"Nu mor caii când vor câinii..." aşa zicea Bunicu' lu' Rici

miercuri, 25 noiembrie 2015

RAIFFEISEN BANK ÎȘI BATE JOC DE MAME ȘI COPII

...ȘI NU TRANSFERĂ BANII PENTRU ALOCAȚII ȘI INDEMNIZAȚII*
*După trei zile de tevatură, de plimbări, amânări și minciuni, la câteva ore după apariția articolului de mai jos am fost informați că problema s-a remediat. Așteptăm luna decembrie pentru confirmare, alfel spus, primirea banilor.
** Într-adevăr, în lunile decembrie și ianuarie plățile au fost făcute. Când aveți câte-o problemă care vă duce la disperare din pricina unor funcționari incompetenți, scrieți, fie și doar pe un blog. Uneori, funcționează și problema se remediază.

Toate companiile mari au ridicat un zid între clienți și șefi. Băncile, firmele de telefonie mobilă, marii producători alimentari, toți aceștia și mulți alții comunică doar prin call-center. Funcționarii din sucursale sunt dresați să-ți spună că problema le depășește competența și te îndrumă spre call-center iar acolo drumul se înfundă. Șefii, cei care iau decizii, sunt de nevăzut, de neatins, dar deciziile lor îi afectează direct pe clienții care nu pot ajunge la ei nicicum.
De un an și 10 luni, Agenția de Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București ne-a trimis indemnizația și alocația pentru Luca prin contul Dumitriței de la Raiffeisen Bank, cont deschis în urmă cu trei ani de Realitatea Media pentru plata salariului. Luna asta, banii n-au mai venit.

Pe scurt:
Trei zile Raiffeisen Bank ne-a mințit, ne-a plimbat pe drumuri și ne-a dus cu vorba. După ce am devenit ultimativi, într-un târziu, au recunoscut că au o mare problemă în noul soft de transfer bancar: nu recunoaște decât CNP-uri care încep cu 1 sau cu 2. Ori, cei care au permise de ședere au CNP-uri care încep cu 7 sau cu 8 iar mai nou CNP-urile din România încep și cu alte cifre (Iustin a primt un CNP care începe cu 5. Sigur, Iustin încă n-are cont bancar dar va avea, cu siguranță). Nu știu dacă problema este doar în București și doar la Raiffeisen. După informațiile pe care le am, același soft a fost instalat de curând și la alte bănci. Soluția la care s-a gândit Raiffeisen este să le ceară tuturor instituțiilor publice care fac transferuri către populație prin banca lor, să renunțe la CNP ca element de identificare a clientului. Dacă nu, oamenii nu-și vor primi banii, noua aplicație a băncii refuză să primească banii și să-i vireze în conturile clienților. Raiffeisen nu recunoaște oficial eroarea din program, i-ar costa sume suplimentare, mari, să îndrepte eroarea. Perferă să mintă clienții, să-i plimbe pe drumuri și să acuze instituțiile statului încercând să abată atenția de la problema lor.

Pe lung:
Am sunat la Agenția de Plăți și nu mică ne-a fost mirarea când o doamnă extrem de amabilă (nu-i știm numele, se ocupă de Sectorul 1) a verificat și ne-a spus că plata s-a făcut din data de 18 noiembrie. Discuția telefonică am avut-o pe 23 noiembrie. Am mers la bancă și am cerut un extras de cont, să vedem dacă banii au fost, într-adevăr, virați. În cont nu era niciun ban. De la ghișeu am fost sfătuiți să sunăm la call-center-ul Raiffeisen.

Am sunat la call-center-ul Raiffeisen și ni s-a spus că ei nu ne pot furniza astfel de informații, dar să mergem la Agenția pentru Plăți să ne interesăm dacă au plecat banii spre Raiffeisen. I-am spus doamnei de la call-center că am vorbit la Agenție dar întrebarea a fost ”păi și îi credeți pe cei de la Agenție?”. Între timp, ca dintr-o întâmplare, la o televiziune am văzut o știre potrivit căreia se întârzie plățile alocațiilor și indemnizațiilor pentru că se schimbă guvernul și nu are cine să semneze hârtiile. Ulterior mi-am dat seama că știrea era mincinoasă, era transmisă de poștași, nu de jurnaliști, deși apărea o domniță reporteriță la microfon. Dar până la proba contrarie am suspectat Agenția că ne minte. Așa că ne-am dus la Agenția pentru Plăți a Bucureștiului. Este pe str. Ion Câmpineanu la nr. 20. Decorul este din Kafka, oamenii ăia sunt condamnați la locul de muncă, nu angajați ai statului român. Muncesc într-o clădire insalubră, cu siguranță cu bulină roșie, în condiții cumplite. Birourile lor sunt din anii 70, prost luminate și fără aer. Chiar și așa, extrem de amabili, ne-au explicat că au făcut plata dar Raiffeisen a refuzat să primească banii pe motiv că nu corespunde persoana cu CNP-ul. Dumitrița, ca cetățean străin aparținător al unui cetățean român, are un permis de ședere și CNP-ul începe cu cifra 8. Era greu de înțeles, aproape doi ani nu a fost nicio problemă cu banii de la Agenție, iar acum sistemul informatic de la Raiffeisen ne spune că există o problemă. Specialistul de la IT de la Agenția de Plăți avea o listă pe câteva pagini A4 cu nume de oameni care au conturi la Raiffeisen și la alte bănci și nu au primit banii. 
Am mers iar la Raiffeisen, Agenția Floreasca, cea mai apropiată de casa noastră. Domnișoara de la ghișeu (fără ecuson, deci, fără identitate) ne-a spus să sunăm iar la call-center că problema depășește nivelul ei de acces în sistem. Am sunat, persoana care ne-a răspuns s-a recomandat, nu i-am reținut numele dar există înregistrarea. Ne-a spus că nu ne poate da informația dacă Agenția a făcut plata sau nu. Să cerem de la Agenție o copie după ordinul de plată, să o scanăm, să o trimitem la Raiffeisen pe mail-ul de pe site și vom primi răspuns dacă plata s-a făcut și din ce motiv banii nu au fost acceptați. Adică să vorbim cu oameni la Agenție și cu calculatoare la Raiffeisen. 
Am mers iar la Agenție, informaticianul ne-a spus că nu are ce ordin de plată să ne dea, totul se face electronic, se transferă un fișier cu mii de date. Cu toate astea, a făcut un efort și ne-a dat un print screen în care a lăsat vizibile doar datele tranzacției noastre dintr-un ecran cu sute de nume. Era clar, cei de la Raiffeisen ne plimbau cu vorba. 
Am sunat iar la Raiffeisen, altă convorbire, altă persoană la call-center, altă înregistrare. De data asta, altă tragere de timp. Nu ne-a lămurit cu nimic dar acum nu puteam să aflăm unde și de ce s-au oprit banii pentru că Dumitrița nu avea setată parola în relația cu banca. Și nu avea această parolă pentru că în urmă cu trei ani, un funcționar de la Raiffeisen nu și-a făcut treaba și i-a ”acceptat” formularul fără parolă (formular pe care ea nu l-a completat niciodată dar asta e altă discuție). 
A doua zi am mers iar la Agenția Floreasca și am cerut, la ghișeu, setarea parolei. Domnișoara (fără idenititate) ne-a asigurat că parola a fost setată. Am sunat iar la call-center. Altă convorbire, altă înregistrare. La fiecare convorbire, operatorul de la call-center ne ruga, la un moment dat, să așteptăm. Și am așteptat, între 5 și 15 minute, de fiecare dată. Ceva apărea pe ecranul operatorului, nu știm ce, dar trebuia să vorbească mai sus. Și de fiecare dată răspunsul a fost o altă amânare, dintr-un alt motiv. De data asta, parola setată nu era în sistem pentru că se validează după 24 de ore și nu trecuseră. Între timp, a trecut ziua, agențiile s-au închis, nu mai aveai cu ce om să vorbești față în față ci doar la telefon iar la telefon nu mai avea rost să vorbim cu ei.

