REALITATEA TV - PRIMA ZI DIN VIAŢA DIRECTORULUI GENERAL

Prima zi e cea mai grea. Mi-am zis că dacă trec de prima, vor urma şi altele. Dacă nu, nu.

Aşteptam deblocarea conturilor Realitatea Media şi certitudinea că pot fi semnate contractele pentru reangajarea colegilor trecuţi abuziv pe altă firmă. Mi s-a confirmat că cele două probleme vitale sunt deblocate. Florin Bercea a trimis mai-ul care anunţa decizia.

Acest blog a devenit - fără să-mi doresc - o platformă de comunicare cu ai mei colegi. Nu e normal. Asta scoate la suprafaţă mari carenţe de comunicare între şefi şi subalterni tocmai într-o televiziune. Publicitatea la ce scriu o fac pe Facebook şi pe YM.
Poate că scopul unui blog e să fie o platformă de comunicare (pare logic); nu ştiu, nu mă pricep la new media - curând, sper să-i cunosc personal pe colegii de la realitatea.net şi să mă pun pe învăţat de la ei cum e cu net-ul, să scap de carenţe. În schimb, în ciuda anonimilor care mă înjură pe unde apucă, la televiziune, mă pricep. Dar nu mă pot adresa colegilor apărând la televizor. Am colegi care-mi povesteau cum deschideau de mai multe ori pe zi adresa asta de net aşteptând să mai apară ceva. Nu ştiu dacă pe mine mă aşteptau sau doreau să mai afle câte ceva despre serviciul lor iar eu eram doar mijlocul. Nu mai contează.

Din vremuri imemoriale (după plecarea lui Sergiu Toader), m-am lămurit, comunicarea în interiorul Realităţii TV a fost dezatruoasă. Din varii motive, apogeul dezastrului cred că a fost atins în ultima perioadă.

Încă mai analizez prima şedinţă avută cu colegii, la câteva ore după numire. Mi-a fost destul să trec printre birouri pentru câteva minute şi să-mi dau seama că toţi erau nerăbdători, îşi doreau să le spună cineva, ceva, coerent, concret, să vorbească cu ei. Fireşte, de la început m-am gândit că e necesară şedinţa dar, poate, măcar după o zi, două. Văzându-i şi simţindu-i, mi-a fost clar că nimic nu mai suferea amânare.

Pentru mine, şedinţa a fost un moment esenţial în urma căruia pot să spun da, am încredere, este posibil!. Este posibil ca RealitateaTV să fie recuperată. Este posibil ca Realitatea TV să redevină lider de piaţă pe ştiri. Este posibil şi obligatoriu necesar dialogul cu cei care administrază banii. Este posibil ca RealitateaTV să fie restituită românilor.

Aici, în spaţiul privat a ceea ce am ales să fac public, pot să afirm, chiar cu lipsă de modestie, următoarele: pentru mine, televiziunea este echipă, mă simt la fel de apropiat şi de colegii din regie, şi de cei de la tehnic sau de la logistică. Am lucrat în TVR, ProTV, Prima TV, foarte puţin în Antenă şi Naţional şi, de opt ani aici, la RealitateaTV. Am făcut echipă cu tot felul de oameni, de când mă ştiu. Ceea ce am văzut degradându-se tot mai mult în ultima vreme la RealitateaTV este tocmai echipa. La şedinţă am explicat motivele pentru care am acceptat postul. Ce vreau să subliniez aici este că îmi doresc să refac echipa şi pentru asta pun la mijloc tot ce ştiu despre televiziune şi tot ce ştiu în meseria mea.Dar echipa, televiziunea, nu poate exista fără bani, deci nu poate exista fără să ţinem cont de cei responsabili cu administrarea banilor. Noi nu putem să fim geniile de pe ecran şi ei cei obligaţi să ne alimenteze finanţele. Cea mai mare echipă de oameni pe care i-am condus a fost de aproape 50. E un handicap că nu au fost mai mulţi, mai aproape de 630 sau măcar de 300. Dar cred că şi pentru alţi şefi, când au avut o mare răspundere pentru prima dată, nu mai conduseseră mulţi oameni înainte de a avea răspunderea. Întotdeauna există o primă dată. Chiar şi aşa, cu excepţia lui Adrian Sîrbu nu mai ştiu niciun responsabil de televiziune care să aibă şcoală pentru asta şi care să fi muncit un număr de ani înainte de a fi şef. 
Zilele astea împlinesc 28 de ani de televiziune. Pentru cei care mă văd doar din unghiul meu idiot de vedere (ei nu au un asemenea unghi, doar eu), 28 de ani e o viaţă de om, cretin dacă eşti şi tot se lipeşte ceva de tine. Asta, presupunând că în cei 28 de ani, n-ai mai deschis nicio carte, n-ai ascultat nici măcar manele şi nici filme n-ai văzut.

Ce am vrut, neapărat, să spun aici: am ajuns acasă pe la ora 22 şi mi-am dat seama că n-am vorbit cu mama. Am sunat-o şi dupa ce mai faci ? şi de-astea, cel mai greu moment al zilei a fost când mama mi-a spus să fii drept, să înţelegi oamenii, să nu fii rău cu ei. Nici la şedinţă n-a fost atât de greu pe cât m-au atins cuvintele astea cu sunet patetic.

