dacă mai avem un pic de repect faţă de meserie şi faţă de noi înşine, nu contează cine e preşedintele, oricum îl cheamă, e preşedintele ţării ăsteia, a noastră, aşa de cacao cum e ea.

Iar domnule Lăzescu, dacă aveţi vreo obligaţie să ţineţi consilieri incompetenţi pe bani publici, băieţi sau fete care au lipit afişe la partid, angajaţi măcar şi unul competent care să verifice cum se fac lucrurile şi să vă raporteze.

Nu am pus în discuţie prestaţia jurnalistică ci doar probleme de producţie de televiziune. În final, cred că există un echilibru în toate.

Victimă: preşedintele Băsescu.

PS-1.Scriu atât de mult despre TVR pentru că la televiziune mă pricep. Simt cum îmi sunt luaţi banii din buzunar. Mulţi-puţini, sunt banii mei. Dacă mă pricepeam la medicină scriam despre Ministerul Sănătăţii iar dacă mă pricepeam la spionaj, probabil, despre SIE. No offence.
2. La confruntările televizate pentru prezidenţiale, singura echipă de campanie interesată de ce se vede în spatele reprezentantului său, a fost echipa PD-L-ului, sau a lui Băsescu mai pe scurt, reprezentată prin Ştefan Lungu. Ei au venit în carul de transmisie să se uite pe monitoare. Ceilalţi, PSD şi PNL... Dumnezeu cu mila. 

miercuri, 16 martie 2011

PLEŞU ŞI LIICEANU; CE PĂCAT!

S-a nimerit să ajung într-o duminică seară la mama, în vizită. Aşa am aflat că între Dănuţ SRL şi Extragerea Loto 6/49 îi găsim pe Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu stând de vorbă în faţa noastră preţ de 50 de minute, duminica seara, pe TVR1, de la ora 18. Mama era extrem de entuziasmată după ce îi văzuse pe domnii Pleşu şi Liiceanu cât sunt de deştepţi! Trebuie să precizez că mama este o femeie de 64 de ani care la maturitate s-a ambiţionat să termine 10 clase. Dacă mama a fost cucerită de cei doi mi-am zis că trebuie să mă interesez, era de neiertat să pierd un asemenea eveniment cultural chiar dacă de vreun an nu mai sunt consumator de televiziune. Am căutat pe www.tvr.ro şi am găsit toate emisiunile făcute de cei doi. În vreo trei zile am văzut ce au produs domnii Pleşu şi Liiceanu timp de peste două luni. Un mare dezavantaj pentru mine, o mare problemă... pentru că vedeam, de la o emisiune la alta, în ce bâjbâială vizuală sunt târâţi domnii Pleşu şi Liiceanu de o echipă de producţie formată, în mare măsură, din incompetenţi.

Cei doi gânditori şi-au propus ca în fiecare emisiune să pună în discuţie o temă; aşa au vorbit despre speranţă, prostie, invidie şi ură, despre de ce citim, despre frică, despre miracolul întâlnirii, iubire iar în ultima emisiune, cea de duminica trecută au vorbit despre cum vorbim. 
Să ne înţelegem din capul locului: nici o clipă nu vreau să comentez prestaţia domnilor (nu "ursuleţilor", cum le-a spus cineva care-i iubeşte) Pleşu şi Liiceanu. Nu am căderea s-o fac. În plus, ca un motiv pur personal, amândoi îmi sunt extrem de dragi. Jurnalul de la Păltiniş, Epistolarul sunt cărţi care mi-au marcat adolescenţa. Ei mi-au deschis uşa prin care am păşit în marea cultură română, atât cât am reuşit şi măcar că în viaţa asta cu zile cu număr am trecut prin câteva locuri, le mulţumesc; lor şi altor întâlniri miraculoase. Acesta este şi motivul din care scriu ce veţi citi mai jos cu speranţa că foloseşte la ceva.

