"Nu mor caii când vor câinii..." aşa zicea Bunicu' lu' Rici

duminică, 29 iunie 2014

JURNAL ISLANDEZ (2) VIK

VIK
Vik este un oraş situat la mai bine de 200 de km. de Reykjavik. Dar să ne lămurim ce înseamnă “oraş”: vreo 20 de case, primărie, poştă, sediu de bancă, benzinărie, piscină, supermarket, magazin de vinuri, magazin de haine, camping. Aşezarea este pe malul oceanului, într-un golf ceva mai larg, pe şoseaua principală care înconjoară Islanda, un fel de DN1.
Când am ajuns în camping era destul de târziu dar aici nu prea-mi dau seama de oră dacă nu mă uit la ceas. Miezul nopţii, cel mai întuneric, e ca atunci când la noi începe să se însereze. Venit din România, nu ai repere orare după lumină pentru că lumina e cu totul alta. Iarna, în schimb, e beznă tot timpul mai puţin vreo patru ore pe zi din care în prima răsare soarele şi în ultima apune. Nici după ce fac oamenii nu poţi să te orientezi pentru că pentru fiecare e zi sau noapte în funcţie de preferinţă.
Activitatea magazinelor e oarecum reglementată, de la ora până la ora… dar atât, alte repere nu există. Aproape de miezul nopţii, pentru unii era plină zi în camping, pentru alţii, noapte. În afară de noi şi de încă vreo două maşini (cu numere de Germania), toţi cei din camping aveau numere de Islanda. Dar nu erau toţi islandezi, fireşte. Islanda trăieşte, într-o bună măsură, din chirii. Se închiriază aproape orice, rulote, corturi, echipamente turistice, maşini, biciclete, motociclete, motorhome, avioane… orice îi poate folosi cuiva venit de pe continent. Mai mult de jumătate dintre turiştii străini vin doar cu hainele, restul închiriază tot şi cutreieră ţara. Sunt şi islandezi veniţi din cealaltă parte de ţară care sunt în concediu şi vin să vadă sau să revadă locuri care le plac. Lunile iunie, iulie şi august sunt vârful sezonului. Toţi islandezii trag să facă bani cât mai mulţi de pe urma turiştilor. Şoselele sunt ceva mai aglomerate decât în timpul anului în sensul că în zilele cu trafic intens poate să treacă şi o maşină la 10 minute pe DN1.

În regiunea Vik , ca dealtfel în multe locuri din Islanda, sunt de văzut peisaje unice; unele, încremenite în timp după erupţii vulcanice petrecute cu zeci de mii de ani în urmă sau altele, mai recente, mari întinderi de plajă cu nisip negru, pietre vulcanice măcinate de timp, spaţii întinse care altădată erau fundul apei. Turiştii se străduiesc să ajungă pe câte o culme de unde priveliştea este infinită, ai senzaţia că vezi până la capătul lumii. Noaptea trecută, era după miezul nopţii când mergeam pe o plajă enormă, câţiva kilometri de nisip negru până la malul apei. Am stat minute întregi privind valurile calme, totul pe o lumină de asfinţit nesfârşit. Soarele nu apunea dar nici hotărât să răsară nu era. În mijlocul plajei, căzute parcă din cer, stânci uriaşe, ca nişte sfixi care păzeau Islanda şi care-şi schimbau forma dacă te plimbai în jurul lor arătând cu totul altfel în funcţie de locul din care priveai. Această nesfîrşită întindere de nisip negru e tăiată de ape repezi venite din gheţarii din nord care în perioada asta se topesc parţial. Senzaţia oceanului de la miezul nopţii, pe o plajă neagră precum cărbunele, cu acele stânci de pază, cu lumina de asfinţit-răsărit, senzaţia este unică şi indescriptibilă. Combinaţia tuturor elementelor este de încadrat într-o singură imagine.

Atunci, după miezul nopţii, pe drumurile de macadam tăiate prin nisip tot trecea câte un jeep, ba chiar altul era la intrarea într-o grotă dintr-o stâncă uriaşă, proabil că proprietarii maşinii dormeau sau cine ştie ce făceau la ora aia.