Habar n-am dacă voi reuşi să reconstruiesc echipa, dacă ai mei colegi mai vor asta, dacă oamenii cu banii rămân consecvenţi. Dar ce mi-a spus mama nu voi uita. Nu e de glumă.

Onoare muncii!

MIC ÎNDREPTAR PENTRU DEPUNEREA UNEI PLÂNGERI PENALE

Să luăm ca exemplu un bloc în care locuiesc 174 de locatari. După supărări şi neînţelegeri cu preşedintele asociaţiei locatarilor şi cu administratorul blocului, cineva vine cu ideea să fie depusă o plângere penală împotriva celor doi. Vecinul jurist care lucrează la o firmă de renume, ca avocat,  formulează cererea şi îi acuză pe cei doi de gestiune frauduloasă, pe baza a şase-şapte pagini în care înşiră tot felul de articole de lege numai de el ştiute, diverse împrejurări în care cei doi se presupune că au comis abuzuri, multe vorbe meşteşugite, chichiţe avocăţeşti, mă rog. Apoi, este chemat vecinul de la parter care de regulă se ocupă cu supravegherea celor care intră şi/sau ies în/din bloc, şi este trimis din om în om cu tabelul celor 174 pentru a aduna semnături în sprijinul plângerii penale. Unii, pe baza promisiunii că "cei doi" acuzaţi "vor fi daţi jos şi-i vom aduce pe fostul preşedinte şi pe fostul administrator", semnează cuminţi. Alţii, care îşi dau seama că ceva nu e tocmai în regulă, nu semnează. Tabelul are şi căsuţe goale. Cei care înţeleg că nu e războiul lor, că e între "actualii" şi "foştii", că sunt folosiţi doar ca masă de manevră, aceşti locatari nu semnează tabelul, ei n-au treabă cu plângerea penală.

Ce se va întâmpla mai departe?

Plângerea penală, cu căsuţe goale, nesemnate, dar în dreptul cărora erau nume ale unor vecini pe care nimeni nu i-a întrebat dacă vor pe tabel sau nu, această plângere  este depusă la parchetul sau secţia de poliţie de pe raza căreia se presupune că s-a produs fapta, în speţă, gestiunea frauduloasă. Este înregistrată şi un procuror citeşte plângerea. Aici, sunt două variante: una în care ceea ce scrie în plângere e prea de tot, e gogonată şi atunci nu i se dă curs, a doua - cea mai probabilă - în care procurorul zice "fie, hai să vedem" şi poliţia începe ancheta.

Fiecare dintre cei care au semnat, trece pe la poliţie, dă cu subsemnatul, răspunde la întrebări, arată cum argumentele de pe cele şase-şapte pagini sunt reale şi el este afectat, vătămat. Procurorul, fiind vorba de mulţi oameni implicaţi, supraveghează mersul anchetei şi ţine legătura cu poliţistul. Acesta, poliţistul, munceşte sârguincios adunând teancuri de hârtii.

Aici, iar sunt două variante: la finalul cercetării (care, în cazul nostru, poate să dureze, să dureze...), poliţistul face un referat în care îi motivează procurorului pentru ce urmărirea penală poate să înceapă sau, dimpotrivă, constată că cele arătate în plângere sunt gogomănii ce nu trebuie luate în seamă.

În cazul în care poliţistul recomandă începerea urmăririi penale, preşedintele asociaţiei de locatari şi administratorul pot să devină inculpaţi dacă procurorul consideră şi el că sunt motive suficiente ca să ceară trimiterea în judecată a celor doi, dacă sunt indicii care arată clar temeinicia acuzaţiilor.

Aşa se ajunge la proces. Aici, judecătorul ia totul de la început dar prin prisma dosarului. Analizează toate actele, începe şi-i cheamă pe cei care au semnat tabelele la şedinţe de judecată, le cere să aducă dovezi prin care să susţină acuzaţiile formulate în plângerea penală. Judecătorul poate să ceară acte în plus, alţi martori... Preşedintele asociaţiei de locatari şi administratorul, fireşte, se apără, au şi ei avocaţi şi fac tot posibilul să-şi dovedească nevinovăţia.

După un timp, poate câteva luni, poate mai mult, poate după ani de audieri, amânări şi constatări, e posibil ca judecătorul să încheie dosarul considerând că toate acuzele sunt nefondate. Dimpotrivă, poate să considere că acuzele sunt fondate pe ceva şi de aceea, pentru a nu condamna oameni nevinovaţi, poate să ceară expertize, dovezi, martori, audieri, acte, tot ce consideră necesar pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia celor doi.

Cei doi, nu mai sunt de mult preşedinte de bloc şi administrator. Nici blocul nu mai e, pe locul cu pricina s-a mai construit un mall. Dar cei care au semnat tabelele plângerii penale din cei 174, încă mai fac drumuri pe la poliţie, tribunal, procuratură... De fapt, nici nu ştiu prea bine ce au semnat şi de ce. Doar li s-a spus că astfel se întorc "foştii" preşedinte şi administrator şi lor le era bine cu cei vechi. Acum, e clar că cei vechi... nici nu mai ştie nimeni de soarta lor. În final, viaţa şi-a urmat cursul.

