"Nu mor caii când vor câinii..." aşa zicea Bunicu' lu' Rici

vineri, 25 februarie 2011

ÎN TVR POSTURILE RĂMÂN ÎN FAMILIE (ep. 3 şi ultimul)

Am rămas la momentul în care s-a terminat proba scrisă, eliminatorie şi urma să aflăm cine s-a calificat pentru proba decisivă, interviul! Pentru postul de producător la Departmentul Ştiri TVR, cine a trecut de proba elimintorie? Eu şi... Anmaria Panait! Dintre toţi concurenţii doar noi doi ne-am calificat, urma să ne vedem cu întreaga comisie de examinare, comisie prezidată de... aţi ghicit! Mădălina Rădulescu! Aici trebuie făcută o precizare, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu persoanele, Mădălina Rădulescu omul-lui-Sassu nu este una şi aceeaşi persoană cu Mădălina Rădulescu fostul manager de la Romantica, EOD la Rtv, fost producător la ProTV, Antenă etc. etc..., nu, sunt două persoane complet diferite. Am simţit nevoia să fac aceasă precizare pentru a elimina orice confuzie (deşi erau cam greu de confundat, una ştie televiziune, cealaltă habar n-are; pentru cui nu-i e clar încă, numai puţintică răbdare că ne lămurim imediat cine, ce şi cum).
Am predat cele 17 pagini şi mi s-a spus că dacă mă sună cineva să mă invite la interviu aia e, dacă nu înseamnă că am picat la scris şi tot aia e. Mâine sau în zilele următoare aflăm de pe site cine a luat postul.

Acesta a fost momentul în care mi s-a întâmplat un fapt pe care l-am mai trăit în anul 1973; eram în clasa a doua de şcoală şi mergeam la TVR cu corul şcolii să înregistrăm câteva piese. Se întâmpla în studioul 1. Era pentru prima dată când intram în TVR şi eram fascinat de tot ce vedeam. Mai mult şi mai mult m-a fascinat studioul cu plafonul plin de proiectoare, m-au fascinat camerele de luat vederi, vocea care se auzea în difuzoare din când în când... deci cineva, undeva, ne vedea şi ne transmitea diverse lucruri. Imensitatea studioului, decorurile... totul era fascinant. Şi ca să mă bucur pe deplin de aceasă primă vizită la televiziune, nu am ieşit odată cu ceilalţi copii ci m-am ascuns între decoruri la început în studioul 1, apoi m-am mutat şi în celelalte, în 2 şi în 3. Am pierdut noţiunea timpului şi au trecut ore bune până când, seara, am ajuns pe unde intrasem, la intrarea din Pangratti. Acolo erau părinţii mei, profesoara de cor, câţiva miliţieni... mama era plânsă... când m-au văzut cu toţii nu le venea să creadă. Tata n-a mai aşteptat explicaţii şi mi-a ars o palmă pe care o simt şi acum pe obraz. Dar n-a contat, fusese prima mea zi în televiziune şi cred că eram cel mai fericit copil de pe Pământ.
Acum, după 37 de ani, mă despărţeam iar de grup şi mă plimbam din nou prin televiziune, prin studiouri, pe pasarele, prin degajamente... mi-am amintit de acea zi din 73 şi mă gândeam la toţi anii ăştia, la miile de filmări, de emisii, de acel decembrie care m-a prins acolo până la trecerea în 90, îmi aminteam de depozitele de film pe care le ştiam pe dinafară, de arhiva 0  în care erau exclusiv filmele cu Ceauşescu, inclusiv ce picase la montaj, filme pe care nişte tovarăşi speriaţi le-au trimis la topit la începutul anului 1990... pentru recuperearea argintului din peliculă... au topit, de fapt, istoria... la minerii care m-au bătut lângă gardul televiziunii în 14 iunie pentru că le făcusem o fotografie... m-au aruncat în curtea televiziunii după ce mă umpluseră de sânge, norocul meu au fost colegii care au văzut scena şi au ieşit din clădire şi m-au salvat... şi câte şi mai câte... Eh, amintiri! Contează? Te întreabă Mădălina Rădulescu ceva din toate astea la concurs pentru postul de producător?
Să vedem, aşadar, această a doua probă pentru care am fost sunat de fata de la personal domnul Bugnar vă invităm la ora 17 la interviu. Bine, doamnă, viu.

Şi m-am dus. Undeva, la intrarea în clădirea care altădată a fost a laboratorului de film, într-o încăpere nu prea mare, cât să încapă comisia şi candidatul, avea loc interviul. Pe culoar, candidaţii rămaşi, câţiva pentru toate posturile. Mai trecea din când în când câte un angajat al TVR, fost coleg în vreo altă televiziune, şi aşa începeau amintirile. La un moment dat trece o fostă colegă din mai multe televiziuni şi ne bucurăm să ne revedem, mă întreabă cu ce ocazie, îi spun... cade puţin pe gânduri; eram optimist, ştiam că e ultimul concurs organizat de echipa Sassu al cărei mandat se termina şi deci, plecau, inclusiv Mădălina Rădulescu. Pentru că altfel mă întrebasem cât şi dacă aş putea să lucrez cu ea ca şefă şi cu siguranţă nu era posibil mai mult de câteva săptămâni, cât ştiam că mai are de stat în TVR. În naivitatea mea, acest ultim concurs ar fi trebuit să fie corect sau... Da, colega pe care m-am bucurat să o revăd mi-a tăiat avântul. Anamaria Panait nu a mai plecat în străinătăţuri după soţul ei, nu se ştie de ce s-au despărţit iar în compensaţie, socrul ei, şef de cabinet la Adrian Năstase (habar n-am dacă e adevărat), i-a aranjat să fie din nou angajată în TVR. Fata îşi pierduse postul vrând să-şi urmeze soţul, acum, probabil că din cauza lui n-a mai plecat, treaba lor ce s-a întâmplat între ei şi din vina cui, cert este că fata îşi dorea postul înapoi, era al ei, dobândit prin... divorţ. Dacă nu mă găseam eu, moţ, să vin la concursul ăsta, totul era extrem de simplu; aşa, uite, acum eram amândoi la interviu. Aflând treaba asta m-am gândit pentru o clipă, cu câteva minute înainte să intru la interviu, dacă mai are sens, dacă nu e mai bine să plec acasă. Tot eu mi-am răspuns că are sens, că nu pot să-mi refuz şansa de a o avea examinator pe Mădălina Rădulescu şi nu pot să nu mă bucur privindu-i în ochi pe toţi ceilalţi examinatori, cunoscuţi sau necunoscuţi mie. Pentru că privitul în ochi poate să spună multe, uneori, totul, mai mult decât cuvintele. Aşa că am decis să rămân.
Mi-a venit rândul, am intrat în încăperea cu pricina. La o masă lungă tronată în centru de Mădălina Rădulescu, se înşiruiau de-a dreapta şi de-a stânga ei ceilalţi examinatori. Pe Carla Tompea şi pe Mura Frânculescu le ştiam prea bine, mai era o doamnă cu părul vopsit şuviţe blonde cu şaten, vreo doi băieţi din care pe unul îl ştiam din vedere dar nu ştiam de unde să-l iau, fata de la Resurse umane... cam atât, poate a mai fost cineva dar oricine ar fi fost era pe post de decor pentru că singura persoană care vorbea era, aţi ghicit, Mădălina Rădulescu. Poate discuţia să fi durat 15 minute, poate 20... nu m-am uitat la ceas. Cu cv-ul meu în faţă nu mi-a cerut prea multe detalii despre ce am făcut prin alte locuri. O interesau foarte mult opiniile mele despre Jurnalul TVR. În mod curent nu sunt un telespectator al Jurnalului dar în zilele acelea, ştiind că merg la respectivul concurs, am zis că e măcar politicos să văd emisia la care, fie doar că mă prezint la concurs, pare că vreau să lucrez. Şi am văzut jurnalul vreo 3-4 seri la rând; nimic spectaculos, nimic nu mi-a atras atenţia. Mădălina Rădulescu tot insista cu întrebările şi dorea să afle ce aş face altfel. La început am vrut să rămân politicos, aş mai fi schimbat ceva pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. Îi priveam insistent pe ceilalţi examinatori care nu spuneau nimic, nu mă întrebau nimic, erau acolo doar să fie la număr şi probabil pentru semnarea procesului verbal, la final. Şi pentru că Mădălina tot insista cu întrebări de genul ce ai schimba în cele din urmă, pentru că părea că nu ne înţelegem, ea insista şi eu nu eram prea entuziast să-i dau detalii, mi-a spus despre tema emisiunii  şi invitatul zilei, adică dorea să-mi ştie părerea despre invenţia ei din jurnal. Aici, n-am mai rezistat să fiu politicos şi i-am spus nu am văzut aşa ceva în jurnal, imediat a sărit să-şi apere şefa domniţa cu părul vopsit şuviţe, numai că băieţii au liniştit-o, da, într-adevăr, în zilele alea nu existase invitatul emisiunii, ceea ce s-a văzut că nu ştia nici şefa şi nici fata care o apăra, habar n-aveau ce era pe post la televizorul lor... a fost scoasă respectiva rubrică pentru că era Campionatul Mondial de Fotbal şi era modificată durata Jurnalului. Dar mi-am amitit că văzusem, întâmplător, cu ceva vreme în urmă un Jurnal cu respectivul invitat, i-am spus că da, e o prostie, să începi ştirile, omul ştie că vede un jurnal şi deodată totul se transformă în talk-show unu la unu. De regulă între cei doi nu e nici un conflict, mai mult, dacă invitatul nu e prea spectaculos sau o lălăie la început, oamenii vor schimba programul şi vor merge acolo unde sunt ştiri că ei asta au vrut să vadă. Cei care vor talk-show merg de la început pe talk-show la alte posturi pentru că ceilalţi nu vor dezbate altă temă decât tema zilei şi nu cu un invitat ci cu mai mulţi. Deci rubrica asta în mijlocul jurnalului era o prostie drept pentru care i-am comunicat asta Mădălinei Rădulescu ca atare. I-am mai spus că Jurnalul este bătrânicios, că nu are ritm, că montajul lasă adesea de dorit... mă rog, lucruri care nu cred că i-au făcut plăcere.