Dimineaţa, devreme, am ajuns într-o zonă protejată prin lege de prin anii ’70. Pe drum, fiecare casă aşezată pe coama unui deal are nume de localitate. Peste tot, risipite, oi, capre şi în unele locuri, cai.
N-am văzut pe nimeni, nicăieri, care să adune oile în vreo turmă, să le păstorească în vreun fel. Ba chiar mă întrebam dacă nu sunt lăsate aşa pentru a le vedea turiştii, că altfel nu înţelegeam nici măcar dacă aparţin cuiva. În zona protejată, nu se poate intra cu maşina de la începutul lunii aprilie până în 25 iunie. Cum scrie pe o placă, păsările nu trebuie deranjate de motoare sau orice mijloace mecanizate pentru că sunt în perioada de reproducere.
Pasările sunt, în principal, pufini, un fel de pasăre naţională considerată aproape sacră de islandezi. Pufinii, un fel de papagali liberi, sunt marketaţi extrem de susţinut, sunt desenaţi peste tot, în benzinării găseşti de vânzare mici statuete cu pufini, deloc ieftine.
Cred că poţi să faci şi puşcărie dacă te gândeşti să faci friptură vreun pufin. I-am găsit pe o stâncă uriaşă, înaltă de peste 100 de metri, unde este construit un far din 1927, o stâncă ce iese din ocean şi la care se ajunge destul de dificil doar pe jos, pe vreme frumoasă.
Pufinii, cred că obişnuiţi cu turişii, stăteau şi pozau fără probleme, ce-i drept, gratis. Mă gândeam chiar dacă nu sunt şi camere de supraveghere care să ne urmărească pe unde păşim şi cât de mult ne apropiem de pufini. Totul era marcat, nici firele de iarbă să nu le atingi, să mergi doar pe cărarea amenajată cu griblură din piatră vulcanică. Veneau şi plecau diferite maşini cu turişti, autocare mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, cu remorci pentru bagaje sau fără.
E o întreagă industrie a celor care-i plimbă pe turişti din loc în loc. Peisajele, adevărat, unele dintre ele îţi taie respiraţia dar cred că şi islandezii ar rămâne muţi de uimire să vadă Delta sau Carpaţii. Fiecare cu frumuseţile lui, doar că ei, într-o ţară cu o populaţie infimă, ştiu să-şi vândă frumuseţile, să profite din plin, să le protejeze, să le facă publicitate iar noi habar n-avem, aşteptăm să dea năvală turiştii la vederea frunzei doar că ei nu prea vin.

Căutând un loc bun de pozat, am ajuns cu maşina pe un munte, pe un drum pe care nu pot circula decât maşini 4x4. Drumul, acoperit cu pietre din rocă vulcanică, se termina sus, undeva la marginea platoului. De acolo aveai senzaţia că poţi să atingi orizontul dacă întinzi mâna. Pentru că aparatele noastre sunt extrem de grele, de la capătul drumului am mai mers cu maşina vreo 20 de metri pe platou. La vreo 50 de metri era un grup cu un microbuz. Acolo, sus, frig, bătea un vânt tăios, rece. Din grup s-a desprins un tânăr în sandale, pantaloni scruţi şi tricou. A venit să ne spună că am ieşit cu maşina de pe drum, că zona este a unui fermier care dacă vine şi ne vede se va înfuria şi va chema poliţia care, cu siguranţă, ne va da o amendă foarte mare, că nu avem voie să ieşim cu maşina de pe drum, că deja suntem pe iarbă (nu prea era iarbă, mai mult o stâncă golaşă). Asta cu fermierul care se va înfuria a repetat-o de vreo câteva ori, parcă-i făcea plăcere să ne ameninţe voalat şi să ne frece ridichea, totodată, era ferm, vorbea sacadat, la limita politeţii. Încercam să-i spuneam că nu am avut în intenţie să stricăm nimic, avem aparate foarte grele, etc. etc., el, nimic, îi dădea înainte cu fermierul care se va înfuria. Într-un târziu s-a întors la grupul lui, turişti care probabil plătiseră vreun tur să vadă împrejurimile. Vigilenţa băiatului mergea spre ridicol dar parcă dorea cu tot dinadinsul să ne facă observaţie şi să nu ne lase netaxaţi, să ne arate obrazul, apăsat. Sigur, avea multe alte tonuri la îndemână să ne spună aceleaşi lucruri dar el alesese exact tonul agresiv-politicos prin care să te facă să simţi de rahat. Nu ştiu dacă sunt aşa toţi islandezii (sigur nu sunt) dar mulţi dintre ei, în mod evident, sunt extrem de atenţi la păstrarea fiecărui fir de iarbă, până la obsesie. Mi-a fost clar, trăim pe aceeaşi planetă dar în lumi care n-au nimic de-a face una cu cealaltă.