Azi de dimineață (miercuri, 25 noiembrie 2015) pe la ora 10 am mers la Agenția Victoria Raiffeisen Bank, agenția care a emis cardul. Toate bune și frumoase, domnișoara de la ghișeu (tot fără identitate) a verificat și ne-a spus că în data de 19 noiembrie a.c. sistemul a verificat datele Dumitriței cu CNP-ul aferent, cel care începe cu cifra 8. Bun, de ce nu am primit banii? Ne-a rugat să așteptăm puțin că merge la ”back office”. Cu copiii după noi (Luca - un an și unsprezece luni și Iustin – trei luni), am așteptat mai bine de o oră să vină de la back office. A venit și ce credeți că ne-a spus? ”Faceți o cerere scrisă de furnizare de informații, scrieți ce vreți să aflați, vă dăm număr de înregistrare și vă vom contacta”. Firește, am simțit că-mi zboară creierii pe pereți! După ce i-am explicat domnișoarei (fără identitate) că nu ies din bancă nici cu miliția dacă nu aflu 1. De ce n-am prmimit banii ? și 2. Dacă îi vom primi luna viitoare? brusc, s-a înființat directoarea sucursalei (și ea fără identitate). Eram în bancă deja de aproape două ore. Când am auzit-o că îmi cere să mă calmez m-am înfuriat și mai tare. Ca să mă pună la punct a zis că nu vorbește cu mine ci doar cu titularul contului, adică Dumitrița. Firește, Dumitrița i-a dat aceleași răspunsuri. Iar ca absurdul să fie desăvârșit, directoarea îi punea o întrebare și eu, cu spatele la directoare, îi spuneam Dumitriței ce să-i răspundă. Așa am aflat că la Chișinău, Dumitrița locuiește pe strada Principală nr. 1. De fapt, ea locuia în Cricova pe strada Dacia. De ce apărea această adresă la Raiffeisen? am întrebat-o pe directoare. Pentru că adresa asta o trecem tuturor care au pașaport, în pașaport nu e trecută adresa a venit răspunsul năucitor. Deci toți moldovenii care au conturi la Raiffeisen locuiesc în Chișinău, pe aceeași stradă, la același număr, toți.  Directoarea susținea că au nevoie să facă verificări suplimentare despre client, adică despre Dumitrița. A realizat, probabil, gravitatea situației și determinarea noastră. După o vreme ne-a invitat în încăperea premium banking, ne-a întrebat dacă dorim apă-cafea-ceai (am cerut apă pentru Luca dar am băut și eu). Eram pregătiți să aflăm răspunsul la bancă după 10 minute și ne apropiam de trei ore! Ne gândeam de unde să luăm mâncare și pampers pentru Iustin (Luca nu mai poartă!).

La premium banking am mai stat cam o oră. Cu totul, patru ore la capătul cărora directoarea (după ce, între timp, și-a luat dejunul pe birou) mi-a spus că a vorbit cu colegii din centrală și într-adevăr, softul cel nou nu recunoaște CNP care începe cu cifra 8 cum este al Dumitriței. De fapt nu recunoaște alte CNP-uri în afara celor cu 1 sau 2. Softul confirmă CNP-ul dar nu-l validează și nu deschide contul pentru a fi virați banii. Din acest motiv nu a fost acceptată plata. Bun, am zis, dar luna care vine vom primi banii? Nu știu să vă spun, doar dacă cei de la Agenția de Plăți reunuță la identificarea persoanelor pe bază de CNP. Dacă nu, nu a venit răspunsul. De ce nu corectați softul? am întrebat. Pentru că ar fi costuri foarte mari să modificăm programul. Nu este programul nostru, sunt alții care l-au instalat a recunoscut femeia, cu toată sinceritatea de care putea să fie capabilă. I-am spus că voi face publică povestea. Am văzut cum i se umezesc ochii, mai că-mi cerea din priviri să n-o fac. I-am explicat că nu am nimic personal cu ea (deși încercase să ne mintă și să ne ducă cu vorba cu trei ore mai devreme) dar Raiffeisen își bate joc de clienți și asta nu trebuie ascuns.