Îmi cer scuze pentru toţi aceia care nu prea înţeleg ce e cu articolul ăsta. Totuşi, dacă vreodată vi se va pune o plângere penală sub ochi cu îndemnul "semnează!", poate, totuşi, vă gândiţi o clipă înainte de a semna. În schimb, ştiu că dintre cei care aţi ajuns aici, 174, sigur înţelegeţi povestea.

Onoare muncii!

ATITUDINE

Acesta este un spaţiu în care îmi exprim exclusiv opiniile personale. Unele au fost despre locul meu de muncă. Asta pentru că lucrez într-o televiziune importantă din ţara asta, adică într-un loc din care se emit judecăţi, atitudini, opinii, informaţii - uneori, manipulări - toate, cu difuzare naţională, ceea ce influenţează milioane de oameni. Din toate aceste motive şi din multe altele am considerat că locul în care lucrez trebuie să fie cât mai sănătos cu putinţă. Atunci când am avut certitudinea faptului că sănătatea locului meu de muncă este pusă în pericol, m-am exprimat public în acest spaţiu privat.

Nu am scris, aici, doar despre RealitateaTV. Am scris şi despre alte lucruri fără nicio legătură cu televiziunea, de câte ori am considerat necesar să o fac. Mai exact, de câte ori am considerat că trebuie să-mi exprim o atitudine, am făcut-o.

În tot ceea ce am scris este o mare doză de subiectivism, sunt conştient de asta, nu sunt absolut deloc mesianic, aşa cum, pe la colţuri, am fost luat în derâdere. Mai sunt conştient de faptul că în unele exprimări ale opiniilor mele, e posibil să fi greşit. Când am avut această convingere, am cerut scuze. Iar asta, cu speranţa că nu am produs pagube imense, ireversibile.

Citesc, uneori, comentarii scrise de anonimi la adresa liderilor de opinie. Un intelectual de talia lui Andrei Pleşu, de pildă, cu toate scăpările sale, nu cred că este corect să fie insultat, să fie bălăcărit şi atacat josnic, pentru nimic în lume. Un jurnalist precum Cristian Tudor Popescu, fie că nu-i împărtăşesc întotdeauna opiniile, nu trebuie să fie terfelit, pentru nimic în lume. E valabil şi pentru mulţi alţii. Toţi chiţibuşarii care îşi exprimă opinii jignitoare, violente, denigratoare sunt, întotdeauna, anonimi. Nu am întâlnit nici măcar un singur exemplu de comentariu jegos, făcut de un om responsabil, cu nume şi prenume real. Niciodată! E un fel de voluptate bolnăvicioasă a anonimului care a descoperit cum poate să-şi ejaculeze veninul fiinţei sale meschine, mici, şi de acea, într-un zbucium verbal, slobozeşte tot ce-i vine mai amar în minte satisfăcându-şi, astfel, voluptatea. Păstrând proporţiile, dintre zecile de mii de cititori ai textelor de până acum, de pe acest blog, am avut comentarii şi opinii veninoase, josnice - de regulă pe alte site-uri - exclusiv din partea anonimilor. Oamenii verticali, cu identitate, fie şi-au scris opiniile (critice) în clar, civilizat, fie mi-au scris mail-uri în context privat, fie m-au sunat, fapt pe care îl apreciez şi care mă face să-i respect în mod deosebit, chiar dacă opiniile lor erau critice la adresa mea sau îmi dovedeau erori.

Pornirea demersului meu a fost din nevoia de atitudine. Din credinţa că nici pentru aceste vremuri, nici pentru anii ce vor veni şi în care la rând va fi viaţa copiilor mei, nimic nu se va schimba în ţara asta dacă nu avem atitudine. Sinceră, civilizitată, onestă, o atitudine pornită din convingeri pozitive, curate. Când mă exprim public despre o persoană care, de exemplu, şi-a clădit cariera şi averea numai pe şmenuri şi pe abilitatea de a apărea la televizor cu o faţă de milog cerşind pentru teledoane închipuite, nu pot să scriu, despre acel om, că este un mare jurnalist în viaţă, un stâlp al televiziunii din România, mai su seamă când nu are bunul simţ să se retragă never-ever. Când am convingerea că un mare patron vrea să fure o televiziune, nu pot să scriu că este un geniu al afacerilor. Iar când un alt patron îşi minte şi îşi dezamăgeşte angajaţii, nu pot să spun că este o victimă.

Vinerea trecută, un anonim cu atitudine, a reclamat un medic genicolog care fără 700 de lei nu se uita la soţia gravidă a anonimului nostru. Omul a avut atitudine, probabil - îmi place să sper - pornind de la credinţa faptului că atitudinea medicului este inacceptabilă şi, mai mult, lui, anonimului, undeva, i se va face dreptate. Asta s-a petrecut vineri. Acum e noaptea de luni spre marţi, medicul a fost arestat, conducerea spitalului demisă, se fac cercetări, anonimul care a avut atitudine a avut dreptate! Probabil că 700 de lei nu era o sumă imposibilă sau poate era o sumă enormă pentru cel cu atitudine. Nici nu mai contează. Ştirea este difuzată în draci pe toate canalele de televiziune de vreo două zile şi nici măcar nu are vreo legătură cu referendumul. Îl admir pe acel om, dealtfel, anonim, fără teledoane la activ. Nu a acceptat umilinţa pentru copilul lui nenăscut. Nu-i ştim numele şi pe noi, televiziunile, nici nu ne-a interesat identitatea lui. Doar îl punem la zid pe medicul ticălos, acolo e senzaţia, ca şi când noi, întreg poporul, am avea atitudine şi rar se întâmplă ca un medic să ceară şpagă. Iar când se întâmplă, trebuie să-l dăm la televizor oră de oră.