sâmbătă, 28 iunie 2014

JURNAL ISLANDEZ (1)



„Orice şut în cur e un pas înainte şi „Nu mor caii când vor câinii”, aşa spunea bunicu’ lu’ Rici, iată două axiome. În urmă cu două luni şi ceva eram dat afară de la RealitateaTV, acum sunt în Islanda şi voi rămâne aici în următorea lună, dus de şutul în cur primit şi de câinii din a căror dorinţă, iată, nu mor! Voi scrie, deci, pe cât posibil zi de zi despre cele întâlnite în Islanda. Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge aici. Ca turist era o extravaganţă pe care nu mi-aş fi permis-o iar altfel, am o listă de locuri pe care vreau să le văd, listă pe care sigur n-o voi epuiza câte zile mai am de trăit pe lumea asta. După ce-am fost dat afară, dintr-o dată am realizat că timpul meu e al meu şi nu al lor iar ivindu-se această ocazie de lucru, o lună în Islanda, iată-mă aici.

Am ajuns noaptea trecută cu avionul până la Viena (Tarom) şi de la Viena la Reykjavik cu un alt avion (Niki) pe care eram gata-gata să-l pierd dat fiind că Tarom-ul a plecat cu întârziere iar între avioane aveam mai puţin de 90 de minute.
Viena
Simpaticii copii de la vola.ro m-au informat – după ce am plătit biletul şi comisionul lor - că la Viena nu se va muta bagajul dintr-un avion în altul, trebuie să mi-l mut singur. Asta însemna să aştept la bandă, să iau bagajul, să ies din aeroport, să reintru, să trec iar filtrele şi să mă îmbarc pentru Reykjavik. „La Viena e un aeroport mic” mi-a spus domn’ş
oara de la vola.ro. Mic şi-al dracu’, de la un terminal la altul, pe plasme scria că timpul probabil de parcurs e de 30-35 de minute, aşa de mic e aeroportul. Toate bune şi frumoase dacă Tarom-ul n-ar fi plecat cu întârziere de la Bucureşti. Nu mai contează, după kilometri alergaţi prin micuţul aeroport din Viena (mic în comparaţie cu Amsterdam, probabil), am reuşit şi am ajuns, în final, la Reykjavik.

