CRIMA DIN PIAŢA OBOR ŞI MASACRUL DIN CONNECTICUT

Zilele trecute am mers cu nevasta în Piaţa Obor să cumpărăm peşte. În hală. Acolo se găseşte crapul de Dunăre încă viu. Am dat o tură pe la tarabe să ne informăm şi pe când eram gata de terminat inspecţia locului, undeva, în mijlocul halei, am auzit ceva scandal; un bărbat în vârstă, supărat, îi reproşa vânzătorului că vinde peşte mucegăit. Vânzătorul, un brunet accentuat, încins cu un şorţ de măcelar, din muşama albă şi groasă, cu un fes de lână şi un cuţit cu lamă lungă în mâna stângă, nici mai mult - nici mai puţin, a dat ocol tarabei spre bărbat, din câţiva paşi a fost lângă el şi, cu mâna dreaptă, plină de sânge cum a tranşat un crap de Dunăre, i-a tras un pumn bătrânului lăsându-i tot sângele pe obraz de credeai că l-a rănit; nu-l rănise. Într-un anume fel, bătrânul era plin de sânge, murdar, nu era sângele lui. Un tânăr, dintre cumpărători, aflat la vreo doi metri, l-a lovit pe vânzător. Teama mea cea mai mare era ca vânzătorul să nu împlânte cuţitul. În apărarea vânzătorului care l-a atacat pe bătrân şi care la rândul lui a fost atacat de un alt cumpărător, a sărit un alt vânzător, cu un cuţit într-o mână şi cu cealaltă, liberă; cu cea liberă l-a pocnit pe tânărul care a sărit în apărarea bătrânului. Toţi cei din hală asistau împietriţi, şi eu şi Dumitriţa, şi cei doi bodyguarzi din apropiere care n-au schiţat niciun gest. Ca din pământ, de după tejghele, au mai apărut vreo patru-cinci vânzători, toţi având cuţite lungi în mâini, îndreptate ofensiv cu vârful în sus. Într-o clipită, estimam o luptă între vânzători şi cumpărători, unii cu lungi cuţite însângerate, ceilalţi, cu mâinile goale: un masacru. Din fericire, nimeni dintre cumpărători n-a mai intervenit. Bătrânul, plin de sângele crapului de Dunăre, s-a îndepărtat ameţit. Cumpărătorii au început să-i dojenească pe bieţii bodyguarzi care, evident, erau de decor cu ţinuta lor ce aducea oarecum a mascaţi de la trupele speciale. Pe măsură ce bătrânul a pornit ameţit spre ieşirea din hală, vânzătorii se retrăgeau în spatele tarabelor. Ţineau cuţitele, defensiv, cu vârful în jos.

A doua zi am aflat despre masacrul din Connecticut. Din fericire, în Piaţa Obor, în hala de peşte, n-a murit nimeni. Înainte cu vreo trei zile, în acelaşi loc, l-am văzut pe Gabriel Liiceanu cumpărând peşte.

În emisie: pe ecran, ştirea din Connecticut... îmi aminteam de bătrânul din Obor.

Clar, nu vreau să trăiesc în America.

RECUPERAREA REALITATEA TV ; ATUNCI, NU ACUM... oct.2011

Noaptea trecută, pentru prima dată, am revăzut toate imaginile filmate şi fotografiile din octombrie 2011. Timp de un an nu le-am deschis. Parcă şi dintr-un fel de teamă, să nu dispară magia acelui moment.

Aici, nu vorbesc şi nu arăt altceva decât punctul meu de vedere asupra lucrurilor. Subiectiv, fireşte, cum suntem toţi. Asta am făcut şi pe vremea când Ghiţă vroia să fure RealitateaTV şi lucram acolo, în hală. Asta am făcut şi când Enache era la butoane, cu Elan patron; nu văd de ce m-aş schimba acum, la bătrâneţe.