M-aş bucura nespus dacă atitudinea faţă de ceea ce este evident greşit şi care ne afectează în număr mare, ar apărea mai des. Am siguranţa că atunci ar fi mai dificil ca salariile să întârzie.E un exerciţiu dificil, la început, dar cred că este necesar pentru ca tot mai puţini medici să condiţioneze naşterea copiilor, de şpagă. Cu sau fără teledon.

SITUAŢIUNEA DE LA REALITATEA TV

                   Astăzi, 16 august 2012, a avut loc, într-unul dintre cele două studiouri ale Realităţii TV (avem Nord şi Sud, am fost în Sud), o şedinţă a angajaţilor. Detalii despre şedinţă a publicat Obae (www.paginademedia.ro), aproape în timp real (mai avea puţin şi publica detalii înainte ca acestea să se petreacă). Aşadar, mare lucru despre şedinţă nu am ce să adaug, în afara faptului că au fost prezenţi inclusiv Mihai Tatulici (n-a vorbit la microfon), Andreea Creţulescu (nici ea n-a vorbit), Mădălina Rădulescu (a vorbit la microfon la un moment dat, ca şi mine, şi alţii, dar Mădălina a spus cuvinte manipulatoare), adică ne-am adunat la un loc şefi şi subalterni, vedete şi anonimi (după cum se vede şi-n imagini). Ideea şedinţei era să fie găsite modalităţi prin care angajaţii să protesteze faţă de situaţia din televiziune (subalternii şi şefii să protesteze împreună faţă de nu se ştie cine şi ce). 

16 august 2012, RealitateaTV, studioul Sud

          După primele minute, când abia se afirmase că dacă apare Bercea riscă să ia bătaie, a apărut chiar domnul Florin Bercea, în persoană, cu fizicul, actualul administrator special (n-a luat bătaie la propriu). 

FLORIN BERCEA

        Deja, scopul şedinţei fusese distrus, toată mânia proletară s-a (re)vărsat asupra domnului Bercea, care, brusc, a devenit obiect şi subiect al protestului comun şefi-subalterni/vedete-anonimi (cine a mai pomenit un asemenea protest? ei bine, s-a petrecut la RealitateaTV!) Pentru ca halimaua să fie totală, au lipsit Enache, Elan, Irina Chirică, Ioana şi Ionuţ Vîntu, Cozmin Guşă şi Dana Ionescu, Maricescu şi alţii, adică potenţieali subiecţi/obiecţi ai mâniei proletare. 
           Florin Bercea era singur. Cei deunăzi enumeraţi nu au venit, drept pentru care halimaua a fost incompletă (mai cu seamă că Tatulici n-a vorbit la microfon, ba, chiar a plecat pe la jumătatea acţiunii, când s-a lămurit că n-o să iasă mare lucru, nimeni nu se va afirma, ca la Revoluţie, nici măcar el, prin niciun gest memorabil). Nici Andreea Creţulescu n-a vorbit la microfon, în schimb, a vorbit Paula Rusu şi, alături de alţii, am vorbit şi eu, după cum m-am recunoscut (autodenunţat) mai sus. Mă gândeam că aşa a apărut proletariatul, idee care nu-mi place defel.

            La respectiva şedinţă l-am văzut pe domnul Bercea prima dată în viaţă. Îl cunoşteam din vreo două-trei mail-uri şi mă tot întrebam de unde a aterizat? Recunosc, nu am cultură sindicală şi habar n-am cine sunt apropiaţii domnului Luca. Omul, Bercea, a fost chiar curajos. Noi, angajaţii/şefii-vedetele/anonimii, eram o masă de oameni înfierbântaţi iar el, singur, încerca să ne facă faţă. Nu au lipsit discursurile isterice, patetice, incoerente, inutile, absurde iar domnul Bercea a rezistat, eroic, singur, cum a putut mai bine. La un moment dat, a devenit clar că vreo doi-trei colegi au încercat să ducă totul în direcţia unui protest care să-l aducă înapoi pe Enache ( vezi discurs director Mădălina Rădulescu&Mihaela Antofi), dar această direcţie (asemenea confiscării Revoluţiei), spre regretul lui Enache, a eşuat lamentabil.

Alt aspect din 16 august

 

Acum, poate mulţi se întreabă, inclusiv din interiorul Realitatea TV, ce se întâmplă? Şi eu mă întreb.

Iată ce am înţeles şi vă împărtăşesc, cu rezerva faptului că poate unele lucruri le-am înţeles greşit.