Aveam să aflu peste câteva minute, pe culoar, că respectivul format de jurnal fusese conceput de ea, Mădălina Rădulescu. E, dacă e fată deşteaptă poate a învăţat ceva din ce i-am spus.

La vreo trei săptămâni după acest minunat concurs echipa Sassu avea să plece de la TVR pentru că i se terminase mandatul. După alte câteva zile Patriciu avea să-i ia la Adevărul TV. Dacă are cineva curiozitatea să vadă pe viu cam cum ar fi arătat cercul de televiziune de la casa pionierilor, să se uite pe site la Adevărul TV. Am citit şi ce a zis Sassu despre proiect când au primit licenţa şi că Patriciu a băgat zeci de milioane de euro în televiziunea asta... sper că nu din banii munciţi pe bune cu sudoarea frunţii ci din câştiguri la loterie pentru că altfel, e păcat. Dar Adevărul TV e altă discuţie.

Dacă am depus contestaţie la rezultatul concursului? Nu. Cine a câştigat postul de producător? Păi nu era nevoie să-l câştige că îl avea drept moştenire de familie.

miercuri, 23 februarie 2011

CONCURS LA TVR – EPISODUL DOI ÎN CARE AM CUNOSCUT-O PE MĂDĂLINA RĂDULESCU

Încă mai sunt în TVR oameni din tinereţile mele. Nu mulţi şi nu mai sunt majoritari dar mai sunt. După miile de concursuri organizate după ’89, generaţiile s-au schimbat, firesc. Mi-e greu să-mi imaginez că un concurs pentru un post în TVR= (egal) o mascaradă. Asta ar însemna că de câte ori apare un anunţ pentru un post la TVR are loc un aranjament şi candidaţii, în afara celor pentru care se aranjează concursul, restul, sunt nişte papagali. Dar cine să vrea să fie papagal?

Dintotdeauna am fost un om cu un simţ al ridicolului extrem de dezvoltat. Când merg la câte o agapă foarte rar se întâmplă să mă aventurez să dansez iar dacă totuşi o fac cu siguranţă am consumat un număr de pahare de băuturică. De regulă stau pe margine şi mă uit la cei care dansează. Unii sunt atât de ridicoli încât deşi altfel îi ştiu oameni cu mintea la ei, mă întreb cum de nu-şi dau seama că atunci când dansează provoacă ilaritate. Dar când râd toţi de toţi nu se mai pune, toţi sunt la fel de ridicoli aşa că nu mai contează. Alţii ştiu să lege două-trei mişcări şi le repetă la nesfîrşit; sunt la fel de ridicoli. Dar cu toţii simt nevoia să se exteriorizeze cumva, exhibiţionismul din ei îi face să-şi piardă simţul ridicolului şi-atunci se bucură că le place să danseze. Au curaj. De tânăr am avut o nevastă balerină şi atunci am înţeles ce înseamnă să dansezi şi care e diferenţa dintre a dansa şi a te bâţâi schizoid în trei sau patru a patra. E diferenţa dintre impostură şi profesionalism. Veţi spune hai mă, oamenii se simte bine, ce trebuie să fim cu toţii dansatori profesionişti? Cum spuneam, am un simţ al ridicolului dezvoltat, poate prea dezvoltat...

Aşa că am sunat la o veche colegă din TVR în care aveam încredere că într-un fel sau altul o sa-mi spună dacă are sau nu vreun sens să mă prezint la concursul pentru un post de producător la Departamentul Ştiri din TVR. Am sunat din teama de a nu deveni ridicol. Şi m-a asigurat că are sens, altfel spus, că e un concurs pe bune... Acum, nu ştiu dacă se gândea că are telefonul ascultat sau nu... nici nu-mi dau seama dacă la funcţia ei e atât de interesantă încât să i se asculte telefonul... deşi e posibil, habar n-am; şi am sunat-o şi pe Mura Frânculescu, am zis să am două surse... ea, evident că nu putea să vorbească deschis la telefon dar atât cât a putut mi-a dat de înţeles că da, să depuni actele la registratură... Zis şi făcut. Deci concursul e pe bune, atunci doar de mine depinde.

În ziua aia se dădea concurs pentru mai multe posturi; producător executiv, producător package, reporter, editor... nu mai ştiu dacă era şi altceva. Oricum, era evident că aşteptaseră să se adune mai multe posturi pentru organizarea unui singur concurs. Totul se întâmpla pe final de mandat al lai Alexandru Sassu, la termen, adică Sassu urma să nu mai fie PDG al TVR pe cale naturală, că îi suna ceasul şi nu din alt motiv. Era, probabil, ultimul concurs organizat sub directoratul său. Era, pentru mine, un motiv în plus să mă gândesc la faptul că impostura, oricât de mare ar fi, nu poate să dureze chiar până în ultima clipă. În comisia de concurs era cineva de la sindicat (nu ştiu de la care că nu ştiu câte sindicate mai sunt în TVR), cineva de la Resurse umane, Carla Tompea, cum am spus, din partea studiourilor locale şi şefii de la Bucureşti, Mădălina Rădulescu (ştirilor dar nu-i ştiu titulaturaf) şi Mura Frânculescu (şefă şi ea, nu ştiu ce funcţie exact).

Pe vremea directorului Petre Constantin, cel pe care l-a prins revoluţia ca şef al TVR, în sala de la etajul 12 se făceau vizionările pentru viză. Zilnic erau proiecţii de pe 16mm sau se vizionau la tv emisiuni înregistrate şi montate pe bandă magnetică. O comisie formată din vreo 3-4 tovarăşi vizionau toate programele şi decideau ce va apărea la tv, ce nu, ce trebuia modificat. Înainte de ’89 mă împrietenisem cu proiecţionistul sălii şi din cabina de proiecţie vedeam adesea multe emisiuni netăiate, uneori şi filme. Multe au văzut şi au auzit pereţii sălii de la etajul 12 din turnul TVR în ultimii douăzeci şi ceva de ani… Acum era concursul nostru… câte alte concursuri nu s-au mai organizat aici? După minute de aşteptare, nu prea multe, a apărut şefa, Mădălina Rădulescu. Tot auzisem despre ea cât de dură e, mă rog… nu mi-amintesc de nici o performanţă jurnalistică ieşită din comun de-a ei, nici măcar de vreuna modestă… încercând să aflu câte ceva înainte de acest concurs nu am aflat decât că e omul lui Sassu. Eh, când Sassu e PDG al TVR, e suficient pentru a fi şeful ştirilor, nu mai contează restul. Bun, chiar şi aşa, eram curios să o văd, să o studiez; o madamă cu aer de cucoană de la care mă aşteptam ca în secunda următoare să-şi lege un batic în jurul capului şi să-şi pună mâinile în şolduri. Încerca să se facă plăcută dar mă aşteptam ca în agresivitatea primitivă pe care o degaja să izbucnească în orice moment fără nici un motiv. Genul de femeie înţepată, sigură pe ea în orice situaţie. Putea foarte bine să fie gardian de penitenciar pe cât de bine apărea acum ca şefă de ştiri TVR. Privind-o pe Mădălina Rădulescu, îmi imaginam ce fel de om e Sassu şi nu era greu de intuit şi nici nu aveam vreo ezitare în a crede că Mădălina era omul şefului; perfectă pentru această postură. Sassu, deşi cu barba lui sură pare un intelectual ce se vrea subţire (poate chiar e, nu ştiu, nu-l cunosc), de vreme ce îşi ia astfel de exemplare prin preajmă să-i facă treburile, cred că începe să pară şi el un pic de impostor.

Aflasem de la sursele mele că postul pentru care concuram devenise liber pentru că o fată, Anamaria Panait, producător, îşi dăduse demisia; pleca definitiv din ţară urmându-şi soţul. Deci odată demisionată Anamaria Panait postul era liber şi aşa ajunsese să fie scos la concurs. În aşteptarea Mădălinei Rădulescu fără de care nu se distribuiau subiectele pentru proba scrisă, eliminatorie, nu mică mi-a fost mirarea să văd că în dreapta mea, cum stăteam noi cuminţi în bănci, o văd pe… cine credeţi? Anamaria Panait! M-am frecat la ochi pentru că nu înţelegeam. Păi… nu îşi dăduse demisia? Nu plecase definitiv cu soţul în străinătăţuri? Pe Anamaria Panait o ştiam de pe vremea Alinei Mungiu când Anamaria era, parcă, reporter la Ştiri. Nu ştiu cum şi când a apărut în TVR şi nu ştiam la ora concursului pila cui este… dealtfel nici nu m-am gândit – numai un bou ca mine nu putea să se gândească – că e pila cuiva. Cu greu m-am abţinut să o întreb, atunci, în sala de la etajul 12, dacă ea e cea demisionată şi cum se explică… M-a salvat Mădălina Rădulescu prin apariţia ei şi prin faptul că văzând-o aveam obiect de studiu. Un detaliu, totuşi, mi-a atras atenţia la Anamaria Panait; nu avea verighetă ori, căsătorită fiind şi demisionând pentru a-şi urma soţul… trebuia să aibă. Faptul că nu avea verighetă explica prezenţa ei la concurs pentru postul de pe care demisionase? Ei, ce idiot şi eu! Verigheta e un simbol şi-atât. Unii şi-o scot când merg la baie. Altora li se umflă degetele dacă se îngraşă şi îi doare. Alţii şi-o scot când merg la curve dar apoi şi-o pun la loc în semn de respect faţă de soţie. Mă rog, tot felul de situaţii… Anamaria Panait a fost dintotdeauna o fată cu o statură firavă, aşa era şi acum.