Văzând filmările şi fotografiile din octombrie 2011, nu am cum să nu mă întorc în timp. Am participat la mutarea televiziunii de la Republica în Casa Presei. Atât cât am învăţat la şcoală, nu ştiu să se fi mutat vreo televiziune dintr-o locaţie în alta, fără să existe două seturi de echipamente, fără să se stingă lumina într-o parte şi să se aprindă în cealaltă. Mutarea Realităţii TV de la Republica în Casa Presei s-a făcut în două săptămâni. În fiecare noapte se mai mutau o parte din echipamente. Ziua, unii eram la Casa Presei, alţii, la Republica, pentru că difuzam capetele video din Casa Presei şi materialele de la Republica. Coordonarea o făceam pe telefon, ore întregi, zile întregi am stat cu telefonul la ureche. Eram la Republica cu prezentatorii şi o parte din regie, Cristi Marin era în Casa Presei cu editorii, montajul şi cealaltă jumătate din regia de emisie. Fizic, era imposibil de mutat televiziunea într-o noapte. Rareş Gărduş şi oamenii lui, Florin Niculache şi oamenii lui, munceau şi ziua şi noaptea. Noi, ceilalţi, timp de două săptămâni ajungeam câteva ore pe acasă mai mult să avem de unde ne întoarce. Ca experienţă profesională a fost ceva extraordinar. Foarte puţini ştiau că televiziunea fusese cumpărată de Sorin Ovidiu Vîntu, cred că pentru cei mai mulţi asta nici nu însemna mare lucru. Cozmin Guşă, nu exista nici cât Vîntu. Fără să ne dăm seama, porneam într-o aventură la care nu ne gândisem. O bună perioadă de timp, datorită felului în care s-a impus Sergiu Toader (Enache încă era la Antenă, nu venise la Realitatea), simţeam că suntem liberi să ne facem treaba corect. Târziu s-a aflat şi apoi n-a mai fost ascuns faptul că Vîntu era patron. Iar asta nu se vedea nicicum la televizor. Eram un post de ştiri care-şi câştiga locul zi de zi, în plină ascensiune. Era vremea când Sergiu încă mai avea convingerea că prin echilibru şi echidistanţă dobândim încredere, notorietate, putere, spre deosebire de ultima perioadă în care devenisem jucăria lui Vîntu, când programul de la televizor se făcea la telefon (pe principiul "eu dau banii, fac ce vreau cu televiziunea mea"). Primii ani ai Realităţii TV din Casa Presei au fost, cred, singura perioadă în care o televiziune a fost cu adevărat liberă, în România, poate chiar mai liberă decât SOTI din anii '90.

Nu am mărturii audio-video din perioada Republica, pe atunci nu aveam o cameră video a mea şi nici telefoane cu aparat foto nu existau. Iar de filmat cu o cameră din televiziune.. cred că au existat la un moment nişte casete prin arhivă dar nu ştiu dacă mai există.

Destul de repede, totul a explodat. În megalomania care l-a cuprins pe Vîntu, discret susţinută de sfătuitori tot timpul zâmbitori, nimeni nu mai ştia despre Trustul Realitatea Media, câte ziare, reviste, radiouri şi televiziuni mai are, cred că numărul exact de angajaţi nu s-a ştiut multă vreme. De la Realitatea tv la Superbebe şi Aventuri la pescuit, de la Gardianul la Academia Caţavencu, de la Radio Total la Guerilla, Realitatea Media părea un colos al presei care niciodată nu va dispărea, care nici măcar nu se va clătina.

Apoi, rând pe rând, şi câte două-trei pe săptămână, au început să se închidă, să dispară. Ziarele, în frunte cu Cotidianul, nu s-au mai tipărit. Apropos, Cotidianul este ziarul condus cândva de Dan Diaconescu, pe vremea lui Ion Raţiu, patron, pentru cei bătrâni, dacă-şi amintesc... Despre reviste.... nici vorbă; au dispărut brusc. Radio Total a dispărut, au apărut tonomate; unele mai difuzează muzică şi acum. Colosul se fărâmiţa în bucăţele mici-mici, atât de multe că era greu de ţinut socoteala, cred că nici Enache nu mai ţinea pasul. Destul de repede, prăbuşirea a ajuns la Realitatea tv, locul din care pornise totul. Când a fost evident pentru Vîntu că nu mai are nicio soluţie financiară, a apărut salvatorul Sebastian Ghiţă. Numai că nu dorea salvarea televiziunii ci televiziunea cu totul. Am scris mult la vremea aceea despre Ghiţă. Realitatea tv nu mai era de mult televiziunea de la începuturi. Sergiu plecase, Enache se ocupa de toate. În redacţie, Cătălin Popa îşi rodea unghiile făcând curse kilometrice cu telefonul la ureche în convorbiri nesfîrşite cu Vîntu şi indicaţiile lui. Lucrul care mă intrigă cel mai mult este că nimeni, în toţi acei ani şi nici de atunci încoace, nu a fost preocupat cu adevărat să facă din Realitatea tv o televiziune care să stea pe propriile-i picioare. Realitatea tv este ca o fata superbă pe care toţi vor să o fută dar nimeni nu vrea s-o ia de nevastă.