Sper ca în zilele următoarea acest scandal să crească și toate instituțiile statului să anuleze toate plățile către cetățeni prin Raiffeisen Bank și prin toate băncile aflate în situația Raiffeisen Bank. Azi suntem în 25 noiembrie, povestea noastră datează din 18 noiembrie și între timp a fost un week-end. Încă se mai poate trage de timp, oamenii încă mai pot fi duși cu vorba. Dar nu foarte mult. Dacă povestea nu se rezolvă repede, într-o zi-două, mii, zeci, poate sute de mii de cetățeni vor avea probleme cu primirea banilor de la instituțiile statului.
La Agenția de Plăți mi s-a spus că în niciun caz nu se va renunța la CNP ca element de identificare. Au dreptate, soluția incompetenților de la Raiffeisen Bank este o prostie. Conducerea Agenției de Plăți din București caută alternative de plată ca cei afectați să-și primească banii pe alte căi. Asta presupune costuri suplimentare, birocrație în plus fără ca Agenția de Plăți să aibă vreo vină. Personal, am renunțat la toate serviciile Raiffeisen Bank. Sfătuiesc pe oricine să renunțe la ei, sunt scumpi și incompetenți, mincinoși și nu comunică cu clienții iar când o fac ascund adevărul și pun oamenii pe drumuri inutil.

În sprijinul tuturor celor afirmate aici există înregistrările de la call-center, înregistrările camerelor de supraveghere de la Raiffeisen Bank Agenția Floreasca și Agenția Victoriei și mărturiile angajaților Agenției pentru Plăți. Deși tare mi-e teaamă că la Raiffeisen camerele s-au defectat tocmai când am fost la ei și la call-center s-au șters fișierele convorbirilor, din greșeală.

Sloganul Raiffeisen? REUȘIM ÎMPREUNĂ! Adică noi, ăștia de la Raiffeisen reușim împreună să ne batem joc de voi, clienții!

PS1 - Între timp este joi, 26 decembrie, ora 11. Noaptea trecută, după ce am terminat de scris acest articol l-am trimis la Raiffeisen Bank-Reușim Împreună la singura adresă de mail de pe site-ul lor cenareala@raiffeisen.ro . În urmă cu câteva momente, d-na directoare de la Agenția Victoria Raiffeisen Bank-Reușim Împreună (am reținut că o cheamă Monica și, parcă, Teodorescu, de data asta s-a prezentat) m-a sunat să-mi spună că a ei colegă ce ține legătura cu Agenția de Plăți i-a confirmat că Agenția de Plăți a fost de acord să elimine CNP-ul la transferul banilor. I-am spus că asta e ilegal și Agenția mi-a confirmat încă de ieri după-amiază că nu va face acest lucru. Atunci, d-na m-a asigurat că soluția s-a găsit și în decembrie vom primi banii, deja nu mai știa exact ce și cum s-a remediat, părea să nu mai fie important. Peste două ore am convenit să primesc răspunsul și din partea Agenției. Oricum, decembrie e aproape și nu am planificat să petrecem Sărbătorile la Raiffeisen; dar le vom petrece dacă soluția găsită nu funcționează. Deocamdată, din partea Raiffeisen, s-a rezolvat. Revenim să confirmăm. Sau nu.

PS2 - Fix după două ore, la ora 13, am primit un telefon și de la Agenția de Plăți prin care ni se confirma că după discuțiile avute cu Raiffeisen Bank, problema a fost remediată și de luna următoare vom primi banii regulat, ca și până acum. Banii pentru luna octombrie, care au fost refuzați la plată de Raiffeisen Bank, îi vom primi în ianuarie 2016.
Interesant este că după trei zile de tevatură, după apariția acestui articol, în doar câteva ore problema s-a rezolvat. Nu ne gândim că are vreo legătură cu articolul ci este o pură coincidență, firește... Reușim împreună!

Onoare muncii!

duminică, 13 septembrie 2015

PRIMII BANI EUROPENI

Nu, încă nu i-am primit. E vorba despre banii din proiectul cu bani europeni ”Fabrica de rulote”.

Ce s-a mai petrecut de la ultima postare;

Un lucru foarte important, am semnat acordul de finanțare. Semnătura, din partea  CJ Ilfov, este a prefectului de Ilfov în persoană(*). Totul s-a petrecut pe data de 5 august în prezența ProTV. Iar dacă a fost Pro, au mai fost și alții, inclusiv Radio România Actualități care a difuzat un montaj dintr-un interviu cu subsemnatul. Festiviate, știri, pupat Piața Independenței. Ritmul nu-i deloc amețitor, dimpotrivă. Ăsta-i ritmul bătrânei Europe.

Dar greul abia atunci a început. Pentru că trebuia trimisă prima cerere pentru primii bani. Cheltuisem deja cu înființarea firmei, cu plata chiriei pe trei luni... mai bine de 2000 de lei din banii mei. Am primit pe mail un ghid și un formular de cerere de finanțare; descurcă-te. Punându-le cap la cap, citind și recitind, am înțeles că din bugetul care inițial a fost pe șase luni, apoi pe cinci, iar mai apoi pe patru luni, din acel buget trebuia să cer diferite lucruri și pentru fiecare să am ca justificare trei oferte de preț, contracte, facturi... Pare simplu dar nu e. Dacă am reușit? Încă nu știu. Am muncit și-am adunat toate cele și i le-am trimis lui ”Popescu”, pe mail. Așteptam un mesaj, un răspuns. Nimic. O reacție, Nimic. Banii. Nimic. Întâmplarea a făcut să merg la ”Ionescu” să-i cer un exemplar al Acordului de finanțare. Nicio problemă, doar că ”Ionescu” mi-a spus că n-a primit nicio cerere de bani de la mine. Am înlemnit! Bine, dar am trimis! Omul mi-a arătat mail-ul și așa era. Am încercat să intru în mail dar din cele o sută de parole reținute de calculatorul meu nu mi-am amintit-o pe cea de pe acel mail. Am dat fuga acasă, tremurînd am deschis mail-ul și... ”Ionescu” avea dreptate. Lui nu-i trimisesem ci lui ”Popescu”. Iar ”Popescu” (și ”Georgescu”) nu i-a spus lui ”Ionescu” că am trimis și ”Ionescu”, de care depindeau banii, nu știa. Mai mult, nimeni nu-mi spusese vreodată că trebuie instant să depun copii ale actelor tipărite, într-un dosar cu șină și să scriu pe fiecare pagină și să semnez și să ștampilez ”conform cu originalul”. Super!