Nu-mi cereţi să vă spun subiectele acestei probe scrise. Nu mi le mai amintesc. Oricum, prostioare, nimic serios din ce l-ai întreba pe un producător de ştiri de televiziune. Mai exact, îmi amintesc de un singur subiect: descrierea mărimilor de cadru. Pe ăsta l-am ţinut minte pentru că era şi subiectul pe care în urmă cu 16-17 ani când angajesem, cum am mai spus, prima echipă de ştiri a Antenei 1, acest subiect al mărimilor de cadru l-am dat şi cu ocazia acelui concurs. Cum s-ar spune vine cinva să se facă profesor de română şi îi ceri să spună alfabetul; de bun-simţ. Am făcut această precizare pentru a se înţelege că în mod cert, din ce mi s-a cerut, un subiect am ştiut de vreme ce eu l-am cerut altora.

Nu o să descriu aici care sunt mărimile de cadru şi nici la ce se raportează ele. Nu voi spune nici alfabetul pentru a se vedea că-l ştiu. Mai interesant a fost că:
în acea zi, la etajul 12 al TVR în sala de consiliu, Mădălina Rădulescu, sfătoasă foarte, tot intra şi ieşea; că fata de la Resurse umane care a stat în sală tot timpul, îmi tot zâmbea de fiecare dată când mai ceream o foaie albă până când am pus-o într-o situaţie jenantă că n-a mai avut foi… scrisesem vreo 15, în final au fost 17 cu totul pentru că a expirat timpul de concurs. Acum, câte bazaconii credeţi că poate un om să scrie la un concurs pentru un post de producător la TVR în proba eliminatorie din sala de consiliu de la etajul 12 cu Mădălina Rădulescu şefă la ştiri, astfel încât să umple 17 pagini? Scrie omul prostii pe o pagină, două… hai trei, dar pe 17? Acum, în minutele pierdute pentru a se mai aduce coli de scris A4... fata de la Resurse umane era jenată pentru că pierdeam din timpul de concurs din vina lor. Cu minutele astea ce făceam? Cine mi le mai dădea? Că timpul, trece, nu-i aşa? Mă rog… treacă de la mine… şi-aşa, dacă aveam trei ore, trei ore scriam. Dacă patru, patru. Cine ştie, în câteva zile, presupunând că proba asta scrisă eliminatorie, prin absurd, ar fi durat câteva zile, ei bine, poate în câteva zile scriam o carte de producţie de ştiri tv iar la aşa ceva cred că nici Mădălina Rădulescu în persoană nu se aştepta. În final am închis ochii la minutele lipsă şi am predat lucrarea. M-am uitat la Anamaria Panait, la privirea ei sinceră şi goală de conţinut… la cele două-trei foi… deşi cred că aici sunt răutăcios, nu ştiu ce a scris fata în lucrare dar cu siguranţă a scris ce era important, esenţial, din subiectele cerute. Dealtfel, înaintea acestei probe cred că eram vreo zece candidaţi pentru postul de producător. Acum… să mă iertaţi dacă eram cu unul-doi mai mulţi, mai puţini… oricum, cine a trecut de eliminatorie, ghici ghicitoarea mea? Aflăm în episodul următor, vineri, 25 februarie, tot la ora 10.

duminică, 20 februarie 2011

ŞTIRILE TVR - CONCURS PENTRU UN POST

Lumea televiziunii de la noi e plină de impostori. Unitatea de măsură pentru impostură este Mama Natură; asistenta, nu cea din regia de emisie care are o muncă ingrată şi pe umerii căreia stă o greutate enormă (acarul Păun) ci acea piesă de decor pe care o vedem la emisiunile lui Dan Negru sau la diverşi impostori gen Morar sau Capatos sau cine vreţi din marea galerie a celor ajunşi vedete de televiziune. 10 Mama Natură=1 producător; 50 Mama Natură=un realizator; 100 Mama Natură=o vedetă şi tot aşa. Nici ei nu ştiu ce caută în viaţa lor, cu atât mai puţin ce caută în vieţile noastre, la televizor. Cu Mama Natură ca unitate de măsură a imposturii nu greşim dacă mergem în orice direcţie pe scara ierarhică din orice televiziune şi undeva între 80%-95% dintre cei de pe-acolo vom vedea că sunt impostori. Unii, doar de decor, ca Mama Natură, alţii au învăţat să facă câte ceva de aici până aici şi aşa speră să iasă la pensie. Cu cât funcţia e mai înaltă, cu atât impostura e mai mare.Sigur, Mama Natură nu e o invenţie românească după cum majoritatea emisiunilor de la noi sunt inventate de alţii. Dar asta e o altă poveste. Impostura e autohtonă.

Anul trecut, aflu la un moment dat, prin vară, că la TVR, la Departamentul Ştiri sunt scoase posturi la concurs. Intru pe site şi da, era şi un post de producător, între altele. Minunat, m-am gândit  dintotdeauna mi-am zis că TVR-ul, locul în care am început să lucrez pe vremea când era singura televiziune de la noi, TVR-ul o să fie locul din care o să ies la pensie. Am sunat la un număr de telefon de la Resurse umane şi da, trebuia să las cv-ul la registratura din Pangratti şi o scrisoare de intenţie. Când am fost angajat cu carte de muncă (în 1987 după ce de prin 84-85 lucrasem „colaborator”), TVR era locul în care nu toţi angajaţii apucau pensia. Mulţi mureau până-n şaizeci de ani, de infarct sau făceau accidente vasculare sau aveau căsnicii distruse sau devenau alcoolici sau dacă apucau pensia nu era pentru mult timp, mureau în primii ani după pensionare... Oamenii munceau nu din pasiune, nici din obligaţie ci din obsesie, pentru mulţi televiziunea era = (egal) viaţa şi făceau asta fără ca cineva să-i oblige. Era un drog, un fenomen, erau oameni care nu numai că citiseră multe cărţi importante, aveau facultăţi făcute temeinic, dar erau oameni care văzuseră multe filme de referinţă, oameni care la Bolta rece sau la vreo crâşmă în deplasare se îmbătau mangă vorbind despre Dostoievski sau Milos Forman, de exemplu... Chiar şi fanaticii regimului credeau cu toată fiinţa în ce făceau, în binele propagandei lor; îmi amintesc de o tovarăşă (i-am uitat numele, poate mă ajută cineva) care când filma fotografii din cartea Omagiu vorbea şi se purta cu cartea aia mai ceva decât cu Biblia. Adică vreau să spun că gradul de impostură era mic în TVR înainte de ’89, comuniştii erau comunişti, securiştii erau securişti, oamenii de cultură, pasionaţi, erau oameni de cultură şi aveau şcoală.
Tot TVR-ul, la care mergeam acum, în vara lui 2010 să dau concurs, a fost locul din care au plecat mulţi oameni de valoare, primii angajaţi în ProTV sau în Antena1 sau în Tele7abc... şi tehnic, şi editorial, unii au mai ajuns şi pe la Realitatea mai spre zilele noastre... dar puţini. Majoritatea nu mai sunt sau sunt pe cale de dispariţie.