Să "vezi" noaptea

Aeroportul Keflavik la miezul nopţii
               Ce este extraordinar pe măsură ce te apropii de Reykjavik la miezul nopţii este că soarele devine tot mai puternic. Este un soare nedefinit, la apus sau răsărit, în cer lumina e blândă dar  pe Pământ se „vede” noaptea, se văd becurile aprinse, pământul scufundat în beznă. Am avut un sentiment fantastic, acela de a „vedea” noaptea, nu-mi imaginam că aşa ceva este posibil. Iar pe măsură ce avionul se apropia de pistă, cobora în noapte şi într-o ploaie mocănească. Dar deşi era trecut de miezul nopţii, tot lumină de înserat era şi aşa a rămas, de parcă nu se decidea dacă să apună sau să răsară. Din toată lumina pe care am văzut-o până acum, cea din Islanda este cu totul specială. Până să ajung aici nu înţelegeam de ce dau năvală pe această insulă, destul de aridă, fotografi din toată lumea. Acum înţeleg, Islanda, înainte de orice este o fantastică aventură a luminii.
Prietenul meu mă aştepta la ieşirea din aeroport (Keflavik, 20 de km. de Reykjavyk) în vreme ce mai bine de jumătate de oră am aşteptat bagajul.
Ei bine, prietenul meu căruia îi vom spune de acum încolo „domnul X” (vrea să rămână anonim), este fotograf. Aşa am ajuns în Islanda, ca asistent de fotograf. Nu vrea să apară public, nici cu numele şi nici în imagini. Voi respecta dorinţa prietenului meu, fotograf. Dar nu orice fel de fotograf: lucrează doar pe format mare (8x20 inch), doar fotografie alb-negru, pe peliculă, pe film. Pentru cei ajunşi în televiziuni (dar nu numai) în era digitală, fotografia nu s-a făcut dintotdeauna cu telefonul. În filmele vechi şi foarte vechi, se văd fotografi care se bagă sub o cârpă în spatele unui aparat cu burduf. Prietenul meu parcă e coborât din acele filme, deşi aparatul său a fost construit anul trecut (după planuri proprii). Nu-i uşor de făcut fotografii cu un asemnea aparat. Presupune multe, ştiinţă în primul rând, foarte multe anexe, grele, voluminoase şi costisitoare. Aşa că nevoia unui asistent este evidentă.

Zi de zi asta vom face, fotografii (cât permite vremea). Facem turul Islandei cu o rulotă. Pasionat de rulote fiind, ce poate fi mai minunat? „Islanda din rulotă” înainte de „România din rulotă”.
"Domnul X", o curiozitate islandeză
Nici măcar un vis cu o femeie frumoasă nu poate fi mai minunat... De la aeroport am ajuns repede la rulota aflată într-un camping pe o limbă de pământ înconjurat de apele Atlanticului. Populaţia Islandei e cât cea a sectorului 3 din Bucureşti. Din fericire doar numeric se aseamănă, altfel, nu-l au pe Robert Negoiţă, nici preşedinte ca al nostru, nici prim-ministru. La puţin peste 300 de mii câţi sunt islandezii pe un teritoriu cât jumătate din România, şoselele sunt pline de rulote şi motorhome-uri, mai cu seamă zilele astea, la sfârşit de săptămână când camping-urile sunt pline. Pe drum, lângă foarte multe case vezi rulote. Iar maşini care să nu aibă cârlig de remorcare nu prea am văzut, islandezii având o maşină la două persoane. Înainte cu o zi-două am citit şi eu ce-am găsit pe net despre Islanda. De exemplu, precum că au camping-uri minunate, cu internet wireless, cu toate condiţiile... Or fi şi de-alea, sunt puţine şi scumpe.
Am ajuns într-un camping la Garour, un camping gratuit susţinut de comunitate, unde erau două toalete, două chiuvete, curent electric şi atât. În rest, un restaurant, un far şi Oceanul Atlantic într-o privelişte superbă!
Camping Garour
Nu net, nu duşuri, nu maşini de spălat, nimic. Şi cu toate astea, azi, vineri, campingul era plin. Am plecat la ora 6, ora lor, şi drumul era circulat doar de rulotişti care mergeau spre camping, mai cu seamă că e gratuit. Însă gratis e, gratis face, jumătate din prize nu aveau curent. Totul foarte curat, îngrijit, între stâncile de pe mal nu vezi pet-uri, nu cutii de bere, nu resturi de mâncare, în iarbă nu sunt chiştoace de ţigări, toţi vin, petrec, găsesc curat şi lasă curat în urma lor. Nici nu cred că încape în mintea lor că ar putea să fie altfel.