Am trimis. Am depus. La capitolul ”comunicare”, clar, oamenii nu stau bine deloc. Sigur, poate mai au și altele pe cap, dar pentru mine, novice (poate și pentru alți novici), să aștepți și să aștepți și să aștepți și de fapt să aștepți degeaba și să habar n-ai, e cam nasol.

Așa că acum aștept primii bani. Am angajat oameni, mai angajez, pregătesc (zugrăvesc) sediu și sunt întrebat ”voi chiar lucrați la proiectul rulotei? Pe bune?” Ei bine, da, pe foarte bune. Mai mult, în ciuda impedimentelor de parcurs, chiar vreau să fac proiectul și chiar vreau să primesc banii și pentru asta să-i folosesc. În ciuda tuturor carențelor de comunicare oficială, să-i spunem, în final, oamenii sunt binevoitori și răspund oricărei solicitări. Pentru mine asta e o mare încurajare, am sentimentul că am de-a face cu oameni și nu cu birocrați. Însă nu vreau să-mi imaginez ce-ar fi fost fără bunăvoință; balamuc!

Cu proiectul cu bani europeni e cam cum e cu refugiații. Ei dau năvală de mai bine de juma' de an dar noi ne vedem pe 14 septembrie să vedem ce facem. Eu, unul, chiar și-așa mă lupt să fac; cât oi putea.

Vă țin la curent.

(*) Mi s-a atras atenția că prefectul nu este președintele Consiliului Județean. Firește că a fost o greșeală în text, atâta lucru știu și eu că Marian Petrache (CJ) nu e totuna cu Adrian Petcu (Prefectură), după cum PNL nu-i totuna cu PSD. Deși, la o adică, poate fi.

vineri, 12 iunie 2015

VOI FACE ”FABRICA DE RULOTE”



Din nou despre proiectul cu bani europeni

A trecut ceva vreme de când am scris despre participarea mea la un proiect cu bani europeni. De atunci s-au întâmplat tot felul de lucruri. Unele, cel puțin surprinzătoare, altele, îmbucurătoare.

Ceea ce m-a bucurat când am aflat despre proiect – organizarea unor cursuri de antreprenoriat ÎNAINTE de concursul de planuri de afaceri – nu s-a întâmplat. Din varii motive (cel mai important fiind cel al selecției anevoioase a formatorului/formatorilor), totul s-a petrecut taman pe dos; mai întâi a avut loc concursul, abia de acum încolo urmează cursurile la care cursanții vor învăța cum să facă mai bine treaba pentru care au participat la concurs. După un schimb intens de mesaje cu doi dintre principalii organizatori (Tudor Vladâcenco și Răzvan Pascu), am priceput că și lor le pare rău că n-au reușit să respecte ceea ce singuri anunțaseră dar că, pentru nu a pierde finanțarea (cu termen limită), asta e, lucruile rămân pe dos. Am ezitat până în ultima clipă dacă să mai particip sau nu. Fără să fiu neapărat paranoic, după ce inițial mă bucurasem că fac parte dintr-un proiect cinstit, începeam să am îndoieli. Am stat și am analizat, m-am gândit și răzgândit. Dacă era șmen, nu aveam ce căuta. Totodată, reacția organizatorilor mă făcea să cred că nu e șmen. Deși organizatorii au pornit plini de entuziasm, din detalii pe care nu le cunosc dar înclin să cred că există și sunt reale, au ajuns să-și consume energia luptându-se să salveze proiectul, să nu se piardă finanțarea, acceptând fel de fel de compromisuri. 

Termenul-limită pentru a trimite proiectul on-line a fost 1 iunie ora 13. După ce, peste 36 de ore am scris și rescris, la 12.53 l-am trimis. A doua zi l-am depus și tipărit la CJ Ilfov, așa cum scria în metodologia de participare la concurs. Nu am fost mulțumit de ce făcusem așa că eram pregătit, psihologic, pentru eșec.

Vineri am primit un mail cu următorul text:

”Stimate participant,

In urma verificarii si selectarii planului de afaceri trimis de catre dumneavoastra, suntem bucurosi sa va anuntam ca proiectul "FABRICA DE RULOTE" a fost declarat castigator de catre comisia de selectie.

In zilele ce urmeaza, veti fi contactat de un reprezentant al echipei de management al proiectului.

Cu stima,
"Antreprenoriatul - sansa unui viitor mai bun pentru tineri".

Așadar, proiectul meu cu FABRICA DE RULOTE a fost acceptat. Este între cele 40+2 proiecte care vor primi finanțare de până la 25.000 de euro.    http://bit.ly/1QhQ6X6
[click]
 

Ieri, am primit un alt mail în care sunt invitat luni sau marți la sediul echipei de management. Abia aștept.

M-am tot gândit zilele astea. Am recitit proiectul încercând să înțeleg de ce a fost acceptat. Uitându-mă pe lista câștigătorilor la profilul celorlalte proiecte câștigătoare, între ele sunt multe interesante, cel puțin prin enunț. Cred că oamenii ăștia din echipa de managemet, prin jurizarea lor schimbă destine. Asta în situația în care - revin la Dragoș Anastasiu care spunea că – 80% dintre start-up-uri eșuează. Dar ideea e să o iei de la început iar și iar și iar... și într-un final, ceva va ieși. Altfel spus, se investește un milion de euro, 800 de mii sunt pierdere asumată dar din 200 de mii vin alți bani și iau naștere afaceri de succes sau cel puțin sustenabile. La urma urmei, ar cam trebui să fi trecut de vremea tunurilor, a șmenurilor de tot felul. Dezvoltarea sănătoasă nu poate exista decât pe baza unor idei bune și, mai ales, profitabile.

Spuneam că m-am tot gândit... În fond, cred că voi primi finanțarea pentru ideea de a face un proiect care poate sta la baza unei industrii. Sigur, nu poți să faci o fabrică cu 25.000 de euro dar poți să faci un proiect foarte bun care să nască o fabrică și, mai apoi, o industrie inexistentă în România. Nu știu dacă cei din echipa de management cred în fraza asta dar eu cred, sunt primul care crede și vreau să mă lupt pentru această idee. Iar dacă n-au crezut, cel puțin au dat o șansă, ideii. Acest concurs, dincolo de bani, îmi dă curaj, îmi dă o perspectivă, o motivație puternică... cum  îi spune și numele, un START-UP!