E important să precizez cum am ajuns să lucrez în TVR şi să fiu angajat cu carte de muncă în 1987, cum spuneam, pentru a înţelege relevanţa concursului la care mă prezentam acum, în 2010. În 1987 lucram deja de aproape doi ani ca asistent de imagine la operatorii de film. Victor Prunaru, Constantin Chelba, Constantin Moţiu, Nae Niţă, Boris Ciobanu, Cristian Muller, Stelian Munteanu... lor şi altora le-am cărat aparatul de filmat. Oameni care aveau şcoală, văzuseră filme multe şi bune, citiseră cărţi. Fiecare filmare era o lecţie de televiziune, indiferent că era muzică uşoară, o piesă de teatru sau un film serial. Eram plătit cu ziua, uneori, alteori nu, mergeam din plăcere să învăţ. Dimpotrivă, de multe ori mi se părea că eu ar trebui să plătesc aşa cum unii plăteau meditaţii la matematică pentru admiterea la politehnică. Între angajaţii TVR lucrurile erau clare, cei care făceau televiziune convieţuiau cu securiştii şi cu comuniştii. Ştiai că unul e securist, nu-i spuneai bancuri politice. Ştiai că e comunist convins, nu înjurai partidul. Dimpotrivă, ştiai că nu e nici securist, nici comunist, mergeai cu el la crîşmă şi înjuraţi împreună.
Mama, înainte de 89, lucra la o Alimentara în Baltă Albă, era vânzătoare la mezeluri-brânzeturi. Acolo, la Alimentara, de două ori pe săptămână se aduceau câteva pachete de unt şi câteva de brânză de vaci. Sute de oameni stăteau la coadă să prindă o jumătate de pachet de unt dar doar câţiva apucau. Între cei care stăteau la coadă era şi soţia secretarului organizaţiei PCR din TVR, tovarăşul Vasile Vasile. Era membru în CC al PCR, nu era angajat al TVR, era numit de tovarăşa Elena Ceauşescu direct. Soţia tovarăşului Vasile Vasile, la coadă la unt, a cunoscut-o pe mama care, din vorbă în vorbă, aşteptând maşina cu brânzeturi, i-a spus că lucrez la televiziune, altfel spus, eram coleg cu tovarăşul Vasile Vasile. Pe vremea aceea nu existau nici camere video de teren profesionale şi nici telefoane mobile pentru filmări exterioare, nu orice martor ocular devenea operator, totul se făcea cu aparatul de filmat, pe peliculă de 16mm (la tv), suntem în anii ‘80! şi uneori, în funcţie de modelul de aparat de filmat, erau şi până la 36 de cutii care umpleau un microbuz TV (sau teveu, cum îi spuneam) pus la dispoziţia doar a „secţiei imagine”. Şi azi un pachet de unt, mâine altul... aşa s-a împrietenit mama cu tovarăşa Vasile care era pensionată de boală şi avea nevoie să mănânce la regim. Mama dosea preţioasa marfă de contrabandă şi i-o plasa tovarăşei Vasile pe uşa din dos de la Alimentara. După ce am terminat liceul (de la care chiuleam pentru a căra echipamentele operatorilor de imagine), pentru că am picat la admitere la IATC (nu prea jos sub linie, dar picat, eram cam 300-400 de candidaţi pe cele şapte locuri doar la seral), am fost în armată un an şi patru luni. La întoarcerea din armată am început să car din nou aparatele de filmat. Pentru că o parte din armată am făcut-o în Bucureşti (alte pile, altă poveste), din când în când mai dădeam câte o fugă pe la TVR doar să mă mai salut cu operatorii de care mi se făcea dor. Când am terminat armata, pe 26 ianuarie 1987 (nu mai ştiu câţi ani a împlinit Ceauşescu atunci, pe 26 ianuarie a.c. mi-am înscris maşina în Bulgaria, vezi celelalte postări), m-am dus la TVR cu marea speranţă de a mă angaja cu carte de muncă, să car aparatura cu acte în regulă, pe salariu, nu doar colaborator. Operatorii de film cu care lucrasem au avut ideea de a mă susţine printr-o caracterizare pe care au semnat-o toţi şi în care recomandau direcţiunii să fiu angajat. Era un gest fără precedent care ieşea din uzanţe. Aşa, cu pachetele de unt şi brânză dulce date de mama la Alimentara tovarăşei Vasile pe uşa din dos şi cu semnăturile operatorilor de film, aşa am fost angajat ca operator producţie în 7 aprilie 1987 pe durată determinată cu salariul de 1799 de lei iar în 8 ianuarie 1988 pe durată nedeterminată cu salariul de 1935 de lei. Practic, semnăturile operatorilor de film au ţinut loc de concurs iar tovarăşii de la securitate s-au informat la vecini şi au aflat că sunt băiat bun, astfel încât în ianuarie '88 am devenit angajat definitiv cu tot cu aprobarea partidului.

Toţi cei care vor să-şi arate muşchii şi vor să arunce cu piatra sau să fie amabili, pot spune că am fost angajat la TVR, pe vremea aceea, pe un pachet de unt; mă ofer voluntar.

Acum, în vara lui 2010, după, deci... 23 de ani după cartea de muncă şi după 26 de ani de când începusem să lucrez efectiv în TVR, acum, mă înscriam la concurs pentru un post de producător ştiri. Las la o parte cv-ul şi spun doar atât: din comisia de examinare în care erau vreo şase pesrsoane, o fată îmi fusese subordonată şi era la începuturile meseriei de reporter prin 1997, Carla Tompea se numeşte, de la Iaşi iar o alta, Mura Frânculescu, fusese angajată de mine în prima echipă de ştiri a Antenei 1 prin 1994-95, nu mai ţin minte exact anul, în urma unui concurs dat pe bune, cu oameni veniţi de pe stradă dar care aveau apritudini pentru ştiri. Şefa comisiei era chiar şefa ştirilor din TVR de anul trecut, o anume Mădălina Rădulescu pe care nu o cunoscusem dar auzisem că taie şi spânzură, că e omul de încredere al lui Alexandru Sassu, fostul preşedinte al TVR.

Cînd am dus cv-ul în Pangratti, m-am întîlnit acolo cu scenograful Gigi Raşovski şi mai apoi cu ing. Nicu Voican. M-am bucurat să-i (re)văd şi la întrebarea cu ce ocazie?, cînd le-am spus, fiecare m-a întrebat mirat cum, vii să dai concurs? Hai mă... / păi da, aşa-i legea... Ultima dată am fost angajat la TVR în 1997; cine pleacă la plimbare/pierde locul de onoare.

Continuarea – miercuri, 23 februarie la ora 10.

joi, 10 februarie 2011

(episodul trei) AM AVUT O MAŞINĂ; N-O MAI AM

Până aici am văzut cum din disperarea guvernului ţarii mele de a scoate bani din orice, eu şi alţi cetăţeni, deşi nu am plecat din ţara noastră cu totul aşa cum ne-a spus preşedintele nostru, încercăm, totuşi, să ne păstrăm unele bunuri plătindu-le bulgarilor taxe mai mici decât să plătim către statul nostru taxe aberante (pe care, oricum, nu le putem plăti).
Altfel spus, logica este următoarea : am o maşină mare, cu motor mare şi consum mare. Boc (nu el personal, n-am nimic cu săracul om, aşa, ca simbol al Guvernului voi spune de acum încolo Boc), ei bine, Boc, spune: ai maşină mare ? (veche şi ieftină, da) eşti şmecher de România? (de Andreea Creţulescu şi Eugen Chelemen) atunci na de plăteşte sume pe care nu le vei putea plăti niciodată că n-ai de unde! Bun. Păi, dom'le, plătesc, dar nu pot cât îmi ceri că n-am... Şi-aşa, cum spuneai, maşina mea consumă mult (trebuie să merg cu pompa după mine), nu plec cu ea decât când pun rulota, deci rar, iar 80% din preţul benzinei se duce la stat, iar benzina ai făcut-o aproape mai scumpă decât în Germania, cu taxele ce ai? Că noi n-avem salarii nemţeşti! Nu vrei să mă laşi să merg cu ea, plătesc benzina 5 lei, asta e, dau şi taxe, dar nu vrei omeneşti, atât cât pot să dau? Nu e mai bine să iei banii ăştia decât să-i dau la bulgari? Nu, ori îmi dai cât nu poţi, ori nimic! Dacă nu poţi să plăteşti cât îţi cer n-ai decât să nu mai mergi cu maşina dacă n-ai bani şi nici statul nu mai ia nimic. Clar, nu te înţelegi cu Boc! Aşa că mergem mai departe, în Bulgaria.

Am ajuns la RAR-ul de la Ruse. Omul cu lentila de ochelari din capătul tijei de metal n-a găsit seria motorului. În faţa mea, Mitsubishi a intrat pe rampă, fără Bogdan. A intrat pe o parte, a ieşit pe alta. După un timp la fel s-a întâmplat şi cu maşina mea. Fără mine. Au găsit seria de caroserie şi acum fac actele. Dar durează până la 3 ne-a informat Hawi, deci totul era sub control. A apărut Partenerul care ne-a spus să scoatem numerele româneşti, fireşte, ne-a spus în bulgăreşte, Hawi ne-a tradus. Acum nu mai aveam nici acte, nici numere, nimic. Maşinile care urmau să primească noile numere stăteau aliniate de cealaltă parte a clădirii cu rampe. Toate, fără numere, în aşteptarea numerelor noi. Dincolo de această parcare era un gard de sârmă iar dincolo de gard, tot felul de maşini, cu numere bulgăreşti sau nu, majoritatea Lada, Moskvici... maşini comuniste care zăceau nu se ştie de când. Văzându-le, mi-am amintit cum prin anii '90 am avut ideea să fac o colecţie de maşini fabricate în ţările comuniste dar n-am făcut-o niciodată. Aici, la RAR-ul de la Ruse, parcă bulgarii asta au făcut, colecţia mea. L-am întrebat pe Hawi Ce-i cu astea? / Ce să fie? Nu le revendică nimeni, au ajuns aici prin tot felul de împrejurări. Poate că într-o zi le vor duce la fiare vechi. Acolo ajunge colecţia mea...

Hai să mergem să mâncăm ceva, poate nu durează până la 3 dar avem tot timpul. Încuiaţi maşinile şi să mergem ne-a spus Hawi. După câţiva paşi am ajuns la un fel de birt, curăţel, unde aveau ciorbă de burtă, ciorbă de pui, fasole iahnie cu chiftele, sucuri şi cafele. Am luat de mâncare şi spre surprinderea mea mâncarea era foarte bună şi deloc scumpă. A plătit Hawi, din partea casei! Birtul, vreo zece mese cu totul, era plin de români. La toaletă taxă, juma' de leva. Ai dreacului bulgari, tot să-ţi mai ia un ban şi la wc! a observat Geppetto. Păi tot din cauza românilor răspunde Hawi, informat, pentru că veneau aici la wc şi nu consumau nimic, în plus, mai lăsau şi mizerie. Corect, în gândul meu, şi eu aş fi pus taxă dar scriam pe perete pentru români. Bulgarii n-au scris.

