"Nu mor caii când vor câinii..." aşa zicea Bunicu' lu' Rici

miercuri, 5 septembrie 2012

REALITATEA TV - PRIMA ZI DIN VIAŢA DIRECTORULUI GENERAL

Prima zi e cea mai grea. Mi-am zis că dacă trec de prima, vor urma şi altele. Dacă nu, nu.

Aşteptam deblocarea conturilor Realitatea Media şi certitudinea că pot fi semnate contractele pentru reangajarea colegilor trecuţi abuziv pe altă firmă. Mi s-a confirmat că cele două probleme vitale sunt deblocate. Florin Bercea a trimis mai-ul care anunţa decizia.

Acest blog a devenit - fără să-mi doresc - o platformă de comunicare cu ai mei colegi. Nu e normal. Asta scoate la suprafaţă mari carenţe de comunicare între şefi şi subalterni tocmai într-o televiziune. Publicitatea la ce scriu o fac pe Facebook şi pe YM.
Poate că scopul unui blog e să fie o platformă de comunicare (pare logic); nu ştiu, nu mă pricep la new media - curând, sper să-i cunosc personal pe colegii de la realitatea.net şi să mă pun pe învăţat de la ei cum e cu net-ul, să scap de carenţe. În schimb, în ciuda anonimilor care mă înjură pe unde apucă, la televiziune, mă pricep. Dar nu mă pot adresa colegilor apărând la televizor. Am colegi care-mi povesteau cum deschideau de mai multe ori pe zi adresa asta de net aşteptând să mai apară ceva. Nu ştiu dacă pe mine mă aşteptau sau doreau să mai afle câte ceva despre serviciul lor iar eu eram doar mijlocul. Nu mai contează.

Din vremuri imemoriale (după plecarea lui Sergiu Toader), m-am lămurit, comunicarea în interiorul Realităţii TV a fost dezatruoasă. Din varii motive, apogeul dezastrului cred că a fost atins în ultima perioadă.

Încă mai analizez prima şedinţă avută cu colegii, la câteva ore după numire. Mi-a fost destul să trec printre birouri pentru câteva minute şi să-mi dau seama că toţi erau nerăbdători, îşi doreau să le spună cineva, ceva, coerent, concret, să vorbească cu ei. Fireşte, de la început m-am gândit că e necesară şedinţa dar, poate, măcar după o zi, două. Văzându-i şi simţindu-i, mi-a fost clar că nimic nu mai suferea amânare.

Pentru mine, şedinţa a fost un moment esenţial în urma căruia pot să spun da, am încredere, este posibil!. Este posibil ca RealitateaTV să fie recuperată. Este posibil ca Realitatea TV să redevină lider de piaţă pe ştiri. Este posibil şi obligatoriu necesar dialogul cu cei care administrază banii. Este posibil ca RealitateaTV să fie restituită românilor.

Aici, în spaţiul privat a ceea ce am ales să fac public, pot să afirm, chiar cu lipsă de modestie, următoarele: pentru mine, televiziunea este echipă, mă simt la fel de apropiat şi de colegii din regie, şi de cei de la tehnic sau de la logistică. Am lucrat în TVR, ProTV, Prima TV, foarte puţin în Antenă şi Naţional şi, de opt ani aici, la RealitateaTV. Am făcut echipă cu tot felul de oameni, de când mă ştiu. Ceea ce am văzut degradându-se tot mai mult în ultima vreme la RealitateaTV este tocmai echipa. La şedinţă am explicat motivele pentru care am acceptat postul. Ce vreau să subliniez aici este că îmi doresc să refac echipa şi pentru asta pun la mijloc tot ce ştiu despre televiziune şi tot ce ştiu în meseria mea.Dar echipa, televiziunea, nu poate exista fără bani, deci nu poate exista fără să ţinem cont de cei responsabili cu administrarea banilor. Noi nu putem să fim geniile de pe ecran şi ei cei obligaţi să ne alimenteze finanţele. Cea mai mare echipă de oameni pe care i-am condus a fost de aproape 50. E un handicap că nu au fost mai mulţi, mai aproape de 630 sau măcar de 300. Dar cred că şi pentru alţi şefi, când au avut o mare răspundere pentru prima dată, nu mai conduseseră mulţi oameni înainte de a avea răspunderea. Întotdeauna există o primă dată. Chiar şi aşa, cu excepţia lui Adrian Sîrbu nu mai ştiu niciun responsabil de televiziune care să aibă şcoală pentru asta şi care să fi muncit un număr de ani înainte de a fi şef. 
Zilele astea împlinesc 28 de ani de televiziune. Pentru cei care mă văd doar din unghiul meu idiot de vedere (ei nu au un asemenea unghi, doar eu), 28 de ani e o viaţă de om, cretin dacă eşti şi tot se lipeşte ceva de tine. Asta, presupunând că în cei 28 de ani, n-ai mai deschis nicio carte, n-ai ascultat nici măcar manele şi nici filme n-ai văzut.

Ce am vrut, neapărat, să spun aici: am ajuns acasă pe la ora 22 şi mi-am dat seama că n-am vorbit cu mama. Am sunat-o şi dupa ce mai faci ? şi de-astea, cel mai greu moment al zilei a fost când mama mi-a spus să fii drept, să înţelegi oamenii, să nu fii rău cu ei. Nici la şedinţă n-a fost atât de greu pe cât m-au atins cuvintele astea cu sunet patetic.

Habar n-am dacă voi reuşi să reconstruiesc echipa, dacă ai mei colegi mai vor asta, dacă oamenii cu banii rămân consecvenţi. Dar ce mi-a spus mama nu voi uita. Nu e de glumă.

Onoare muncii!

Mă abonez şi doresc să primesc noutăţile de pe acest site la adresa...

Totalul afișărilor de pagină

Persoane interesate

Faceți căutări pe acest blog