            Anul trecut, Elan ne-a minţit. La crâşma Doina, unde mă îndemna să-i mănânc sandvişurile dacă mi-e foame, Elan a spus şi a repetat mai apoi de mai multe ori, că el, Elan Schwartzenberg, ne va plăti salariile doi ani, indiferent ce se va întâmpla, ba, mai mult, ne-a spus că are în spate oameni puternici d.p.d.v. financiar, aşa că n-avem de ce să ne facem griji. Era ceva de genul „şi dacă moare RealitateaTV, doi ani eu vă plătesc, numai veniţi cu mine să i-o tragem lui Ghiţă”, sigur, nu a spus cu aceste cuvinte dar asta era ideea. Şi ne-am dus. Aş vrea să-şi amintească acest detaliu şi susţinătorii frenetici ai cuplului Elan/Enache de astăzi. Tot atunci, Elan a spus şi celebra replică „religia nu-mi dă voie să pierd”, replică ce se bate cap în cap cu „doi ani vă plătesc...” dar, boul de mine, abia acum înţeleg contradicţia. Nu numai că nu au trecut doi ani, dar nu a trecut nici primul an şi Elan ne-a minţit. El ştia de atunci, foarte bine, ce fel de contract a semnat cu Ioana şi cu Ionuţ Vîntu când a preluat RealitateaTV. Iar dacă el nu ştia, Enache sigur ştia care sunt firmele la care RealitateaTV are datorii şi că între acele firme este şi GMG şi cu ce sumă. De unde ştia? Păi el, Enache, era administrator şi semna pentru bani pe vremea când RealitateaTV se îndatora, inclusiv la GMG. Nu ştiu cum, dar instanţa, adică un judecător, a admis că Realitatea Media S.A. are datorii la GMG (cele mai mari datorii, pe lângă altele, mai mici, la alţii, inclusiv la statul român), dar tare mi-e teamă că între actele care dovedesc datoria sunt, măcar unele, semnate de Sorin Enache. Asta în vreme ce Elan ne asigura că indiferent de ce şi cum se va întâmpla, ne va plăti salariile timp de doi ani... Ţeapă!

            Am mai înţeles, în vremea din urmă, că acum sunt trei cercuri de interese care se luptă pentru a deţine controlul total la RealitateaTV: aş putea să spun „gruparea A”, „gruparea B” şi „gruparea C” dar de fapt sunt Elan (cu toţi ai săi), Ioana Vîntu (cu toţi ai săi) şi creditorii (cu toţi ai lor) – adică GMG cel mai mare creditor (cu Florin Bercea administrator special şi toţi ceilalţi de pe lângă el). Faptul că au întârziat unele salarii luna trecută, că altele au fost plătite parţial iar altele, deloc, nu înseamnă neapărat că nu sunt bani. Fiecare dintre cele trei grupuri de interese spune „plăteşte tu!” pentru că neavând controlul total, nici unul nu vrea să plătească în contul celorlalţi. Acum, habar n-am cine are bani şi cine nu. Nu ştiu nici ce bani are Elan, nici Ioana Vîntu, nici Guşă (Bercea&Co.) E limpede că acum, cel puţin, nicio grupare nu are puterea 100%. De aceea, niciunul nu vrea să plătească dacă nu are el toate butoanele. Fiecare spune (nu ştiu dacă şi Ioana), „bun, plătesc, dar vreau toate butoanele”. Iar ceilalţi spun „păi nu ţi le dăm”. „Atunci, nu plătesc”. Şi uite-aşa, noi, angajaţii, suntem la mijloc.

Acţionarii, creditorii RealităţiiTV şi oameni din cercurile lor, opuşi angajaţilor/şefilor-vedetelor/anonimilor

 

În sinteză, asta se întâmplă.

          De ce e important ca cineva, anume, să aibă controlul la RealitateaTV? Păi, într-o ţară în care în două săptămâni se schimbă, pe bandă rulantă, Guvernul, componenţa Parlamentului, conducerea Camerelor, ierarhia ministerelor, a prefecturilor şi multe, multe altele, şi ca o încununare a tuturor se suspendă preşedintele! un post de televiziune de ştiri care transmite toate astea în direct, oare, nu e important? Nu contează? Un ecran la care se uită milioane de perechi de ochi? E important superstarul Gâdea, dar locurile 3, 4... nu sunt de lepădat! Deci, cine are RealitateaTV, are ceva valoros! Ce înseamnă RealitateaTV? O televiziune formată inclusiv din cei 174 de angajaţi trecuţi abuziv de Elan/Enache pe o firmă oarecare. RealitateaTV este munca multor oameni, unii nu mai sunt aici, o muncă de ani de zile, cu sănătate distrusă, cu familii brambura, pentru... pentru ca unii, acum, să vrea să-şi ia gâţii şi şefii/angajaţii-vedetele/anonimii să fie la mijloc. De multe ori, în regia de emisie, le spun colegilor că la televizor se uită "mama", multe milioane de "mame", deci, suntem responsabili de ceea ce se vede/aude. Acum, unii se luptă pentru a o controla pe "mama" prin noi, angajaţii.