La masă.
Bogdan către Hawi: auzi mă, dar dacă am un accident în România sau oriunde în Europa, am vreo problemă? Hawi: Nu, n-ai nicio problemă. Ai asigurare aşa cum ai avut şi până acum, valabilă peste tot, doar că e plătită în Bulgaria. Trebuie să ai grijă ca numărul din spate să nu fie afectat. / Cum mă numărul din spate? / Orice-ar fi, numărul din spate trebuie să rămână întreg. Îţi dă o gaură în caroserie şi ţi-l prinde cu un nit. Nitul ăla are o serie. Dacă l-ai pierdut eşti pa. E ca şi când maşina nu e înmatriculată, trebuie să o înmatriculezi din nou, cu alt număr, cu altă revizie, altă asigurare, iei totul de la cap. / Cum mă, dacă mă loveşte unul în spate şi-mi buleşte numărul? / Iei totul de la început. / Mă, tu eşti cu capul? De ce? Doar că s-a bulit numărul din spate? / Da. / Doamne Dumnezeule… incredibil! / Deh, aşa e la bulgari. M-am băgat şi eu în vorbă, să fac pe deşteptul acum abia înţeleg de ce le spune bulgăroi cu ceafa groasă… Mă rog… am mai văzut de-astea… La Chişinău, de exemplu, dacă ai parcat neregulamentar nu e ca la noi să vină o firmă de şmenari să-ţi ia maşina pe sus; vine poliţia şi-ţi ia numerele. Fără numere nu mai poţi să circuli şi-atunci mergi la poliţie şi ca să-ţi dea numerele, plăteşti. Le iei, te-ntorci la maşină, ţi le pui la loc şi a doua oară nu mai parchezi aiurea. Geppetto: şi dacă le prinzi să nu le poată desface? La întrebarea asta, recunosc, nu eram pregătit... dar m-a salvat logica lui Bogdan ţi le smulg, probabil, şi e mai nasol, aşa că mai bine le prinzi finuţ, să se desfacă uşor hă! hă! hă! (râs de Băsescu). Aveam şi eu o curiozitate dacă o să vreau, să zicem, să-mi înscriu din nou maşina în România, pot s-o fac? Hawi, informat Da, poţi, fireşte, doar că trebuie să plăteşti taxa de primă înmatriculare care pentru maşina ta e vreo 5/6000 de euro. Mişto, în gândul meu... Boc ! Nu mai vezi de la mine nici un ban pe maşina asta, niciodată!

Aşa a trecut vremea până pe la 1 când ne-am întors la maşini. Doi bulgari de la RAR, unul cu numere şi nituri înseriate, celălalt cu o bormaşină, se plimbau de la o maşină la alta şi puneau numere. Nu ştiu de ce, maşinile noastre au fost printre ultimele dar bulgarii nu au venit în parcare ci am mers cu maşinile pe rampă. Mi-a venit şi mie rândul, Hawi mi-a spus mergi cu maşina pe rampă, opreşti motorul şi nu cobori. Aşa am făcut de parcă dacă era să cobor stricam tot şmenul. Într-adevăr, pe lângă maşină erau doi bulgari şi Partenerul. El era pe rampă doar la maşinile lui, adică la mine şi la Bogdan. Nu cred c-a durat trei minute şi am pornit din nou motorul, am dat cu spatele şi am ieşit cu numere bulgăreşti. Gata. Aveam maşina înmatriculată în Bulgaria.

Ne-am întors în parcarea de vis-a-vis de RAR, unde oprisem dimineaţă. Cu mine în maşină era Hawi. Ne-am socotit, mi-a dat actele unei maşini înmatriculată în Bulgaria, pe o firmă de la Ruse, cu asigurarea şi revizia plătite până-n 2012, cu un contract prin care oricând pot să-mi cumpăr maşina de la firma bulgărească, cu talon, cu carte de identitate, cu o delegaţie prin care firma mi-a dat propria maşină să o conduc peste tot prin lume, cu impozitul plătit la bulgari... Toate bune şi frumoase numai că maşina mea înmatriculată în România nu mai exista şi nu ştiam dacă vreodată poliţia româna va afla asta. Le comunică bulgarii în următoarele trei lui m-a liniştit Hawi. Bun, şi cu impozitul cum fac? Durerea, pentru mine, de la asta a pornit. Nici o problemă, ai aici contractul prin care ne-ai vândut maşina, mergi la Fisc, îl arăţi şi te radiază. La revedere/la revedere, ne vedem peste un an pentru revizie şi asigurare (o să fie mai ieftin că nu mai e înmatriculare).

Ţiganul care vindea parfumuri de dimineaţă era tot acolo, mă căuta din priviri dar nu mai avea Chanel. Am întors capul, a plecat, n-a insistat. Am pornit spre ieşirea din parcare şi am trecut pe lângă blonda şmenară/ţepară, concurenţa lui Hawi; lângă Suzuki cu numere bulgăreşti, alături de amicul ei cu pantofi de lac, discutau cu stăpânul maşinii, un băiat brunet şi solid, dus pe la sală şi prin Italia-Spania-Germania, perfectau afacerea.

Pe drum spre podul prieteniei mă simţeam de tot căcatul. Mă gândeam în ce hal am ajuns, cât de idioţi suntem şi cum ne umilim singuri pentru că avem nişte guvernanţi imbecili, incapabili să-şi înţeleagă poporul, incapabili să se înţeleagă pe ei, incapabili să înţeleagă pe ce lume sunt. Cum eu şi alte mii de români am ajuns să mergem la bulgari şi să aşteptăm la nenea ăla cu lentila de ochelari în vârful tijei care-şi slobozea mucii pe ciment şi la partenerul bulgar... doar pentru că nişte cretini ajunşi la putere ne obligă la măgării. Sigur, aveam de ales între a da foc maşinii sau a o înmatricula la bulgari. Îmi părea rău dar totodată mă gândeam că două mii şi ceva de euro pe an n-o să am niciodată să dau statului român, aşa că asta e, ne merităm soarta. Nu cred că cei câteva mii de români care au trecut şi ei podul prieteniei la întoarcerea de la Ruse cu maşinile înmatriculate în Bulgaria, nu cred că au avut sentimentul meu de umilinţă dar cu siguranţă Boc a sughiţat la înjurăturile lor. În plus, aseară l-am văzut la ştiri (la Pro) pe ministrul Nemirschi spunând că încă nu ştie cum va face dar îi va obliga pe românii care şi-au înmatriculat maşinile în Bulgaria să plătească şi statului român. E clar, guvernanţii noştri sunt puşi să ne extermine mai ceva decât şi-ar dori alţii să o facă. Fraţilor, încercaţi cu cianură în apa de la robinet, poate vă iese!

În noaptea următoare înmatriculării maşinii în Bulgaria am dormit prost. Mai mult n-am dormit. Mi-a fost teamă că am rămas, cel puţin în acte, cu maşina înmatriculată la Bucureşti şi nici de la Fisc nu pot să o scot. Acte româneşti nu mai am. De fapt, nu mai am maşină. La 5 dimineaţa am mers la fereastră să văd dacă mai e în faţa blocului. Era. Am fost la Fisc să mă interesez; am de plătit peste 4000 de lei impozit pe 2010 (de la 1 iulie s-a dublat) şi peste 6000 pe anul ăsta, dacă maşina ar mai fi fost înmatriculată la noi... Când îmi voi plăti toate datoriile pe anul trecut o voi putea radia. Până atunci nu, apare că am maşină. Chiar dacă arăt că am vându-o de ziua lui Ceauşescu, nu conteatză. Adică plătesc pentru o maşină pe care n-o mai am. M-am scos.

Boc, dă-mi voie să-ţi dau un sfat care te-ar mai spăla de prostie; ieşi seara la televizor, să te dea şi Realitatea şi Antena în direct, cere-ţi scuze pentru aberaţiile de taxe/impozite auto pe care le-ai pus, spune-le românilor care şi-au înmatriculat maşinile în Bulgaria că pot să şi le înmatriculeze din nou la noi, gratis, şi anunţă micşorarea impozitelor auto astfel încât să le putem plăti! Ţara va avea mai mult de câştigat, crede-mă. Îţi promit că voi fi primul care îmi răs-cumpăr maşina de la bulgari! Ăăă? Te bagi?

[sfârşit]

miercuri, 9 februarie 2011

EPISODUL DOI DE LA BULGĂROI


Pentru mine Bulgaria, ţara de la 60 de km. de Bucureşti, înseamnă: 
- filmul bulgăresc Dulce şi amar difuzat la televizor în seara zilei de 4 martie 1977;
- antena de bulgari pe care o montam cu tata pe blocul de la Ozana, unul pe terasă, altul în casă "mai învârte, mai la dreapta, nu, înapoi, încă puţin, aşa, e bine, are un pic de purici dar e bine";
- Todor Jivkov în '89, acelaşi parcă veşnic cu cămaşa scoasă din pantaloni, până şi el pleca numai al nostru nu se lăsa;
- după '90, să tranzitezi Bulgaria cu maşină cu număr de România era un mare noroc dacă nu rămâneai doar cu hainele de pe tine, aşa spuneau legendele vremii;
- filmul Salata al lui Pintile din care am înţeles că bulgarii sunt mari legumicultori;
- traversarea Dunării cu bacul, un drum frumos şi nu prea lung dar care depinde de norocul omului, dacă e coadă la bac sau nu (treci puţin prin Bulgaria);
- o masă la Ruse şi complexul de la Balcic de o frumuseţe rară, amintirea lui Mihail Sebastian cu protipendada curţii regale române plimbându-se prin grădină până spre moschee... 
şi cam atât.