Consemnez până aici o dată prăbuşirea din vremea mentorului originar, Realitatea lui Prigoană, apoi prăbuşirea lui Vîntu, apoi prăbuşirea Realităţii în vremea lui Ghiţă.

Aşa am ajuns în octombrie anul trecut când, după o luptă crâncenă cu Ghiţă, singura soluţie pentru ca televiziunea să nu fie furată, a fost preluarea emisiei, în paralel cu câteva manevre juridice. A fost a doua mutare de sediu, din Casa Presei la Willbrook, de data asta fără ca echipamentele să mai fie cărate noaptea; a fost mai simplu, au rămas în Casa Presei cu totul.

Într-un fel, cele opt luni de emisie din cort de anul trecut, au fost corespondentul celor două săptămâni de mutare din 2004. Iar dacă stau bine să mă gândesc, mutarea nici acum nu s-a făcut pe deplin, încă mai sunt echipamente rămase în Casa Presei şi neînlocuite sau înlocuite cu altele mai slabe. Dar, fie şi aşa, mutarea s-a făcut, iar şi iar, Realitatea a luat-o de la capăt. Cu câteva zile înainte de "ziua Z", într-o discuţie, Elan spunea "de ce să vină Sergiu? Ce nevoie avem de Sergiu?". Era clar că cei doi nu se plăceau. Cu toate astea, din raţiuni de PR, Enache l-a convins pe Sergiu să vină. Cumva, mulţi ne doream reeditarea Realităţii din anii 2004-2008 când Sergiu era Dumnezeul televiziunii. Din Noua Zeelandă, în teleconferinţe, Sergiu "ne organiza" dar nu pricepea cum de nu putem să luăm echipamentele din Casa Presei... De fapt, Sergiu, venit din ţara lui cu oi, era important doar prin prezenţă. Altfel, nu înţelegea mai nimic. Enache l-a adus pe ideea ca mulţi vor veni la Willbrook aflând că "se întoarce Sergiu". N-am ştiut asta de la început dar nu mi-a trebuit mult să înţeleg. Şi cred că NU numai eu am înţeles toate astea. Echipa a fost de un entuziasm nebun. Ticu Alexe ne-a ajutat crucial, fără sculele lui şi fără băieţii lui nimic n-ar fi fost posibil. Fără tehnicul nostru, fără IT, fără... fără... Credeam, cu naivitate, că, în sfârşit, RealitateaTV are şansa să devină o televiziune care va trăi din ce produce, care, încet-încet, se va redresa. Elan, deşi religia nu-i dădea voie să piardă, promitea că va susţine televiziunea şi, cel mai important, părea a fi înţeles ce presupunea susţinerea. După prăbuşirea din vremea lui Prigoană, după ţeapa din perioada Vîntu, după războiul cu Ghiţă, Realitatea era în faţa unui nou început. Aşa credeam atunci, aproape toţi. Mai puţin cei care ştiau ce e în spate, cât de mare e dezastrul şi cât de mici sunt şansele de redresare. Povestea cu insolvenţa ne era prezentată mai mult ca o formalitate, una dintre complicatele proceduri juridice pentru care au de muncă avocaţii dar fără o mare însemnătate pentru viaţa de zi cu zi a televiziunii. Toate, până-ntr-o clipă când s-a văzut că nu-i aşa. Când 174 de oameni au fost trecuţi pe altă firmă. Totul s-a precipitat. Elan şi Enache duşi au fost şi n-au mai apărut de-atunci. Şi despre acest episod am scris la vremea respectivă.