            Care e problema celor 174 de angajaţi? Într-o bună zi din luna iunie a.c. (nu m-am lămurit dacă pe 14 iunie fix sau în jurul acestei date), 174 de colegi (cifră confirmată de Florin Bercea cu exactitate, în şedinţă) au fost anunţaţi că trebuie să demisioneze de la RealitateaTV şi să semneze un nou contract cu Alternative Media Solutions s.r.l. Pentru cei care nu erau la serviciu, obligatoriu, au fost chemaţi de acasă, cei care au lucrat toată ziua pe teren, obligatoriu, au fost chemaţi în redacţie pentru a semna contractele pregătite de... Departamentul Resurse Umane! Nu ştiu cine a decis cine semnează demisia-contractul şi cine nu – şi aici mă refer la şefii Cristi Coman (demisionat între timp, oare de ce?), Carmen Ungureanu, Mădălina Rădulescu, Cristi Nedelcu, Sorin Negulescu, Cătălin Ilie - ei, cel puţin, dacă nu şi alţii, au ştiut de liste , dacă nu chiar ei le-au făcut (fiecare pe bucăţica lui). Eu am acelaşi contract cu Realitatea Media, n-am ştiut că asta s-a petrecut, nu mi-a cerut nimeni să semnez nimic. Atunci întrebarea e... de ce mă mănîncă-n c... ce se întâmplă cu alţii? Să vedem. Ce este cu această firmă Alternative Media Solutions s.r.l.? A cui este? Cu ce se ocupă? Am aflat că are ca obiect de activitate televiziunea şi ca administrator pe o doamnă Tamara Dumitra Bătrînache, dar nu sunt sigur de această informaţie, nu ştiu cine este persoana. Celor 174 de foşti angajaţi ai Realitatea Media S.A. nu li s-a dat nicio explicaţie de către colegele de la Resurse Umane, alta decât că aşa li se vor da salariile. Cine era administrator special în acea zi? Sorin Enache. Cineva, a decis. Cine? Între această mutare şi mutarea oamenilor de la Realitatea Media pe Asesoft de către Sebastian Ghiţă (pe care parcă-l văd cum îşi freacă mâinile de bucurie), mutare făcută anul trecut, nu este nicio deosebire fundamentală. Nici ca procedură, nici ca stil. De aici concluzia că Enache a învăţat ceva (rău) de la Ghiţă.

            Domnul Florin Bercea spune că atunci, în 14 iunie, el nu era la Realitatea Media S.A. şi este adevărat. Mai spune că între Realitatea Media şi Alternative Media Solutions s.r.l. nu există niciun contract şi de aceea nu poate să facă vreo plată faţă de o firmă care, pentru Realitatea Media, nu există, nu e nimic semnat. Asta nu ştiu dacă mai e adevărat sau nu. Clar este că nu e firma grupului creditorilor – GMG/Bercea/Guşă/Luca. Alternative Media Solutions s.r.l. este o firmă care aparţine unuia dintre celelalte două grupuri de interese, denumite de noi aici „Elan” sau „Ioana şi Ionuţ Vîntu”. Cred că Mihaela Antofi, directorul  Departamentului (externalizat) Resurse Umane, care era extrem de vehementă la şedinţă pentru revenirea lui Enache, ea, ca director HR, ne poate lămuri pentru care grupare a muncit de zor Departamentul HR să încheie "colectivizarea" celor 174 de angajaţi într-o singură zi, de pe Realitatea Media S.A. pe Alternative Media Solutions s.r.l. Asta, dacă nu cumva ne lămureşte cineva, din vreo grupare, astfel încât Mihaela să stea liniştită. Trecerea a 174 de oameni de la Realitatea Media S.A. pe o altă firmă s-a făcut cu aportul unor colegi extrem de vocali, astăzi.

            Sigur, cine află toate astea ar putea întreba „cum, 174 de oameni au semnat pur şi simplu, la comandă?” Ei bine, da. Şi nu se putea merge mai departe în viaţă dacă toată treaba nu se termina în acea zi, până la miezul nopţii. Şi nu m-aş repezi să spun că este vina lor, a oamenilor. Aş fi curios, mai degrabă, dacă Inspecţia Muncii, de exemplu, ar deschide o anchetă şi s-ar lămuri cu privire la legalitatea acestei mişcări şi ne-ar lămuri şi pe noi (aşa cum îmi spunea azi, Mihai Tatulici, că e o treabă ilegală... penală, vai!). Habar n-am, poate e o treabă cât se poate de legală!... nu ştiu, nu sunt jurist ci un bou de producător tv... deşi, se poate la fel de bine ca Inspecţia Muncii să citească acest articol şi să se autosesizeze.

            Principala explicaţie, în acea zi de 14 iunie, a fost „trebuie să scadă cheltuielile pe Realitatea”. Perfect. Dar în acest caz, banii de pe firma Alternative Media Solutions s.r.l., de unde vin pentru plata salariilor celor 174 de angajaţi? De la Realitatea Media? Dacă da, atunci cum se reduc cheltuielile? Dacă nu, atunci cine face cinste cu salariile pentru 174 de oameni sau care este ingineria financiară? Elan? Dacă da, de ce nu pentru toţi angajaţii, aşa cum a promis la crâşma Doina? Dacă nu Elan, cine?