Acum, Bulgaria mai înseamnă şi înmatricualrea maşinii.
Cum treci podul prieteniei eşti deja în Ruse. Ce oraş! Ce arhitectură! Cât rafinament şi bun-gust! Nu ajungi să vezi nimic din toate astea (simplu, pentru că nu există) că după primul sens giratoriu ai ajuns la RAR-ul lor (în cazul ăsta RAB?). Aşa am ajuns în coloană cu Mazda/Hawi şi cu Mitsubishi/Geppetto şi Bogdan în parcarea de vis-a-vis de RAR-ul încă închis (rămânem la formula RAR să ştim despre ce vorbim). Îmi era limpede că pentru ei traseul era deja cunoscut.  

Cum am comborât din maşină, un aurolac mai pitoresc decât ai noştri, scotea de sub o geacă slinoasă o cutie de Chanel. Te privea drept în ochi să te simtă dacă te-ar atrage sau nu. Dacă greşeai şi priveai spre el mai mult de o fracţiune de secundă, erai mâncat; venea la tine. Am greşit şi am privit dar am scăpat pentru că atunci când aurolacul se apropia, Hawi s-a dat la el marş, vira mă! şi aurolacul a înţeles mai ceva decât un câine vagabond.

Frig de crăpau pietrele, soarele încă nu răsărise, nu se crăpase de 7, am coborât şi cei trei s-au îndreptat glonţ spre un automat de cafea. Clasa muncitoare pleca în paradisul câmpului muncii. Fete zgribulite şi băieţi slinoşi care căutau o tărie de dimineaţă. Automatul de cafea mergea încontinuu, montat în peretele unui butic precum un bancomat în ziua de salariu. În butic nu găseai mare lucru, arăta ceva de început de anii '90, poate, să zicem, '93-'94 pe la noi. Foarte repede a apărut partenrul bulgar al lui Hawi. Bărbierit proaspăt cu model şi dat cu o loţiune de ras luată parcă de la buticul de alături, nu avea ceafa groasă. Simpatic. Cu o geantă imitaţie de piele dedicată, clar, înmatriculărilor. Vorbeau bulgăreşte. Nu înţelegeam o iotă. Nu ştiu literele slavone aşa că în Bulgaria sunt pa. Mai tîrziu aveam să-mi dau seama că bulgarii nu ştiu engleză. Cel puţin ăştia, tineri, habar n-au. Partenerul bulgar, parcă un proaspăt disponibilizat din vreo concediere în masă de la stat, era clar personajul care face şmenul. Tipul care-i cunoaşte pe toţi de la toate birourile şi în care poate să aibă încredere orice funcţionar de stat. Dealtfel, simpatic partenerul. După câteva fraze schimbate cu Hawi, strângeri de mână şi râsete încrezătoare, am dat actele, eu şi Bogdan. Adică certificatul de înmatriculare, contractul de vânzare-cumpărare şi cartea de identiate eu şi actele de radiere, Bogdan. Atunci am realizat că omul trecuse frontiera cu o maşină care era radiată deşi avea numere pe ea. Tare! Mă rog, nu era treaba mea, nici măcar nu mai eram la mine-n ţară. Partenerul a luat actele şi după ce le-a cercetat s-a făcut nevăzut.

Frig. Crăpau pietrele. Alături de butic, din întuneric răsărea un bufet. Am intrat să ne încălzim. Mesele, mai toate ocupate cu bărbaţi şi ei parcă disponibilizaţi dară fără vreo altă treabă, nu aveau aer de partener, dimpotrivă, erau dintre cei care din salariile compensatorii, cît îi ţin banii, asta fac, stau în bufet de la 7 dimineaţa cu ţuica-n nas. Am găsit o masă, Hawi a făcut cinste cu cafele şi ceaiuri. Acolo ne-a prins răsăritul soarelui cu discuţii despre înmatriculare.

O mulţime de maşini din România sunt înscrise aici. Am mulţi clienţi români care lucrează prin Spania, Italia, Germania şi au maşini înscrise aici fără nici o problemă. Dacă ai noştri sunt atât de idioţi, nu-şi dau seama că la taxele pe care le pun ne obligă să căutăm soluţii... Lasă, cu taxe mari, ai noştri o iau în mână de Mălineanu, bulgarii cu taxe mai mici câştigă mai mult.
Poţi să-ţi şi iei maşină din Bulgaria la preţ bun dar nu îţi recomand. Sunt ţepe. Te uiţi la ele, au 40-50.000 de km. Când îl întrebi pe bulgăroi îţi spune "a condus-o mama, a condus-o bunica... megea doar la piaţă..." o vezi că arată impecabil... când colo, jumatea din faţă e de la o maşină, jumatea din spate de la alta... Te bucuri că iei la preţ mic, când colo e făcută din două bucăţi din două maşini făcute praf în accidente numai că la fiecare altă parte a scăpat întreagă; le-a luat, le-a sundat şi gata! Ţeapă.
Sau maşini furate, aduse, pierdută urma... te trezeşti că e naşpa prin Germania sau Franţa şi tu zici că ai făcut o treabă. Aşa că să nu-ţi iei maşină din Bulgaria. Dar de înscris, da. Lasă, mai avem puţin şi ne mutăm cu totul la bulgari, dacă al nostru ne-a zis să plecăm, plecăm!

RAR-ul e acolo, vis-a-vis. Coada aia e la intrare.
N-ar trebui să ne aşezăm şi noi? / Nu, noi mai avem numere româneşti. Dacă stăm acolo vine şi ne saltă, e semn de oprirea interzisă. Fazanii care nu ştiu se aşează şi iau ţeapă. Noi avem intrarea... Numai să deschidă. / Păi şi ăia care stau la coadă? / Ăia sunt bulgari, de ăia nu se ia poliţia./ Păi cum au pus semn de oprirea interzisă dacă oamenii aşteaptă  să intre la RAR? / Ăsta-i şmenul, dacă eşti român dai ture până se deschide. Dacă te aşezi, te-au fript. Sau mergi cu noi şi bei cafea aici, la căldură, până se deschide.
Şi tot aşa, din vorbă-n vorbă, s-a deschis RAR-ul. Am sărit în maşini, am intrat direct în curte. Nu fusese nici un român la coadă. Mitsubishi, prima, a mea a doua pe un rând pe care nu mai erau alte maşini. În paralel cu noi încă două rânduri pe care erau alte maşini. Ăilalţi, bulgari. Sau cel puţin aşa am crezut la început. Pentru că destul de repede am văzut că între celelalte maşini mai erau români. Unul era cu un jeep cu numere de Bulgaria, se tot învârtea pe acolo, avea lipite pe geamuri anunţuri de VÂND în româneşte. Doar în româneşte. Alţii, încă vreo trei, erau concurenţii lui Hawi. Cu unul se ştia.
Noroc! / Noroc! Cum merge? / Slab, aşa e în ianuarie... la tine? / Slab... dar ne revenim prin martie... / Da.. merge site-ul? Merge. / Am tot zis şi eu că fac, nu se mai poate nene fără site, dar am tot amânat... Încă mai merg aşa, din om în om...
Clară treabă. Industria funcţionează. Cum a impus guvernul nostru taxe halucinante, cum, oamenii, au reacţionat! E un ban de câştigat. Pentru cine lucrează ei? Pentru sine şi pentru statul bulgar.
Curtea RAR-ului, un mare platou betonat ca în interiorul unei unităţi militare. Pe o parte, un şir de garaje ale căror uşi nu au fost deschise de mult; vreun fost SMA.
La ăştia, în curtea asta se întâmplă tot; nu ca la noi, pierzi câteva zile şi te plimbi în tot oraşul… Aici ai Fisc, asigurare, revizie, înmatriculare… tot… după-amiază suntem gata.
Iaca. Bulgarii pot. Noi, nu.
Fireşte, nu merg până acolo cu gândul încât să cred că domana Boagiu sau domnul Nemirschi atunci când iau o măsură se gândeasc şi la consecinţe; asta ar însemna să ştie cel puţin să joace şah şi mă îndoiesc c-ar şti. Iar de gândit, clar, nu gândesc. Boc? Să fim serioşi, încă nu realizează ce i se întâmplă. Dar poate între atâtea capete luminate şi anonime aflate în fruntea bucatelor e şi unul care să prevadă şi să spună "fraţilor, vreţi să-i frigeţi pe şmecherii de Dorobanţi? în regulă. Dar banii adunaţi de la ăia sunt foarte puţini comparativ cu pierderile şi cu cât vor câştiga bulgarii. Nu poţi să ai taxe ca în Germania la salarii ca în Etiopia". Dar nu, nimeni nu se gândeşte. Mă rog, asta e altă discuţie...
Concurenţa lui Hawi, alţi români veniţi cu alţi români la înmatriculări… Toţi, îmbrăcaţi lejer, în treninguri şi adidaşi de firmă. Toţi trecuţi pe la sală. Toţi nebărbieriţi stil George Michael. Băieţi care au făcut Spania, Italia, Anglia... Întreprinzători. Între ei, o blondă vopsită mai de mult.
O vezi pe blonda aia? (blonda era într-un Suzuki jeep, alături de un brunet cu cioc, gen lăutar cu pantofi de lac) Da, ce-i cu ea? / E ţepară. / Cum ţepară? / Aşa, te pune să stai la coadă şi pe partea ailaltă îţi dă plăci şi numere false sau te trezeşti după o lună că maşina ta nu e înscrisă... de-astea... şi e şi scumpă. / Are clienţi? / Găseşte fraieri, unii o mai aleargă pe-aici să o bată dar încă se descurcă...
Concurenţa pe nişă e acerbă.
În faţă un fel de hală cu două rampe. Acolo se face şi revizia, acolo îţi pun numerele. Intră maşini de pe celalalte rânduri. Li se găsiseră seriile. La noi la RAR, la Bucureşti, venea un nene cu o cameră video mică montata în capătul unei tije flexibile şi căuta seriile şi le fotografia, vedeai poza pe monitor la fişa de înmatriculare a maşinii.
Aici, la bulgari, vine un nene vai de el cu o pungă de un leu din care scote o vergea bandajată cu o cârpă jegoasă la un capăt; cu vergeaua asta şterge locul şi cu o altă veregea care are la un capăt o lentilă de ochelari prinsă cu o sârmă subţire, caută seria motorului şi a caroseriei. Mai are două sârme cu un bec şi când te pune să ridici capota maşinii leagă sârmele la baterie să aibă lumină. Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Din când în când trăgea dintr-un Carpaţi fără filtru de-al lor şi îşi acoperea o nară iar pe cealaltă îşi arunca mucii pe ciment. Omul constata că ai seriile conforme cu actele. Foarte tare! Numai că la maşina mea nu a găsit seria de la motor, neam! La RAR la noi, după accesări de programe şi căutare pe Internet, când am înmatriculat maşina, când taxele erau mari dar încă suportabile, inginerii au stat o oră până au găsit seria motorului cu camera de filmat. Nenea ăsta cu tija lui şi cu lentila de ochelari, nu credeam să aibă vreo şansă. Şi nici n-a găsit-o. A fost asta o problemă? Nu.