Acum trebuie să mă gândesc la trei denumiri de firmă, până luni. Poate că pare de râs dar deja simt că mă confrunt cu prima mare problemă. Ce era ProTV dacă nu se numea ProTV? Probabil că... Antena 1... sau, mai rău, 3....

Vorba morometeanului bunic al lui Rici: ”Nu mor caii când vor câinii!”  Asta pentru că aici, în curte la MȚR, de când am început să scriu textul de față nu m-a deranjat niciun client...

Onoare muncii!

luni, 25 mai 2015

”VAZA ASTA ESTE ATÂT DE FRUMOASĂ ÎNCÂT AȘ DORMI CU EA ÎN PAT”


POVEȘTILE CLIENȚILOR MEI


Bărbat trecut de treizeci, frumos, ochi albaștri (sau verzi?), bine îmbrăcat, brand-uri de bun-gust, sandale din piele adevărată, tuns scurt, genul de succes dintr-o companie de succes, ceva din zona marketing, publicitate sau multinațională.

M.O.:
- Vă trebuie promovare, un magazin on-line, ăsta e viitorul. Acolo e publicul-țintă. Și promovare pe Facebook. O frază, atât, doar o frază bine aleasă și vânzarea e asigurată. Ceva de genul ”cadou pentru ea...”

Cumpără trei vaze, una chiar dintre cele mai scumpe.

Îmi spune :
- Vaza asta este atât de frumoasă încât aș dormi cu ea în pat.

Asta e fraza, îmi spun eu, în gând.




FEMEIA DIN MARAMUREȘ 
-    Sunt dintr-un sat din Maramureș, aproape de Săpânța. Când eram copil, să fi avut vreo 12-13 ani, m-a trimis mama la Sighet să vând niște vase de lut făcute de bunicu’. Am stat toată ziua în piață și nu am vândut nimic. M-am întors acasă seara târziu, plângând, eram obosită, drumul era greu, cu vasele după mine și când i-am spus mamei că nu am vândut a început și ea să plângă. Atunci m-am dus la biserică, m-am așezat în genunchi la altar și m-am rugat ”Sfântă Fecioară, ajută-mă să nu mai vând toată viața nimic și să nu mai merg pe jos”. Asta, de la cât de grele au fost vasele de lut şi cât de greu mi-a fost să ajung acasă, de la Sighet. (ochii i s-au umezit, gata să-i curgă o lacrimă). 
-    Și v-a ajutat? S-a împlinit? 
-    Da, s-a împlinit, m-a ajutat, niciodată n-am mai vândut nimic, doar am cumpărat și nu am mai mers pe jos. În 1975 am venit definitiv în București și de atunci, până la pensie am lucrat la ITB, pe toate mijloacele de transport în comun. Am muncit cinstit toată viața și am avut cât mi-a trebuit, Dumnezeu m-a ajutat. 
-    Vaza asta... ce frumoasă este! Cât costă? 
-    60 de lei. 
-    A... da? O să vin s-o iau când iau pensia. 
-    Dacă vreți, v-o păstrez, o pun deoparte. 
-    Nu, nu-i nevoie, lăsați, o s-o iau dacă o s-o mai găsesc, dacă am noroc, dar eu sigur am noroc. Și după mine, când cumpăr ceva, se face coadă, o să vedeți. Dar de vândut n-am mai vândut niciodată, doar am cumpărat.”
.
Doamna încă nu s-a întors. Vaza am pus-o deoparte să i-o vând simbolic, pe un leu. S-o face coadă mai apoi?

 O DOAMNĂ SUPĂRATĂ 
-    Vaza asta… ce frumoasă e… ! Îmi aduce aminte de o vază superbă la care am ținut enorm dar mi-a spart-o cineva, din răutate… Și mi-a mai spart un vas de porțelan, tot din răutate. Eu am știut dar n-am zis niciodată nimic, am lăsat să pară că a fost un accident. Niciodată nu am fost împăcată, dar de suferit, nu sufăr, doar îmi pare rău. E nora mea, băiatul meu, singurul meu copil, s-a îndrăgostit de ea cu ani în urmă, acum, începe și el să înțeleagă. Înțelege și nepotul meu – ei au un băiat care e adolescent - până și el i-a spus ei ”dar mai taci că spui numai răutăți”, până și el a-nțeles. Eu știu că el a iubit-o dar ea l-a luat numai din interes, mai cu seamă când a aflat că avem mai multe case, mașini… Ea nu l-a iubit dar așa a fost. Am știut că mi-a spart vazele pentru că știa că îmi plac mult, că țin la ele, din răutate le-a spart. O să vin să cumpăr o vază de la d-voastră, sunt frumoase,  îmi amintesc de cele pe care mi le-a spart.
.
O DOAMNĂ ROMÂNCĂ MUSULMANĂ (DUPĂ ASPECT)
Cu un băiețel de vreo trei ani în cărucior, femeii îi place o vază din ceramică albă și alta pictată cu verde. 
.
-   Ce preț are vaza aceasta? 
-   12 lei. 
-   E frumoasă, o cumpăr. Dar aceasta, pictată? 
-   30 de lei. 
-   Îmi place mult. Dar nu știu dacă o iau acum, mai am ceva cumpărături de făcut. 
-   Dacă vreți v-o păstrez și o luați când mai treceți prin piață, sunt aici până în 30 mai, în fiecare zi. 
-   Trebuie să vă las un avans? 
-   Nu, nu trebuie, am încredere. Dacă vă răzgândiți nu-i nicio problemă, o repun la vânzare. 
-   Bine, voi trece în zilele următoare, mulțumesc. 
-   Cu plăcere.

(pun vaza deoparte, trec vreo 3 ore) 

-   M-am întors. Am fost prin parc și m-am gândit că nu are rost să mai amân, am loc în bagaje, o iau acum. 
-   E o vază frumoasă, mă bucur că v-ați decis. Aveți un loc în care știți deja că o veți așeza? 
-   Da, știu unde o s-o pun, o să-mi placă să o văd cu flori uscate, să stau s-o privesc. 
-   Să o priviți cu plăcere. Vă mulțumesc.
 