            Poate că, într-o bună zi, fie şi printr-o autosesizare a Inspecţiei Muncii, vom afla ce şi cum. Se poate să nu aflăm niciodată aceste răspunsuri pentru că nu e nimic de aflat într-o operaţiune cât se poate de legală. Aşa cum a fost posibil să stăm opt luni în cort (deşi Elan şi Enache au promis că vom sta cel mult două săptămâni), la fel, plata a 174 de oameni poate să devină ceva neglijabil, că nu Elan şi Enache au dat emisia din cort (asta e o imagine cam proletară, de stânga, recunosc, imaginaţi-vă cum Elan şi Enache, cot la cot, producător şi asistent, dau jurnalul din cort! Ce imagine de coşmar!). Nici CNA (deşi domnul Răsvan Popescu, însoţit de Enache, a fost cu fizicul la RealitateaTV şi a văzut cortul, când eram la etajul doi, mi-a strâns... mâna, domnul Popescu), nici Inspecţia Muncii şi nimeni din ţara asta nu s-a sesizat că e anormal ca 8, 10, 12 ore, oameni care fac meserii specializate, să stea într-o dubă, într-un cort, luni la rând şi acela să fie locul lor de muncă, asigurat de patronat. Nu a stat Enache, nu a stat Elan în cort. Nu prevedea fişa postului, pentru nicio meserie, că cineva trebuie să lucreze într-un cort timp de opt luni. Dar dacă nimeni n-a făcut scandal, dacă nimeni nu a sesizat organele, atunci totul a fost perfect. Of, ce stângist devin, nu-mi place! (Cred că Tatulici mă antipatizează în clipa asta, el, un liberal!)

            Cu o candoare emoţionantă, domnul Bercea ne-a spus astăzi că el nu vrea decât să-şi recupereze banii (adică el, creditorii) şi dacă şi-i recuperează, pleacă acasă. Deci, domnule Bercea, dacă eu, Gabriel Bugnar, mâine, vă dau toţi banii pe care vi-i datorează RealitateaTV, sau... nu eu, dacă Mihai Tatulici, de exemplu, fac o supoziţie, dacă v-ar da aceşti bani, din agoniseala lui de-o viaţă, sau dacă Sorin Enache vi i-ar da, la notariat, din agoniseala lui, aţi pleca acasă, mulţumit (mulţumiţi)? Mă refer la banii câştigaţi de ei la RealitateaTV... dacă vi i-ar da în contul datoriei, aţi pleca acasă? Bani trudiţi cu sudoarea frunţii... precizez! Răspuns: DA. Deci pe domnul Bercea şi pe creditori nu-i interesează RealitateaTV în sine decât în măsura în care îşi recuperează datoria. În acest caz, eu, unul, poate şi Mihai Tatulici, nu ştiu, că nu pot să vorbesc în numele lui, nici în numele lui Enache, eu, unul, aş vrea să aflu... în anii ăia, în care trăgeam ca boul pentru RealitateaTV şi RealitateaTV acumula o datorie tot mai mare faţă de GMG, acea datorie, poate cineva să-mi spună cum a apărut, cum s-a ajuns la ea? Cineva, oricine, Enache, Bercea, oricine, poate? Sau mai bine ar fi ca această întrebare să le fie adresată domnilor Sorin Ovidiu Vîntu şi Liviu Luca, pe vremuri, prieteni? Ce a făcut GMG pentru RealitateaTV de milioane de euro că acum RealitateaTV este datoare vândută?

            Cred că noi, angajaţii – şi aici vorbesc având expertiza unuia care şi-a lăsat ani din viaţă şi sănătate pentru ca această televiziune să conteze pentru ţara asta – nu avem decât o treabă, să ne facem meseria cum ştim mai bine. Este treaba acţionarilor, a creditorilor, a administratorilor de toate felurile, a celor de pe lângă ei, să-şi ia gâţii până rămâne unul, învingător. Nu este treaba noastră pe cine numeşte administratorul special drept director executiv. Nu este treaba noastră ce măsuri consideră de cuviinţă să ia pentru redresarea societăţii; dacă externalizează sau nu un serviciu (Enache a externalizat IT-ul, de exemplu, Bercea vorbeşte de alte servicii). Important este ce se întâmplă cu oamenii din acele servicii şi asta, da, este şi treaba noastră, a angajaţilor. RealitateaTV este o televiziune care niciodată nu a fost pe profit. În nicio epocă. Nici când Vîntu ne plimba la Elunda, în Creta, acolo unde ajung doar milionarii. Dealtfel, nu ştiu dacă există vreo întreprindere media din Grupul Realitatea Media S.A. care a fost, fie şi doar pentru o lună, pe profit. Şi dacă a fost, nu ştiu dacă acea întreprindere mai există. Noi, angajaţii, avem fiecare câte o meserie pe care vrem să ne-o facem şi pentru care trebuie să fim plătiţi. Mai departe, fiecare decide dacă vrea, dacă mai vrea să lucreze aici, cu Mura şefă, cu Enache şef, sau poate cu Ponta şef, cu Băsescu şef, sau cu Gâdea şef, cine ştie? Orice e posibil. Dar e decizia fiecăruia.Şi-aşa, sunt pline ecranele patriei de oameni care s-au născut la RealitateaTV sau măcar au trecut pe aici până să-şi crească cota (nu mă refer la Tatulici, fireşte).