Va urma. 


marți, 8 februarie 2011

BULGĂROI CU CEAFA GROASĂ sau cum am înmatriculat maşina la Ruse

Din copilărie/adolescenţă am visat/mi-am dorit să am o rulotă. Nu sunt ţigan. Şi nici şovin. Dar am o rulotă cumpărată la mîna a doua pe care o trag cu o maşină cumpărată la aceeaşi mînă a doua. Maşina are 4600 de cc. Mult.

Zilele trecute am înmatriculat maşina la Ruse. În Bulgaria. Asta după ce am aflat că pentru 2011, dacă vreau să fiu legal, am de plată la Fisc în România, doar impozitul, 6.670 de lei. Plus asigurare. Plus revizia tehnică... ajung undeva la peste 8.000 de lei. Adică mai bine de 2.000 de euro pe an. Cam cît chiria la casă. Bine, dar nu dorm în maşină!


Aşa am ajuns să mă interesez de înmatriculatul maşinii în Bulgaria după ce am văzut la ProTV o ştire care zicea că tot mai mulţi români îşi înmatriculează maşinile în Bulgaria. 

Goooooooogle, mess... şi

gabriel.bugnar (17.01.2011 13:05:07): buna ziua. v-am trimis si un mail saptamina trecuta dar probabil nu a ajuns... ma rog... sunt din bucuresti si ma intereseaza inmatricularea auto in bulgaria. mai e de actualitate?
Inmatriculare Bulgaria (17.01.2011 13:05:40): sigur ca este, imi cer scuze pentru neplacere
g.b: nu-i bai... m-am gindit ca poate nu mai e de actualitate… am un range rover din 1997, motor de 4,6 l, inmatriculata la bucuresti
I B: nu, din pacate volumul de lucru e mare.. si probabil s-a omis email-ul dvs.
g.b: intrebarile mele erau/; 1.cit ma costa IN TOTAL inmatricularea in bulgaria?
I B: pana la 15 februarie 2011, costul pentru inmatriculare este de 600 euro
g.b: 2. daca nu functioneaza turometrul la bord, se poate face inmatricularea (revizia)?
I B: + taxe pod 12 euro (dus-intors) 2. nici o problema cu turometrul.
g.b: cu tot cu asigurare si alte comisioane?
I B: absolut TOT.
g.b: si revizie etc?
I B: fara nici un fel de costuri ascunse
g.b: ok. si acum care e pretul?
I B: 612 Euro in total
g.b: inteleg ca era in septembrie
I B: aceleasi sunt costurile, dupa data de 15 februarie vor mai creste
g.b: inteleg... dar daca masina mea e inmatriculata la bucuresti, cum ajung cu ea in bulgaria? nu trebuie sa o radiez de aici?
I B: pe roti. radierea din circulatie se face automat intre politie (bulgara si romana)
g.b: adica ajung acolo cu numere romanesti si primesc numere bulgaresti?
I B: aici e un link pe care din motive evidente nu-l afişăm (ca şi când nu poate să fie găsit)/Intrebari-referitoare-la-inmatriculari/scoaterea-masinii-de-la-impozit.html
I B: totul intr-o singura zi.
g.b: ok, voi citi, multumesc, dar mai am o intrebare. daca, sa zicem, o sa vreau la un moment dat sa o inmatriculez din nou in romania, cum fac?
I B: un alt link/Intrebari-referitoare-la-inmatriculari/cine-face-radierea-masinii.html
I B: daca doriti sa o reinmatricularti in romania trebuie sa completati contractul de vanzare-cumparare cu o data dupa care sa ne trimiteti o copie, ca sa o putem radia de la finante din Bulgaria
g.b: am inteles. dar cum se face radierea daca, sa spunem, nu sunt la zi cu plata impozitului?
I B: link/www.inmatriculare-bulgaria.ro/Intrebari-referitoare-la-inmatriculari/am-datorii-la-stat-pot-sa-inmatriculez-masina-in-bulgaria.html
I B: raspunsul scurt este da, si cel lung tot da.
g.b: am inteles
I B: radierea o faceti pur si simplu in baza contractului de vanzare-cumparare dintre dvs. si societatea noastra care este tradus la traducator autorizat si in limba romana
g.b: in principiu, pentru cind se paote face o programare? probabil ca trebuie sa mai platesc la giurgiu taxa de pod. apoi... trebuie sa evit, dupa inmatriculare, sa trec prin bulgaria sau prin ruse?
I B: puteti sa circulati oriunde doriti, pentru ca inmatricularile efectuate de noi sunt legale si corecte 100%. maine dimineata avem plecari, si joi dimineata.
g.b: platesc in euro sau in leva pe care ii schimb din lei?
I B: noi achitam in avans totul in leva, iar dvs. la final ne achitati in euro, dupa ce intreaga procedura de inmatriculare este finalizata si sunteti multumit de rezultat. putem face o programare pentru 26 ianuarie.
g.b: e in regula pt 26 ian
I B: o sa va rog sa-mi lasati un numar de telefon
(…)
I B: tot ce este pe website este valabil si actualizat la zi
g.b: inmatricularea e pe un an; in cazul in care procedura ramine valabila, probabil ca se vor plati doar impozitul, revizia si asigurarea pe mai departe, ma gindesc...
I B: costul inmatricularii (600 euro) include absolut tot ce este necesar pentru autoturism pe o perioada de un an. la expirarea acestei perioade se achita din nou impozitul, itp-ul si asigurarea rca pentru inca 12 luni. costul pentru o capacitate cilindrica de 4600 cmc este de aprox. 400 euro.
g.b: sincer sa fiu sunt putin sceptic dar tin enorm la masina, desi e veche, m-am indragostit de ea si nu vreao s-o vind desi mi s-a oferit un pret bun. am o rulota si-mi place sa o trag cu masina asta, pe munte… prefer sa incerc treaba asta ca nu mai pot sa platesc cit imi cere statul roman... imi pare rau sa le dau bani bulgarilor dar asta e
g.b: in regula. ne auzim. numai bine.
I B: ne auzim. o zi buna

În anii '80 pentru mine ăsta era visul de libertate, să merg unde am chef în ţară şi aiurea. Cu o maşină şi o rulotă. Anul trecut, prietenul unui prieten pleca definitiv cu familia în Franţa; cu Air France, cu nevastă şi copii, nu avea rulotă dar avea un Range Rover din 1997 pe care mi-l dădea ieftin, în rate. După ce am folosit o vreme maşina de la serviciu, când a venit criza n-am mai avut maşină că au luat-o portăreii. Aveam o rulotă fără maşină. Din senin, a apărut prietenul prietenului! Impozitul la ora aia era 145 de lei la 200 de cmc. La 4600 de cc aveam de plată 3.335 de lei pe an. Mult. Dar ce nu face omul pentru o pasiune, pentru un vis din adolescenţă?! Numai că de anul trecut, de la 1 iulie, impozitul s-a dublat. "Ai dreacu şmecherii ăia cu jeep-uri, dacă au bani, să plătească!" îmi imaginez că a zis d-na Boagiu în şedinţa de guvern...  Iar penalizările pentru neplata la timp a impozitului s-au mărit şi ele, la 2% pe lună, s-a mărit şi asigurarea, şi taxa pentru revizie... 