UN FOST COLEG DE LA REALITATEA TV, ACUM LA ANTENA3 
-   Salut! 
-   Salut! 
-   Ce faci? 
-   Uite-aici, la tarabă.

(după câteva clipe de liniște) 

-   Ești trist… 
-   Nu, deloc. Dimpotrivă. Mă bucur că neștiind să fac altceva decât televiziune, am scăpat de televiziune și pun pe picioare ceva care-mi place, să-mi întrețin familia. 
-   Ești supărat rău pe televiziune… chiar nu mai vrei? 
-   Nu, deloc, ar însemna să mă sinucid. Tu? 
-   Eu, la Antenă. 
-   La Antena3? 
-   Nu, sunt departe de Antena3, n-am nicio trabă nici cu ediția (Sinteza zilei, n.n.).

În gândul meu ”dacă-i întrebi, nimeni de la Antene cred că n-are treabă cu ediția, nici măcar Gâdea; de ce oare?” 

-   Ei, și dac-ai avea treabă, care e problema?
-   Nu, eu lucrez mai mult de-acasă. 
-   Super! 
-   Nu, nu e bine, stau mult acasă, mă plictisesc… Fac treabă în grădină dar tot mă plictisesc. 
-   Nasol, îmi pare rău. 
-   Tu? 
-   Eu? 
-   ?! 
-   Am citit pe net… 
-   Da, am scris, a scris și Obae. De mult mă tot gândeam să scap de televiziune, a fost dificil de făcut pasul dar mă bucur că am reușit și sper să dezvolt povestea asta, de la o tarabă să fac un brand. Îmi folosesc multe lucruri din tv dar e vorba și de capital. Însă încet-încet sper să rezolv.

A plecat fostul meu coleg fără să cumpere nimic. Mă uitam în urma lui și nu înțelegeam dacă a venit să mă vadă din curiozitate, sau poate să constate în ce hal am ajuns, sau poate pentru că era trist…
.
UN DOMN ÎN VÂRSTĂ, DISTINS
-   Cât costă vaza asta? 
-   40 de lei.

(trec vreo două minute, timp în care studiază restul mărfii) 

-   Dar asta? 
-   60 de lei.

(alte minute trec) 

-   Asta? 
-   5 lei. 
-   Ce linie frumoasă are! O cumpăr.

(îmi dă 5 lei) 

-   Dar aceasta mică, pictată cu verde? 
-   15 lei. 
-   Și dacă negociem? 
-   ?! 
-   Nu, lasă, dacă nu scazi la preț cu inimă ușoară, mai bine nu, nu-mi spune.

Și-a plecat. Mi-a părut rău, toată seara m-am gândit că trebuie să scad din preț, era clar că-i plăcea dar deși nu părea sărac, poate îi mâncau copiii/nepoții pensia.
A doua zi, pe la prânz, a reapărut. 
.
-   Spune-mi, te rog, vazele astea din ceramică albă se pot retușa? 
-   Da, mâine merg la un magazin special pentru artiștii plastici să caut cea mai potrivită vopsea pentru retuș. 
-   Vaza pe care am cumpărat-o ieri, am așezat-o unde știam că-i e locul și am privit-o îndelung. Are o linie superbă, doar că are niște punctulețe, bunăoară, poate de la transport. Zici că mergi după vopsea pentru retuș? 
-   Da, dacă mai treceți în zilele următoare vă voi spune rezultatul.

(uitându-se la vaza pentru care nu i-am făcut reducerea, singura pictată care mai rămăsese) 

-   Dar asta… uite ce minunăție! 
-   E cea care v-a plăcut ieri, nu? 
-   Daaa… e superbă! 
-    V-o fac cadou. 
-   Cum să mi-o faci cadou? De ce să mi-o faci cadou? 
-   Așa vreau, pot să v-o fac cadou iar d-voastră puteți să acceptați sau să refuzați. 
-   Așa ceva nu se poate! 
-   Ba se poate, vă rog să acceptați. 
-    Una ca asta nu mi s-a întâmplat în viața mea!

(și i-am văzut emoția pe chip, expresia luminoasă și ochii vii). 

-   Să vă bucurați de ea! 
-   Mulțumesc!

A plecat încurcat.
.
S-a întors după vreo patru zile cu o pungă cu pateuri calde. 
.
-   Poftim. 
-   Mi-ați adus de mâncare? 
-   Pentru matale. 
-   Mulțumesc. 
-   Am provocat necazuri. 
-   De ce? 
-   Frumusețea aia de vază pictată au văzut-o nepoții. Am luat doar una dar vrea fiecare câte una. Am doi nepoți. Mai ai? 
-   Nu mai am, s-au dat toate. 
-   Și a văzut-o și fiu-miu care e în America. 
-   I-ați arătat-o pe Skype? 
-   Da. I-a plăcut și lui. Oricum, toată colecția mea de vaze, de Corund, Marginea, Horezu… a trecut oceanul. Ai o carte de vizită? 
-   Încă nu. 
-   Să-ți faci. Mai trec până se închide târgul.

-   Îmi fac, vă promit.

A plecat și a cumpărat de la Ludovic un coșuleț din ceramică albă, din aceeași gamă cu vazele.

Îl aștept să se întoarcă să-i dau o carte de vizită.
.
O DOAMNĂ FOCOASĂ
În rochie neagră, decolteu accentuat, push-up, pantofi roșii de lac cu toc înalt, machiaj strident și sprâncene doar desenate în linii drepte. 
.
-   Cât costă piticul de grădină? 
-   40 de lei. 
-   Aaaa… îl lăsați la 30? Alți bani nu mai am acum (îmi arată trei hârtii de câte zece lei, să nu rezist tentației). 
-   Vă place mult? Aveți grădină? 
-   Da, îmi place, îl pun în grădină, lângă o fântână arteziană. 
-   Bine, vi-l las la 30 dacă va sta lângă fântână, luați-l.

(bucuroasă de afacere) 

-   Vă mulțumesc, e frumos!

Ia piticul, traversează strada, deschide portbagajul unui Audi A8 roșu ca pantofii ei de lac cu toc, pune piticul în portbagaj și pleacă.