Nu vreau să fiu acuzat că nu aduc argumente. Iată cum a evoluat planul general în emisiunea celor doi domni, acea imagine în care vedem cuprins întregul spaţiu în care ei se află (sau cel puţin spaţiul decis de regizor/scenograf/producător), de la prima la cea din urmă emisiune:

În toate emisiunile, vizual vorbind, subiectul este acelaşi: doi oameni stau de vorbă. Nu este o situaţie nouă pentru o emisiune de televiziune, dimpotrivă, de dimineaţa până seara pe majoritatea televiziunilor autohntone, asta vedem, oameni care stau de vorbă, la nesfârşit. De aici ar fi trebuit să înceapă întrebările pentru producători: cine sunt cei doi? Ce tip de relaţie este între ei? Construim un decor teatral? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? Îi aşezăm într-un studio mare sau într-unul mic? Îi punem în studio sau la cafenea? Sau în bibliotecă? Sau pe bancă în Cişmigiu? După cum se vede din imaginile de mai sus, domnii Pleşu şi Liiceanu sunt într-un studio uriaş, într-un spaţiu ale cărui margini se pierd în întuneric. Putem crede că dincolo de întuneric spaţiul este nesfârşit. Să fie spaţiul ideilor? Al spiritului? Nu cred. Este doar spaţiul din mintea producătorilor potrivit cărora dacă e vorba de Pleşu şi Liiceanu atunci nu pot vorbi decât într-unul dintre cele mai mari studiouri. În prima emisiune, masa şi faţa de masă din catifea care curge în valuri pe podea este, parcă, luată de la Teatrul de Operetă. Lampadarele de pe margine, aprinse, juri că sunt din Cişmigiu. Cei doi stau pe nişte jilţuri pe şezutul cărora li s-au pus perne generoase. Iar în ultimul plan, domnul Liiceanu ne-a spus că e un scrin cu cărţi. Îl cred. Totuşi, din pricina imensităţii studioului, producătorii au simţit nevoia ca pe laterale să aşeze nişte cadre de culoare deschisă astfel încât la prim-plan, cei doi să se decupeze pe ceva, nu pe negru. Mai cu seamă că domnul Liiceanu apare în acelaşi sacou negru în toate emisiunile ceea ce duce la probleme la prim-plan când e să arăţi un om în haină neagră pe fond negru. Evoluţia spaţiului de la imaginea primei emisiuni până la cea din urmă este de neînţeles. În imaginea din dreapta nu mai avem scrin, nici masa de operetă, nici lampioanele din Cişmigiu, nici jilţurile, nici măcar aceleaşi cadre de fundal. În schimb s-a păstrat studioul imens, la asta nu se putea renunţa. De jur-împrejur cei doi sunt scăldaţi în lumină caldă ca şi când se află pe o insulă doar ea luminată iar dincolo de lumina caldă este întunericul neştiinţei. Masa parcă e luată de pe o terasă de la cafenelele din Dorobanţi iar undeva, între cei doi, în spatele mesei, pe podea este o lumină albă, crudă care se întâlneşte cu o alta venită din tavan.
Să fie lumina spiritului ce irupe din cei doi? Sper că nu asta a fost intenţia. Jilţurile au fost înlocuite cu scaune (de la Ikea?) fără perne sub fundurile domnilor. Cadrele din spatele prim-planurilor celor doi au fost înlocuite cu altele luminate cu un fel de mov, cu desene în diagonală, dungi de mov cu negru, uşor transparente, astfel încât pare că în spatele fiecăruia este câte un soare bolnav. Dar mai avem puţin până acolo.

Iată prim-planul domnului Pleşu din prima emisiune:
Fundalul deschis la culoare, nu ştiu de ce, dar avea o îmbinare care când nu ieşea din capul domnului Pleşu, ieşea din umărul său stâng (săgeata roşie este adăugată de noi pentru a indica tărăşenia). Las la o parte nepotrivirea grafică dintre logo-ul emisiunii şi afişările de nume/prenume sau tema emisiunii, în a doua emisiune acest accident s-a reparat. Dar, mă întrebam, chiar n-a făcut nimeni o probă înainte de emisiune să constate că logo-ul şi restul câmpului de grafică trebuie aduse la acelaşi nivel? Nu ştiu de ce dar pe parcursul celor opt emisiuni sentimentul de încropeală a fost tot mai acut.