La pozat mergem doar cu maşina.
Pentru un fotograf, aventura Islandei este aventura luminii. Am ajuns cu domnul X lângă o centrală, nu departe de Laguna albastră (punct de atracţie turistică), într-un loc în care iese căldura din pământ mai ceva ca la Vulcanii noroioşi de lângă Buzău. Sunt amenajate câteva pasarele, totul este gratuit şi turişii vin încontinuu, fac poze, pleacă, vin alţii şi tot aşa. Aburii care ies din pământul fierbinte, reliefaţi de soarele care când e singur, când printre nori, dau efecte ireale, unele contrafăcute în studiourile de film, aici, plăsmuite de natură. A fotografia, astfel, lumina, e extrem de dificil. Poţi să aştepţi ore întregi şi să nu faci nimic, poţi să te întâlneşti imediat cu imaginea sau poţi să o cauţi şi să n-o găseşti. E vorba şi de noroc dar înainte de toate important e să ştii ce vrei, care e lumina pe care o cauţi, care e forma, care e povestea.
Dacă nu ştii ce cauţi, degeaba, iar dacă ştii poate să fie tot degeaba dacă fotografia nu apare. De la lumina ieşită din pământ, am trecut pe lângă Laguna albastră printr-un decor văzut mai degrabă în imaginile de pe Marte sau de pe Lună. Parcă a plouat cu pietre. Simţeam erupţia vulcanilor, de mii şi milioane de ani, priveam pietrele care par căzute de curând dar care au încremenit timpul prin imaginea lăsată de forţa naturii. Cum poate fi atât de frumos ceva atât de arid, de neprietenos, înfricoşător chiar?

A face o fotografie pe film, format mare, chiar când toate sunt în regulă, e de domeniul orelor petrecute într-un loc. Aşa că după gheizere, ne-am întors în camping, am agăţat rulota la maşină şi am pornit pe drumul care înconjoară insula, uneori la câţiva paşi de apa Atlanticului, între roci vulcanie, păşuni cu oi şi cai şi localităţi constituite dintr-o singură casă dar trecute pe hartă ca atare. Le priveam casele şi ne gândeam dacă ştiu să construiască şi altfel decât cutii îmbinate pe 90 de grade sau dacă vreo lege îi obligă să construiască doar aşa. Cu toate astea, această arhitectură tip Ikea, ajunge să-ţi placă. Spune foarte multe despre oameni, despre Islanda.
Peste tot se vede o grijă uriaşă pentru detalii. Ferestrele sunt invariabil mari şi foarte mari parcă tocmai pentru a se bucura de minunata lumină care se schimbă clipă de clipă. Spaţiile sunt extrem de eficient gândite, ergonomice, simple şi foarte funcţionale. Drumurile sunt toate cu o bandă pe sens (excepţie face drumul la şi de la aeroport care are două benzi). Cu toate astea, sunt drumuri naţionale pe care trece o maşină la jumătate de oră. Viteza maximă e 90 de km/h iar stare drumurilor asfaltate e foarte bună.
Mai sunt drumuri construite doar din piatră măcinată. E de dorit să fie ocolite. Cu un animal de maşină e în regulă, dar altfel nu-i deloc plăcut să intri pe un asemenea drum.

O localitate cu 30, 50-100 de case e o localitate mare, notată ca atare pe hartă. Aşa am trecut prin Porlakshofn, prin Eyrarbakki, Selfoss, Hella ajungând la Vik, într-un alt camping. Pe drum, alte privelişti ireale ne-au oprit să le fotografiem.

                                                                                                                                                                                      
Nu cred că voi da foarte multe detalii tehnice despre Islanda în acest jurnal. Am văzut că sunt site-uri şi persoane care fac asta foarte bine (unii mai spun şi prostii, ce-i drept). Voi descrie însă ce mi se pare relevant şi mai cu seamă ce are legătură cu a fotografia Islanda.

Keflavik
Au căzut pietre din cer
La muncă în drum spre Vik
Detalii despre noi locuri şi întâmplări, pe mâine.

Mă abonez şi doresc să primesc noutăţile de pe acest site la adresa...

Totalul afișărilor de pagină

Persoane interesate

Faceți căutări pe acest blog