 O DOAMNĂ CU STATURĂ ATLETICĂ
În jur de treizeci de ani, părul prins în coadă ce iese de sub o șapcă roșie cu cozoroc, trasă puțin pe ochi, în trening, adidași, trage un cărucior de piață.

(despre o rolă) 

-   La ce folosește? 
-   Mă scuzați… nu cred că vă ocupați cu prepararea de aluaturi în bucătărie… 
-   Așa e, nu sunt pasiunea mea, dar la ce folosește? 
-   Când întindeți aluatul cu un sucitor obțineți o foaie ovală. Doar că tava cuptorului este fie dreptunghiulară, fie pătrată. Iar ca foaia de aluat să devină pătrată, o trageți la colțuri cu mâna. Mai simplu e să folosiți această rolă. 
-   Aha… Dar acest fund de lemn la ce folosește? 
-   Tot la aluat, dar nu vă pasionează aluatul. 
-   De unde știți? 
-   Tocmai mi-ați spus. Această planșetă este din lemn de brad și este folosită pentru frământarea aluatului. Bradul nu este bun ca tocător pentru carne sau legume pentru că este mai moale decât fagul, de exemplu. În plus, aluatul nu se lipește de brad. 
-   Dar asta? 
-   E un storcător pentru citrice, din fag, sculptat manual. 
-   Aveți lucruri frumoase. 
-   Mulțumesc. 
-   Cuțitul ăsta de vinete îl știu. Eu am unul din sticlă de Jena, l-am laut din străinătate. 
-   Din sticlă? Și tocați vinete și nu se sparge? 
-   Nu, e excelent! Mereu, când călătoresc, aduc câte ceva pentru bucătărie. Sunt fan obiecte de bucătărie. 
-   Călătoriți mult?

(încurcată, nu se aștepta la întrebare) 

-   Călătoresc… destul. O să vin cu mama să îmi spună ce avem nevoie de aici. 
-   Vă aștept. 
-   Mulțumesc, la revedere. 
-   Și eu vă mulțumesc, la revedere.

A plecat și nu a cumpărat nimic.

S-a întors după o săptămână, cu mama. La tarabă, lume multă. De data asta era în pantaloni scurți, șlapi, maieu fără mâneci, părul prins în coadă, fără șapcă; i se vedeau mai bine ochii și picioarele frumoase. 

-   Bună ziua. 
-   Bună ziua!V-ați întors cu mama. 
-   Da (mama începe să râdă). 
-   Și fără șapca roșie. 
-   Nu vă mai uitați la mine că am părul nespălat, am fost la plajă. 
-   Bine, promit să nu vă văd (îmi evită privirea).

Îi arată mamei rola pentru aluat, pensula, făcălețul. Cumpără pensula, ultima, și făcălețul. 

-   Nu mai aveți linguri din acelea nu prea mari, adânci? 
-   Îmi pare rău, s-au terminat. Nici nu mi-ați spus să vă opresc dar nici nu credeam cu adevărat că o să vă întoarceți, și încă cu mama! 
-   Dacă a promis, trebuia să se țină de cuvânt, spune mama, amuzată. 
-   Eu mă bucur că s-a ținut de cuvânt, vă mulțumesc. 
-   Întotdeaua se ține de cuvânt! îmi precizează mama care, evident, era la curent cu vizita trecută a fiicei la taraba mea. 
-   Poftiți! îmi spune mama și îmi desface o pungă cu căpșune. 
-   Mulțumesc! (și iau o căpșună, nu mă așteptam). 
-   Luați două măcar, vă rog, pe cele mai frumoase.

Iau două care mi-au căzut sub degete. 

-   Mulțumesc. 
-   Cu plăcere și vânzare bună!
Au plecat. O căpșună era de-o formă cum n-am mai văzut. Avea codița pe o parte, nu deasupra vârfului, cum au toate. Erau bune.


DOAMNA SILVIA, FOSTĂ GARDEROBIERĂ LA REALITATEA TV
-   Bună ziua domnule Bugnar! 
-   Bună ziua, ce faceți? 
-   Sunt Silvia, am fost garderobieră la Realitatea. 
-   Da, îmi amintesc de d-voastră. 
-   Ce faceți cum merge aici? 
-   Binișor, nu e din cale-afară dar nici catastrofal. 
-   Dumitrița (soția mea, n.n.) ce face? 
-   Bine, mulțumesc, crește copilul. 
-   Cât are? 
-   Face un an jumate’. 
-   Ce-a trecut timpul! 
-   Da, și în august așteptăm un frățior. 
-   Ce mă bucur, felicitări! Fiica mea era însăcinată când m-au dat afară de la 
Realitatea, eram supărată, plângeam, și Dumitrița îmi spunea ”doamna Silvia, nu fiți supărată, o să nască fata și o să creșteți copilul, o să vă bucurați”. Și așa a fost, a avut dreptate. Să-i transmiteți toate cele bune. 
-    Îi transmit, vă mulțumesc. 
-    Și mult noroc, să vă meargă bine!

UN DOMN ÎNTRE DOUĂ VÂRSTE CARE TRECE PRIN PIAȚĂ DIN CÂND ÎN CÂND
-   Ăsta e un ciocan pentru șnițel?
-   Da, din fag. 
-   Cât costă? 
-   7 lei. 
-   Puneți-l deoparte, vă rog, mai merg prin piață și-l iau când plec. 
-   Bine, vă aștept.