Dar să vedem un alt prim-plan, de data aceasta pentru fiecare din cei domni, din aceeaşi emisiune despre speranţă:
E adevărat, aceste imagini absolut nepotrivite au apărut doar în prima emisiune. Din capul domnului Pleşu iese o bucată de lampadar de Cişmigiu, o altă bucată din umărul domnului Liiceanu... Am mai văzut astfel de imagini în alte emisiuni ale TVR-ului, tot la discuţii între doi oameni. Probabil că cineva, acolo, crede că astfel de unghiuri sunt reţeta succesului; nu sunt. 

În emisiunea despre prostie au apărut şi cărţile aşezate ostentativ pe masa de operetă. În rest, aceleaşi jilţuri, acelaşi scrin... şi cei doi stând cumva pe colţ (în folclor se spune că dacă stai pe colţ nu te mai însori) la o distanţă convenabilă încât să nu pierdem din imagine scrinul.
Privind emisiunile domnilor Pleşu şi Liiceanu înţelegi imediat că sunt emisiuni de radio minunate dar nu de televiziune. Pentru că televiziunea, oricât de mult nu ne convine ideea, este IMAGINE în primul rând şi abia apoi cuvânt, adică sunet. Dacă imaginea nu e rezolvată, sunetul e bine să-l asculţi fără imagine; mai bine priveşti pe fereastră sau la tabloul de pe perete. Asta am făcut la emisiunile din urmă pentru că toate, din păcate, sunt de neprivit. Pe fereastra mea se vede un parc. Pe ecranul televizorului emisiunii cu pricina, incompetenţă. Păcat.
 
Dar culmea urîţeniei este dată de plasarea complet greşită a unei camere de filmare, astfel încât cei doi, deşi aflaţi într-un studio imens, reuşesc să se acopere reciproc, domnul Pleşu îl acoperă complet pe domnul Liiceanu. Nu cred că această emisiune avea ce să caute într-un studio enorm. Nu suntem într-un spaţiu al spiritului ci al megalomaniei. Ştiu că mai sunt asemenea emisiuni la TVR, când doi oameni vorbesc într-un hău dar acesta nu este un argument. 
 Larry King ţine de 25 de ani un talk show, cu un invitat într-un decor care ocupă probabil a zecea parte din studioul emisiunii 50 de minute. Relaţia este directă, între personaje avem cam un metru. E drept, e un talk show politic dar nu asta e important.







 
Sau pentru a da un exemplu şi dintr-un teritoriu mai drag domnilor Pleşu şi Liiceanu, iată o imagine din Buillon de culture, o emisiune care a rezistat în Franţa mai bine de 10 ani.
Bernard Pivot avea şi câte zece invitaţi însă ce ne interesează pe noi e că nu erau necesare nici recuzite ridicole, nici unghiuri de filmare luate de la MTV. Filmarea era simplă, curată, ca la carte, fără nici un fel de artificii însă tocmai de aici venea frumuseţea vizuală, din simplitate. Pe Internet se găsesc asemenea exemple şi în lipsa unor idei mai bune n-ar fi rău pentru echipa de producţie a emisiunii domnilor Pleşu şi Liiceanu dacă ar viziona măcar câteva minute să-şi facă o idee înainte de a-i pune pe cei doi în situaţii ridicole.