            Situaţiunea e... „nu e bine, domnule chestor!”. De aceea cred că este important ca toţi cei care lucrează pentru RealitateaTV, indiferent de meserie şi de contractul pe care îl au, să nu fie manipulaţi, să nu se lase manipulaţi în sprijinul unei grupări sau a alteia. Unii, poate că se simt datori faţă de Enache. Alţii, poate speră să devină şefi (aşa cum Enache a uns în ultima vreme tinere speranţe) sau mai şefi decât sunt. Dar RealitateaTV nu înseamnă acea mână de oameni fideli unui stăpân.

Să recapitulăm:

sunt trei grupări 1.Elan (cu Enache şi ai lui, inclusiv din interiorul RealitateaTV), 2. Ioana şi Ionuţ Vîntu (sunt cam singuri dar au cele mai multe procente ca acţionari, aşa că nu au nevoie de aliaţi, teoretic, mai degrabă ar avea nevoie de ceva bani) şi 3. gruparea creditorilor GMG (să-i spunem aşa), care deţine – prin instanţă (că asta e problema lui Enache) - postul de decizie al administratorului special, Florin Bercea (şi care îi are alături pe Cozmin Guşă şi, spun zvonurile – dar eu nu le cred – undeva, în fundal, pe Liviu Luca, certat cu SOV).

Mai există un administrator judiciar care nu are treabă cu puterea asupra postului ci mai mult cu deciziile administrative în vederea posibilei redresări (sau nu).

Aceasta fiind situaţiunea, nu cred că masa angajaţilor, atât a celor 174 cât şi a tuturor celorlalţi, este o masă de oameni manevraţi de cine, cum vrea. Refuz să cred asta. Da, recunosc, am crezut în Elan şi în Enache. Amândoi au minţit. M-au dezamăgit. Nu cred deloc în ceilalţi. Şi nu cred că noi, angajaţii, trebuie să mai credem în promisiuni pe vorbe, făcute la crâşmă sau în redacţie pe ton şugubăţ. Trebuie să credem în acte şi în fapte. Atât.

Acum, situaţiunea la RealitateaTV este în pragul blocajului. Sper, din tot sufletul, să nu se ajungă chiar la blocaj.

PS 1 – Sunt cu mult mai multe de spus. Poate, într-o zi, voi publica o carte despre RealitateaTV, cu staţii locale cu tot, cu site, cu NewsIn, Romantica, TMC şi restul, restul...

PS 2 – Îi sunt recunoscător (şi) lui Sorin Enache pentru că atunci când am fost la un pas de moarte, s-a interesat de soarta mea şi în lunile următoare, în acord cu Sergiu Toader (şi cu Vîntu, probabil, nu ştiu), m-a plătit un timp fără să trec prin redacţie, asta, ca o compensaţie pentru toţi anii în care am fost în prima linie la RealitateaTV (până când Cătălin Popa şi alţii s-au gândit că trebuie să vin la lucru, că stau degeaba, după un accident vascular cerebral...) Era în puterea lui Enache să nu mă protejeze, să nu facă asta, chiar dacă salariul meu nu a venit din buzunarul lui. Dar m-a protejat. Îi mulţumesc pentru ajutor. Dar, una-i una, alta-i alta, adică situaţiunea de acum. Faptul că o mulţime de oameni suferă acum, nu-mi dă dreptul să fiu partizan gândindu-mă la Enache cât de domn a fost (dar da, a fost!).

PS 3 – În jurul orei 17, după şedinţa de la ora 14, m-a sunat Mihai Tatulici, curios să afle în ce ape mă scald. Nu pot să dezvălui aici conţinutul convorbirii fără acordul lui. Îl cunosc pe Mihai Tatulici din 1983. A fost cel mai bun şef pe care l-am avut vreodată. Ultima convorbire telefonică am avut-o cu el în octombrie, anul trecut. Am stat cu el la aceeaşi masă de prânz, de două ori, când ne-au invitat nişte invitaţi ai emisiunii „Veniţi cu noi pe programul doi”, prin anii ‘90. Nu m-a invitat niciodată acasă la el, nici nu joc golf, nici bridge, nu mă număr printre intimii lui. Nu ştiu cine, din ce grupare, trebuia să afle în ce ape mă scald; altfel, nu înţeleg de ce m-a sunat Tatulici. Dacă a fost doar curiozitatea lui, ceva personal, atunci mă bucur în cazul în care i-am satisfăcut-o. Altfel, despre apele în care mă scald, am scris aici.

Onoare muncii! ..."am avut prea puţin timp ca să fiu scurt". 

Şi mai e un PS : încă n-am scris nimic despre "şmenuri". De ce? Nu e momentul, aşa cred. 

Erată: M-a sunat Mihaela Antofi să-mi spună că nu ea a fost la şedinţă, am confundat-o cu a ei colegă, Corina. Toate referirile pe care le-am făcut la adresa Mihaelei faţă de prezenţa ei la şedinţă i le-am atribuit în mod greşit. Îmi cer scuze pe această cale pentru confuzia pe care am făcut-o.