(30 de minute mai târziu) 

-   V-ați întors, uitați ciocanul.
.
Și scoate din pungă un alt ciocan. 
.
-   Ați cumpărat altul? Nu-i nimic. 
-   E alt model. 
-   Da, așa e, nu-i nicio problemă dacă v-a plăcut mai mult. 
-   Nu-i de plăcut, ăsta era 5 lei. 
-   Cu atât mai bine dacă l-ați găsit mai ieftin. 
-   Nu, că-l iau și pe al d-voastră. 
-   Păi al meu e 7, ce rost are? 
-   V-am promis. 
-   Nu e grav. 
-   Nu domnule, al d-voastră îmi place și-l iau pentru copii. 
-   Bine, vă mulțumesc.
.
DOAMNA CU ȘOFERUL
Chip frumos, peste treizeci de ani, statură dreaptă, păr lung, drept, machiaj discret, ochi verzi-albaștri (nedefinit), teniși albi, rochie de vară, simplă, drepată, fără mâneci. Am remarcat-o de la distanță dar după fracțiunea de secundă în care am scanat detaliile, m-am uitat în altă parte pentru câteva clipe. S-a apropiat glonț de vazele din ceramică albă. Mi-am ațintit privirea pe chipul ei, îi citeam reacțiile: deși cu chip frumos, bine întreținut cu cosmetice de calitate, cu linii fine și frumos conturate, expresia părea una dură, aprigă. Însă pe măsură ce privea vazele îi citeam bucuria, plăcerea la vederea lor. M-a întrebat scurt despre prețuri. Îi răspundeam la fel de scurt iar la un moment dat i-am precizat că ceramica albă nu ține apa. 
.
-   Nu, pentru decor… 
-   Pentru decor, da, nu e nicio problemă, aprob eu. 
.
Rochia fără mâneci lăsa să se vadă o cicatrice mare pe antebrațul stâng. Deși vedeam o femeie frumoasă, expresivă, abia detaliul cicatricii lăsate la vedere mi-a plăcut în mod deosebit. Asta denota că avea și ceva în cap, nu doar la exterior. Nu făcea nimic să ascundă cicatricea produsă de un accident, probabil, sau o arsură.
Studia vazele cu o privire atentă la detalii și lua decizii, era clar.
. 
-   Cât sunt astea? 
-   60. 
-   Și dacă iau două?

Nu eram pregătit pentru negociere. Faptul că se târguia m-a iritat puțin dar am rămas zâmbitor. Însă trebuia să atac și eu, măcar puțin.
.
-   Cât vreți să oferiți?
 .
De data asta ea era cea nepregătită, nu se aștepta la întrebare.
Nu am lăsat-o să reacționeze.

-   55, am spus.
A trecut peste, nici nu a aprobat, nici nu a refuzat.

-   Și acestea? 
-   30 fiecare.
Erau ultimele două vaze din ceramică albă, pictate cu verde. A fost unul din acele momente în care parcă-mi pare rău să vând lucruri atât de frumoase. Mă gândeam ”fie trebuie făcute cadou, fie trebuie să le păstrez”. Am trecut peste momentul de melancolie ”totuși, sunt aici să fac bani!” mi-am zis.

-   Dar bolurile?
O doamnă tocmai se uita la singurele două boluri din ceramică albă care mai rămăseseră.

-   Bolurile le cumpăr eu! a spus doamna, ca un fel de răzbunare față de femeia frumoasă, cu bani, care cumpăra tot.
Frumoasa femeie cu părul lung mi-a aruncat o privire scurtă, de genul ”nu faci nimic? vreau să le iau și pe alea” dar m-am făcut că nu observ.

-  Le iau pe astea trei. Deci cât fac? 
-  La 55, fac 165.

.Mi-a dat banii.

-  Împachetează-le, mă întorc să le iau. 
-  Sper că sunteți cu mașina. 
-  Da.

Deși foloseam pronumele de politețe, ea folosea doar a doua singular, clar, obișnuită să poruncească și mai ales să se adreseze astfel celor pe care-i plătea.

Până să se întoarcă am împachetat și am pus într-o pungă și singurul sfeșnic din ceramică albă pe care-l mai aveam. Nu era mare valoarea dar era un semn din partea mea, un semn pe care știam că avea să-l descopere abia acasă; anume că negocierea nu era neapărat necesară ca să las ceva de la mine.

Judecând după verigheta fină pe care-o avea pe deget, făcută cu stil, cu pietre prețioase evidente dar nu stridente, bărbatul cu care s-a întors nu era soțul ei: un tip nebărbierit, cu gesturi ușor mârlănești. Din cum i se adresa ea, părea mai degrabă șoferul, deși și el îi vorbea la a doua singular.
.
-  Uite, ia pungile astea dar vezi să nu le atingi una de alta, să nu le spargi, i-a spus/ordonat femeia. 
-  Nu le sparg, stai liniștită. 
-  Deci dacă le iau și pe astea două cât mai fac? mi s-a adresat. 
-   Normal, mai fac 60. 
-   Hai, că nu mai ai nimic aici, uite cât am cumpărat…

Am început să râd. Nu înțelegea de ce râd.

-   Doamnă, aveți un stil criminal de a negocia!


A început și ea să râdă.


-   Bine, fie, am zis.

Mi-a plătit 50 de lei. 
.
-   Ai știut că nu mai am bani? 
-   Nu, n-am știut, nu mai aveți?
.
Dacă nu aș fi lăsat din preț, ce se întâmpla? În portofel mai avea doar cinci lei.

Mi-a mulțumit, i-am mulțumit, a plecat. După trei pași, s-a întors. 
.
-   Ai o carte de vizită? 
-   Nu, încă, nici site. Dar am făcut pagină de FB: Rural Art. 
-   Rural Art, a repetat după mine și a plecat.
.
Nu s-a întors, așa că nu știu dacă a înțeles semnul.


  O DOAMNĂ TRECUTĂ DE ȘAIZECI DE ANI 
-   Un bețișor pentru miere. 
-   Da, doamnă, costă trei lei.
.
Îmi dă banii, îi pun bețișorul într-o pungă. 
.
-   Mulțumesc. 
-   Și eu vă mulțumesc. 
-   Am mai luat unul, ăsta îl duc la fiică-mea, în Canada. Ăia n-au acolo. 
-   Canada? Drum bun! Că aveți ceva de mers… 
-   Așa e, fir-ar al dracului de drum, când mă gândesc mă apucă frigul.



DAN MANOLIU
Pe la taraba mea a trecut și Dan Manoliu, important om din TVR. Nu l-am observant, era lume multă, m-a făcut cineva atent, după ce Dan se depărtase. A fost și nu m-a salutat. Poate nu m-a recunoscut. Îmi pare rău. Îl salut pe această cale în amintirea vremurilor în care îmi căuta prietenia știind că eram susținut de Stere Gulea și Alina Mungiu.



Onoare muncii! 

Mă abonez şi doresc să primesc noutăţile de pe acest site la adresa...

Totalul afișărilor de pagină

Persoane interesate

Faceți căutări pe acest blog