În final, după ce s-a renunţat la toate detaliile de prost gust care săreau în ochi, la stilul de filmare videoclip, totuşi, producătorul/regizorul sau cine decide acolo, nu s-a putut abţine de la o altă artisticărie astfel încât aproape tot timpul camera de filmare se plimbă în mişcări inutile deşi cei doi stau cât se poate de pe loc în scaunele lor moderne. Camerele de filmare se mişcă aproape continuu, după "lumina spiritului" probabil că asta e "miscarea ideilor"; de atîta mişcare, tare mi-e teamă că telespectatorul este ameţit. Sau se foloseşte sistemul dacă nu poţi să-i convingi, zăpăceşte-i! ? Am pus mai jos fragmente din respectiva filmare, fără sunet, o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, nu-i aşa? (vă rog apăsaţi butonul play):

video

Îmi imaginez că prefacerile emisiunii de la o ediţie la alta au fost posibile şi ca urmare a observaţiilor de bun-simţ ale domnilor Pleşu şi Liiceanu. Numai că treaba dumnealor în emisiune e alta, nu cum se filmează şi nici dacă au în decor lampadare din Cişmigiu.
50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu  este o emisiune înregistrată. Mari oameni de televiziune, profesionişti de mare renume din TVR, pentru tot atâtea minute înregistrează ore întregi şi petrec alte ore la montaj unde doamnele îşi scot bâlbele, cearcănele de pe faţă, coşurile, răspunsurile neconvenabile ale interlocutorilor... Domnii Pleşu şi Liiceanu, cu ceasul pe masă, când bate ora termină emisiunea; fără adăugiri sau alte coafări. Mai exact, termină emisiunea când le spune producătorul care în această situaţie face şi el ceva util, îi ajută pe cei doi să nu depăşească spaţiul de emisie pentru a nu întârzia extragerea 6/49.
Încă o dată, păcat.

marți, 8 martie 2011

FLORIN CĂLINESCU ZICE CĂ E SOCIAL CORECT; EU ÎL CRED

Recunosc, pînă să-l aud pe Florin Călinescu nu prea ştiam ce înseamnă social corect. Am aflat 
de la el, iată (apasă play):
  video


Repede, Goagăl, am vrut să aflu cum e cu acest curent occidental, social corect. Nimic. Nici scris pe englezeşte, correct, tot nimic. Am găsit politically correct. Despre asta ştiam. Aflu că americanii ştiu chiar de prin secolul al 18-lea.

Florin Călinescu susţine că este social corect. Adică este un patron care îşi împarte banii cu angajaţii. Probabil că e singurul.

Un exerciţiu simplu, de logică: un patron are 10 angajaţi. Profitul net care îi rămâne patronului, după plata tuturor angaralelor e de 100 de mii de euro pe lună. În angarale intră şi salariile celor 10 angajaţi care la un loc, cu tot cu impozite, reprezintă, să zicem, 20 de mii de euro. Brusc şi dintr-o dată, fără nici un motiv, patronul renunţă la 50 de mii de euro şi îi împarte angajaţilor, astfel încât angajaţii au ca fond de salarii în loc de 20 de mii de euro, 70 de mii! Patronul ăsta e  social corect!

De ce ar face un patron treaba asta? Îl apucă brusc un acces de omenie? Se gândeşte să se alieze şi el curentului occidental de care vorbeşte Florin Călinescu? Îi ajung 50.000 de euro pe lună? Are o revelaţie divină, o ia razna, împarte mâncare la săraci şi dă bani la biserică? Cât de idiot trebuie să fiu ca să-mi imaginez că aşa ceva ar fi posibil? Şi unde? În România! Acolo unde ţăranul român încă se mai cacă în groapa din spatele casei!
 