26 ianuarie 2011. Ceauşescu ar fi împlinit 83 de ani. N-ar fi împlinit că era bolnav. Până azi tot scăpam de el! Trezirea la 4. La 5.30, întâlnire la benzinăria Petrom de la intrarea din Jilava. Cu teamă să nu întârzii, am ajuns pe la 5.15. Sună telefonul "bună dimineaţa, Hawi la telefon, mă scuzaţi, voi întârzia câteva minute, m-a sunat un client care merge şi el cu noi, nu i-a pornit maşina... ""Nu-i bai, am ajuns la benzinărie, vă aştept."
5.45. Hawi, 23-25 de ani, blugi modelul-de-zici-că-a-făcut-în-pantaloni. Coboară dintr-o Mazda cu numere de... Bulgaria! După el, un Mitsubishi jeep cu motor de 3200 de cc. Adică... "clientul". Facem cunoştină, cu Hawi, cu Bogdan (clientul) şi cu Geppetto (semăna cu tatăl lui Pinocchio, da, numai că mult mai tânăr). Când e gata-gata să înceapă discuţia despre maşini, înmatriculare, etc... Hawi intervine salvator "hai să mergem că o să avem timp de povestit". Bogdan zice în ultima clipă "eu cum fac la Călugăreni că am radiat-o?" Geppetto :"mergi după Rover şi nu te vede camera". Deşi Mitsubishi avea numere de Bucureşti, bine-merci... nu înţelegeam... Mă rog, nu e treaba mea.

Ceaţă. Pe drumul spre Giurgiu eram singurele trei maşini... La Călugăreni nu am fost atent unde e camera; maşina mea nu era radiată. Mi-am amintit de cameră după ce am trecut de ea. Mazda ne conducea... Am ajuns la pod. Hawi a adunat de la fiecare 240 de lei, am intrat pe podul prieteniei româno-bulgare; un pilon din 1954, celălalt din 1957. "Pe podul ăsta s-au luat în braţe frăţeşte, de nenumărate ori, Ceauşescu şi Jivkov. Numai că pe vremea aia cu siguranţă era luminat şi fără gropi" mă gândeam. Până la fix jumătatea podului unde stă agăţată o mare placă pe care pe o parte scrie BULGARIA iar pe cealltă ROMÂNIA, pe partea românească sunt două becuri chioare şi multe, multe gropi. De la jumătate încolo, la bulgari, sunt becuri şi nu mai sunt gropi. "Ai dreacului bulgăroii ăştia cu ceafa groasă, îmi spuneam, măcar atât i-a dus mintea să pună becuri şi să îngrijească asfaltul. Deh, dacă Băsescu nu se întâlneşte cu bulgarul pe pod!"

Nici n-am ştiut când am ajuns în Bulgaria. Un om într-un fel de uniformă, nu mi-am dat seama dacă român sau bulgar, poliţist sau vameş, s-a uitat la buletinul de identitate aproape din mers.

Eram în Bulgaria. Trăiască UE!

Va urma (mâine). 

luni, 7 februarie 2011

CRIZA, AMANTA BRUNETĂ A PREŞEDINTELUI

De unde nu vine atâta noroc să ajungi preşedinte la al doilea mandat ! Din aer apare o criză care desfiinţează presa! 
Să ne amintim de Iliescu; îl avea în coastă pe Cristoiu care când în cele şapte sute de mii de exemplare dintr-o zi obişnuită a Evenimentului zilei spunea că Cutare a fost securist... omul, c-a fost, că n-a fost securist, era pa! Sau Băcanu... da, Băcanu cu a lui Românie liberă, ce deliciu! Câte demascări minunate! Câtă societate civilă liberă şi slobodă şi slobozită din valurile Revoluţiei sângeroase din acel teribil decembrie sublim! Aia da presă! Sau Constantinescu... ce mai avea de pătimit! Nici un Armagedon nu conta dacă nu era dat la ziar. Vedea mama, citea, vedea cetăţeanul "cum dom'le să nu fie adevărat? a apărut în ziar!" da, aia da putere a presei! Când de la Mihai Cârciog la Jack (nespintecătorul) la Naşu (SRS-u') şi la minunatul CTP-ul, justiţiarul-justiţiarilor într-o ţară fără Justiţie... toţi se uneau (sau nu) să spună o treabă (albă, neagră, nu contează culoarea ci momentul şi mai cu seamă interesul de moment), când se întâmpla asta era vai şi-amar de respectivul, de la Iliescu la Năstase sau la te miri cine, la Constantinescu sau Ciorbea sau te miri cine. Când dimineaţa politicianul ajungea la birou şi începea să răsfoiască teancul de ziare, unul după altul, da, presa însemna ceva. Mesajul avea putere şi el ştia asta. Şi el, şi mama şi cetăţeanul care toată viaţa lui asta a făcut, a deschis ziarul dimineaţa să afle, toţi aflau acelaşi lucru şi mesajul astfel transmis însemna ceva. De multe ori însemna ghinion pentru politician. Dar tot era ceva decât nimic.
Acum, pentru Băsescu, pentru politicieni, totul e simplu, mult mai simplu. Acea presă nu mai există. Avem două televiziuni de ştiri care de cele mai multe ori se comportă ca două partide politice şi atât. Mai avem Internetul. Adică avem acces la o reţea mondială de informaţii publicate după cum îi vine fiecăruia pe chelie (ca şi postarea asta, de pildă) iar din această reţea mondială unele lucruri sunt scrise în limba română. Ce importanţă are asta? Ce forţă mai are jurnalistul? Niciuna. Politicianul, dimineaţa, ajunge la birou şi dă click-uri? Sau mama asta face când se întoarce de la piaţă, dă click-uri? Sau cetăţeanul, ăla, de citea la gazetă şi aşa era, dă şi el click-uri? Nu, cel mult "aşa e dom'le, pentru că a dat la televizor! ce televizor, dom'le, ăla e-a lu' Vântu, ăla a lu' Felix" adică, fix ce-a vrut Băsescu, decredibilizarea celor două televiziuni. Într-o oarecare măsură i-a reuşit. Crede cineva în deplina liberate editorială a jurnaliştilor celor două televiziuni? Pe cât de liber erau Cristoiu, Băcanu, SRS-u', CTP-ul - nu, CTP-ul, dacă îl întrebi, a rămas liber! - pe atât de liberi sunt tinerii şi entuziaştii jurnalişti ai organelor de presă care mai penetrează; Realitatea TV, Antena treipece şi, din urmă, se chinuie să cadă de pe muntele de bani al lui Patriciu, Adevărul TV.  În măsura în care din ce se publică pe Internet e ceva senzaţional, vreo crimă sau vreun cioban care a violat o oaie, pe unii, puţini, poate îi interesează. Dacă nu, nu. Cristoiu ştia şi cei care îl curtau ştiau şi ei cât valorau cele şapte sute de mii de exemplare vândute. Dincolo de bani, mai mult de un milion de oameni citeau negru pe alb şi alte câteva milioane, aflau. Acum, măsurăm totul în clik-uri disparate, date de cei care au acces. Cât din populaţia ale cărei voturi se numără la alegeri dă click-uri? Suficient de puţin încât când numărăm voturile să nu conteze decisiv. 
Dispariţia presei tipărite, şi la noi şi şi aiurea duce la modificarea tehnicilor manipulării şi a mijloacelor folosite. Odată cu asta, meseria de jurnalist îşi schimbă însuşirile. Practic, jurnalistul nu mai este individul aparţinător unei categorii profesionale anume de vreme ce oricine devine jurnalist pe martorocular@. Probabil că în curând singurul criteriu care va face dintr-un om un jurnalist va fi dacă e plătit sau nu pentru ce face. Momentul e bun pentru putere. Să ai puterea dar nu şi o presă care să ţi se opună eficient trebuie să fie extrem de plăcut. Adică pe lângă o amantă blondă, fără să fi făcut ceva anume te trezeşti cadou şi cu o amantă brunetă. Frumos.
Tot ce slobozesc Realitatea TV şi Antena 3 de dimineaţă până seara nu prea contează. Pentru că în cifre absolute, o audienţă de două-trei puncte la un moment dat din seară înseamnă tot atât de mult pe cât înseamnă la alegeri voturile celor care dau click-uri. Iar dacă din respectiva audienţă ne gândim că o parte iubesc puterea (dacă nu chiar o au), atunci zbuciumul apare şi mai inutil. În plus, cele două, uneori două partide şi ceva care îşi zic acum "opoziţie" nu ştiu sau nu pot sau habar n-au să transmită altceva care să rămână în mintea omului decât că friptura se va împărţi frăţeşte. Toate motivele disperării omului de rând din zilele astea nu există pentru opoziţie, n-au auzit, n-au văzut... pentru că sunt incapabili să înţeleagă strada. Da, ţara e în criză, oamenii sunt disperaţi... soluţii? Da, dacă unul ia Palatul Victoria, celălalt ia Palatul Cotroceni. Asta e soluţia? Aiurea!
Până când cele două televiziuni nu vor afla că nu pe cei convinşi de nevoia schimbării puterii trebuie să-i convingă ci exact pe ceilalţi, zbuciumul e inutil. Altfel spus, adecvarea discursului. E complicat. Tot cele treisprezece puncte de rating ale ştirilor ProTV (de la ce oră vreţi voi), contează (la vot). Până când nu-şi dau seama RTV şi A3 că felul brutal de a băga degetele în ochi nu va aduce voturi, poate, dimpotrivă, până când mijloacele de manipulare nu se rafinează, puterea nu are de ce să-şi facă griji. Iar asta probabil că va dura până în ultima zi de mandat a lui Băsescu. Aşa că teama de cele două televiziuni (dacă două vor mai rămâne, de vreme ce una are de sprijinit, pe faţă, partidul patronului) va apărea abia când Băsescu n-o să mai fie preşedinte, când, mai exact, un partid va avea Palatul Victoria iar celălalt Palatul Cotroceni. Atunci, Criza, amanata brunetă a preşedintelui se va împărţi la doi.

Mă abonez şi doresc să primesc noutăţile de pe acest site la adresa...

Totalul afișărilor de pagină

Persoane interesate

Faceți căutări pe acest blog