De unde au avut actualii patroni bani să devină proprietari peste averi uriaşe de vreme ce în 1990 eram toţi cam la fel de săraci? Păi o parte lucrau în comerţul exterior şi deja prin ’93, de exemplu, aveau bani pentru un ziar, o televiziune sau amândouă. Alţii aveau economii din salarii... (să zicem). Alţii vindeau blugi de la turci, alţii bilete la bişniţă în faţă la Patria... şi tot aşa. Să ne imaginăm că toţi aceştia participau de zor la tot felul de licitaţii şi cumpărau cam tot ce scotea statul la vânzare pentru că trebuia, de urgenţă, să facem trecerea de la societatea socialistă la cea capitalistă, înapoi. Şi care, cum mai cumpăra ceva, brusc devenea profitabil şi aduna ban pe ban pentru că statul, cel mai prost administrator, nu mai administra afacerea ci devenise privată. Aşa au apărut primii milionari, miliardarii de mai târziu. Dar cei mai sârguincioşi privaţi nu au fost alţii decât cei care în decembrie 89 aveau hăţurile: şefii de la PCR, directorii, securiştii, miliţienii... Ei şi ai lor erau primii care prosperau şi deveneau patroni peste cei ai căror şefi fuseseră până mai ieri, în administrarea averii întregului popor. După ce o parte din ţară era privatizată, când încă mai erau destule de privatizat, pe vremea domnului Văcăroiu, s-au împărţit certificate de proprietar poporului muncitor, adică i s-a dat fiecăruia câte o hârtie spunându-i-se că aia e partea lui din averea poporului. Ţiganii au început să strângă cât mai multe asemenea hârtii pe marginea drumului şi diverşi au început să colecteze certificatele de pe la cei care le cumpărau de la alţii, de la rude, amici, vecini... astfel încât au devenit acţionari din ce în ce mai majoritari la din ce în ce mai multe întreprinderi care altădată fuseseră ale întregului popor; deveneau ale unora. Cei mulţi, habar n-aveau ce se petrece şi oricum nu înţelegeau o iotă din privatizarea MEBO a lui Văcăroiu. Iar acolo unde era prea mult de muncă pentru a salva producţia, de exemplu, unde era prea mare bătaia de cap, întreprinderea era vândută bucăţi la fier vechi şi terenul devenea important pentru dezvoltatorii imobiliari.
Toate aceste lucruri trebuie să le înţelegem, cu ar spune domnul Iliescu, astea au fost vremurile, ştim cum s-a făcut trecerea de la capitalism la socialism dar invers încă n-a trecut nimeni. Dacă ne consolează cu ceva, în fostele ţări socialiste evoluţia a fost cam aceeaşi, cu unele diferenţe. Dar în linii mari tot lagărul socialist am ajuns în societatea de consum de care ţările deja consumeriste, aveau nevoie, atât ca surse de resurse cât şi ca forţă de muncă şi piaţă de desfacere. La noi, domnul Iliescu, cinstit dar sărac, a rămas cocoţat ca preşedinte al acestei tranziţii, garant al tuturor acelora care au ştiut să speculeze momentul, să se orienteze, astfel încât cei care până mai ieri le erau colegi, vecini, prieteni, acum să le devină supuşi (angajaţi).Şi pentru accelerarea tranziţiei şi adunarea de fonduri de la cei mulţi, într-un timp mai scurt, a mai apărut şi câte un Caritas sau FNI.

Scopul unui patron este să facă profit. Cât mai mult. Fără număr. Dacă se poate ca pentru el să lucreze cât mai mulţi oameni pe bani cât mai puţini, sau chiar gratis, cu atât mai bine. Ăsta este capitalismul. Aflu că sunt ţări capitaliste în care diferenţa dintre cel mai mare câştig şi cel mai mic este de 20 de salarii medii. Dar ăia cred că nu mai sunt capitalişti de mult, sunt socialişti veritabili dar nici ei nu ştiu.

Florin Călinescu, e clar, e cel mai prost patron din România:social corect. E bine să ne luptăm zi de zi cu cei aflaţi la putere şi să le cerem o viaţă mai bună. Dar să nu uităm că pentru minunata lumea a societăţii de consum unii au fost mai deştepţi decât alţii, unii au fost mai şmecheri decât alţii, unii au fost mai întreprinzători decât alţii. Iar afacerile cele mai profitabile sunt ale politicienilor, cu statul. Rămâne de văzut dacă patronii vor mai avea de pe urma cui să facă profit. Sau dacă nu cumva într-o generaţie, poate în două-trei, progeniturile pentru care adună averi potentaţii zilei, acele viitoare generaţii nu se vor trezi spulberate de vreo nouă întoarcere la socialism, un nou Lenin sau un nou Mao; de data asta nu întoarcerea la socialismul rusesc (şi ei sunt capitalişti) ci la cel chinezesc, socialismul social corect. Iar Florin Călinescu, pe care eu îl cred că e social corect  va rămâne singurul patron din socialism. Toate astea, înainte de o nouă revoluţie (că totul e ciclic, nu-i aşa?)

marți, 1 martie 2011

FACEBOOK - ALIENAREA NE CUPRINDE PE TOŢI

Cred că sunt printre primii utilizatori de Internet din România. Să zic aşa, în prima mie. Are vreo relevanţă? ABSOLUT DELOC! Şi la Revoluţie am fost în studioul 4 al TVR din 21 până în 31 decembrie. Are vreo relevanţă? ABSOLUT DELOC! Dimpotrivă, îmi pare rău că am fost atât de bou încât puteam să mor şi eu şi familia mea (soră-mea, Dana, care în 89 avea 14 ani a plecat în seara zilei de 25 decembrie de la Ozana, Baltă Albă/Bucureşti şi a venit la TVR unde era frate’su, eu, că auzise la televizor că se trage şi s-a gândit ea că sunt în pericol de moarte; eram; n-a ajuns decât lângă gardul televiziunii pentru că într-adevăr se trăgea atât de tare că n-a reuşit să înainteze nici un pas spre clădire) puteam să mor, să moară şi Dana, să moară şi maică-mea şi taică-miu care au venit după Dana şi... mă rog, muream ca proştii, toată familia.
Am avut un coleg, la Flacăra, a cărei fată a murit la Dalles în 21 decembrie. Raluca. Am avut şi un coleg de la Filmotecă, în TVR, care a luptat cu teroriştii de pe acoperişul clădirii studiourilor şi căruia i-a intrat un glonţ prin obraz şi i-a ieşit prin gât; a rămas cu cicatrice dar altfel, întreg, l-a ferit Dumnezeu la milimetru/micron. Pe mine şi pe ai mei ne-a ferit şi mai şi, am scăpat toţi, întregi.

Cred că am avut printre primele conturi de e-mail din România, pe Yahoo şi pe Hotmail, cu parola din patru caractere! Cel de Yahoo mi-a fost spart şi l-am desfiinţat dar cel de Hotmail încă îl mai am, aştept un premiu! Spanac... nu aştept nimic.

Am auzit, în ultimii ani, de bloguri. Timp îndelungat am desconsiderat blogurile. Nici acum nu sunt foarte încântat de această formă de expresie, dacă se poate numi aşa. Citeam tot felul de obsesii ale unora... De la obsesii sexuale, nu neapărat cele fireşti, ale adolescenţilor, ci ale unor oameni trecuţi, unii, de 30, alţii de 35, alţii de 40 de ani... Erau fete care nu avuseseră orgasm, băieţi care povesteau binefacerile sexului când eşti drogat... Bloguri... Ei, dacă asta înseamnă blog, atunci nu mă bag, m-am gândit ani la rând. Deschideam şi citeam scrieri ale unora şi altora, scrieri care nu aveau nici o relevanţă. De fapt nimic nu are nici o relevanţă dacă nu ai public. Şi când spun „public” mă refer la PUBLIC, adică nu la doi-trei speriaţi care deschid şi ei câte o pagină, nu ştiu de ce... Iar chiar dacă ai mii, de fapt despre ce vorbim în lumea asta virtuală? Despre nişte oameni aflaţi în spatele unor monitoare, fiercare cu tastatura lui, în lumea lui...

Mi-am deschis cont pe Facebook. Într-un acces de furie. Şi blog. http://gabrielbugnar.blogspot.com/ Ăsta pe care-l citiţi. Pe Facebook, care nici acum nu ştiu cum se foloseşte pe de-a-ntregul, îţi spune că ai prieteni pe care e posibil să-i cunoşti. Şi am apăsat link-ul. Ce văd? Dau la Carmen Brumă, de exemplu. Rezultat: If you send a request to a stranger, it will be considered spam and your friend request will be blocked temporarily. Please only send this request if you know this user Bun. Mai am două butoane dintre care unul I Know Carmen. Îl apăs. Rezultat:  Ne pare rău, acest utilizator are deja prea multe solicitări de prietenie.  Şi nu pot să apăs decât Okay. Adică, mă gândesc, Carmen are atâtea cerei încât nu le mai face faţă… Bine, dar am lucrat împreună la emisiunea de duminca trecută! Nu cred că ştie cu adevărat de cererea mea, dacă ar şti, sigur ar accepta-o! Sunt prieten şi cu Mircea! Badea! Degeaba mă revolt, sistemul se pişă pe mine… reţea de socializare… spanac…

O văd acolo pe Letiţia Bădescu (fostă Zaharia). De ce să-i cer prietenia aici? Vorbim de câte ori ne vedem la serviciu şi ne despart câţiva metri... Îl văd şi pe George Catană, operator... nu mai ştiu dacă mai lucreză la Realitatea sau unde mai e... dar de cele mai multe ori am vorbit la telefon, la live-uri... altfel... fiecare cu treaba lui. O mai văd pe Ioana Răduca, ştiu că e reporter la Antenă. Atât. De ce să-mi fie prietenă? Cică avem 31 de prieteni comuni! Ei, lasă-mă! Ăştia de la Fecebook merg pe ideea latinească prietenul prietenului meu e prietenul meu! Asta înseamnă că toţi, de pe tot globul suntem prieteni! Dacă nu, chiar rude! Adică handicapaţi cu toţii pentru că prin relaţii între rude, s-au alterat genele... Îl mai văd pe Dragoş Stanca. Mamăăăă! Ce poză şi-a pus! Făcută în Photoshop!. Mai e Paula Herlo! Cu asta cică am tot 31 de prieteni comuni! Ei, aş!  Cu Maria Coman, soţia lui Adelin Petrişor (dacă mai e, soţie) cică am doar 26 de prieteni comuni... Cum ar fi să ne întâlnim cu toţii! Ei, cică ne putem întâlni, virtual! Haida-deh! Văd că sunt prieten şi cu Adevărul de seară, cu ăsta am doar 7 prieteni în comun... Slăbuţ, nu iese de-o sindrofie...

Aşadar, am cont pe Facebook. Reţea de socializare. Nu ne mai vedem, nu mai bem, nu mai dansăm pe mese, nu mai facem sex în grup... socialăzăm pe Facebook. Frumos.

ALIENARE! Cuvântul ăsta, dintotdeauna mi-a sunat ca ceva nasol, medical vorbind. DEX-ul spune că e vorba despre înstrăinare, depersonalizare, reprezenaterea deformată a realităţii... adică nimic de bine. Calculatorul, net-ul, asta fac, ALIENEAZĂ! Cu ani în urmă, poate vreo 17, când abia intraseră calculatoarele în România, când ziarul la care lucram, Curierul Naţional al fraţilor Păunescu, avea un număr de calculatoare, cred că 386 – culmea tehnologiei! – ştiu că am pierdut o mulţime de nopţi jucând un joc cu elicoptere LHX. Aveai de îndeplinit câte o misiune, cu o grafică pixelată... ceva la care copiii din ziua de azi nici nu s-ar uita; ei bine, ajunsesem ca întreaga mea existenţă să depindă de acel LHX. O să spuneţi ce bou, care n-a aflat că atâţia şi atâţia au murit în faţa tastaturii, ba da! În timp, am dat numeroase ştiri la televizor cu oameni care au murit cu capul pe tastatură! E adevărat, fiecare crede că lui nu i se poate întâmpla, că el e cel ce controlează fenomenul şi nu fenomenul pe el, dar nu ştiu cum se face că din când în când câte unul crapă. Încerc să-l conving şi pe fie-miu, uneori mă ascultă, alteori nu... aşa sunt copiii.

Ani de zile am fost refractar la blog şi în vremea din urmă la Facebook. Când auzeam expresia reţea de socializare simţeam cum mi se urcă sângele la cap; mi se întâmplă şi acum, uneori. Păi socializare e când te aduni cu cine ţi-e drag, când bei o bere, mănânci ceva, vorbeşti de una, de alta, aburii ţi se urcă la cap, te mai uiţi la o fată, mai pui mâna pe un cur, o ţâţă… sau cel puţin îţi imaginezi că o faci… de-astea… cum socializare pe net? Berea o bei de unul singur, n-ai cu cine să râzi, să te bucuri sau să înjuri… stai şi scrii la o tastatură. Să pui mâna pe un cur, o ţâţă? Nici vorbă! Ce socializare e asta? În plus, nu numai că e socializare,  dar e reţea de socializare! Adică “network”! Aţi văzut filmul Reţeaua?

În ultima vreme am mers mult cu transportul în comun. E fascinant să mergi cu autobuzul sau cu metroul sau cu tramvaiul! Te gândeşti la multe. Pentru cei care n-au făcut-o de mult, vă recomand, pentru cei care o fac zilnic şi înjură vă recomand să nu vă grăbiţi cu concluziile. Mă gândeam, de pildă, cum în anii ’80 aşteptam cu înfrigurare la numărul 3030XX să mă sune un regizor secund să merg dimineaţa în Gradina Icoanei de unde erau organizate plecările figuranţilor la filmările celor 36 de filme pe an pe care le făcea România. Acum, România abia face câteva filme dar viaţa mea nu mai are linişte din cauza telefonului mobil. E o formă de alienare. În urmă cu vreo şase-şapte ani, pentru câteva luni nu am avut telefon mobil. Petre Năstase, un om care m-a ajutat la greu, pe vremea aceea, disperat, mi-a spus ia-ţi un mobil că mă exasperezi! Vreau să dau de tine şi nu am cum!  şi aşa mi-am luat iar mobil.

Am acumulat multe frustrări; ale nedreptăţilor lumii ăsteia, după ce am distrus o lume care exact asta pretindea că face, că aduce echitatea socială.  
Am asistat cum în numele democraţiei şi al libertăţii, unii au călcat pe cadavrele altora doar pentru o falsă bunăstare personală.
Am ajuns în clipa asta când, într-un mod aberant şi alienant, unele jurnale de ştiri, în lumea asta liberă în care trăim, încep cu divorţul familiei Columbeanu.

În această lume am ajuns să-mi fac blog şi cont pe Facebook după ce în decembrie ’89 am refuzat diploma de revoluţionar cu numărul 13 din 26 decembrie 1989 semnată de Ion Iliescu. Cu ani în urmă mă uitam la Claudiu Iordache şi mă gândeam la Regele Lear.

Zilele trecute l-am văzut pe Claudiu Bleonţ dându-şi chiloţii jos în faţa jurnaliştilor. Mi-l aminteam cum, înainte de specatolul cu Zbor deasupra unui cuib de cuci (prin ’82), în ascensorul de la Naţional, coboram spre Sala Mare, cum Claudiu, pe mine şi pe alţi copii săraci, ne băga gratis la spectacol... L-am văzut zilele astea la ştiri şi mi-au dat lacrimile; Doamne, ce faci cu noi?

Nu ne mai rămâne decât dramul de umanism şi puterea de a iubi, puterea de a nu ucide iubirea, cel mai mare păcat...

Altfel, socializăm pe www.facebook.com.


Mă abonez şi doresc să primesc noutăţile de pe acest site la adresa...

Totalul afișărilor de pagină

Persoane interesate

Faceți căutări pe acest blog