Martor al căderilor şi ridicărilor Realităţii TV, odată cu preluarea puterii de Dana Ionescu/Cozmin Guşă, am avut naivitatea să cred că televiziunea chiar are acea şansă de a trăi din ce produce. Totodată, fiind un vechi practicant al meseriei de televiziune, adică gândind în cunoştinţă de cauză, nu doar teoretic, cunoscând extrem de precis mecanismele interne ale producţiei, nu doar cele ale debitării de idei, eram conştient că acum, mai mult ca oricând, în criză, televiziunea nu poate să fie salvată decât cu multă durere, cu reduceri masive de personal, de costuri, cu multă ingeniozitate, imaginaţie, cu multă muncă şi chiar şi aşa, îmi părea totul extrem de dificil. Iniţial, mi s-a spus că încrederea în mine este maximă, că Guşă va fi un fel de consultant editorial. Mi se părea normal să comunic strâns cu cei care dau banii. Dana Ionescu ajunsese să-mi spună "mama răniţilor" din cauza reacţiei pe care o aveam în faţa reducerilor de salarii sau a necesităţii concedierilor. I-am spus şi Danei, i-am spus şi lui Cozmin că habar n-au să comunice cu oamenii. Nu cred că i-a impresionat observaţia mea. Chiar şi aşa, eram gata să mă pun la zid, să-mi atrag înjurături şi ură, dacă ăsta era o parte din preţul salvării televiziunii. Dar după nici două săptămâni, eficienţa inventării telefonului mobil a devenit din ce în ce mai limpede. I-am spus Danei Ionescu "voi nu aveţi nevoie de un director general, un om care să ştie televiziune, aveţi nevoie de un om care să răspundă la telefon şi să execute ordine; nu eu sunt acela". Aşa m-am întors la job-ul de producător executiv. Pentru a fi un bun producător, nu trebuie neapărat să mă arăt fericit de linia editorială a postului. Echipa, ca să folosesc un eufemism, este într-o continuă primenire, au plecat şi pleacă jurnalişti cu mare experienţă pentru a lăsa locul unor practicanţi de la şcoala de televiziune (mai mult, practicante) care fac probe în direct. La fel şi audienţele, se primenesc zi de zi, probabil că până-n iarnă inerţia nu va mai funcţiona mai deloc. 

Cu toate astea, chiar şi aşa, acum, cel puţin, tot cu naivitate, cred că încă nu e totul pierdut. De la Digi24 la defunctul TVR Info, privind prin toate televiziunile, Realitatea TV, ca ProTV altădată, e peste tot, de la figuri de pe ecran, la şefi şi oameni din spate. De ce mă încăpăţânez să cred că nu e totul pierdut? Pentru că aşa cum a fost Realitatea TV în anii 2004-2008 cred că poate să fie iar. Pe ce mă bazez? Pe nevoia acestei ţări de a avea măcar o televiziune, una singură, corectă şi onestă, fără partizanate, fără isterii politice seară de seară, fără kilograme de jeg pe sticlă, o televiziune vie, nu născută adormită în HD, un produs de care ţara asta chiar are nevoie, oamenii au nevoie. Iar dacă prea curând Realitatea nu va mai avea şansa să renască, atunci, în ziua în care România va ieşi din epoca junglei democraţiei, când se va maturiza, acea televiziune tot va exista. Ideea e, cu cât mai repede, cu atât mai bine, pentru că o astfel de televiziune, onestă, corectă, echilibrată, nu agenţie de şmenuri mărunte de câştigat bani cu punga de un leu, de acea televiziune au nevoie românii cu adevărat, acolo se vor uita şi astfel o vor susţine financiar prin audienţă. Omul cu bani, deştept, care să înţeleaga treaba asta, are deja un loc în istorie; deocamdată, locul este liber. Până atunci, tot ce pot să sper e că la Realitatea va apărea personajul providenţial dispus să susţină întreprinderea fără a se gândi la cât de graţios gravitează toţi în jurul său. 

REALITATEA TV - PRIMA ZI DIN VIAŢA DIRECTORULUI GENERAL

Prima zi e cea mai grea. Mi-am zis că dacă trec de prima, vor urma şi altele. Dacă nu, nu.

Aşteptam deblocarea conturilor Realitatea Media şi certitudinea că pot fi semnate contractele pentru reangajarea colegilor trecuţi abuziv pe altă firmă. Mi s-a confirmat că cele două probleme vitale sunt deblocate. Florin Bercea a trimis mai-ul care anunţa decizia.

Acest blog a devenit - fără să-mi doresc - o platformă de comunicare cu ai mei colegi. Nu e normal. Asta scoate la suprafaţă mari carenţe de comunicare între şefi şi subalterni tocmai într-o televiziune. Publicitatea la ce scriu o fac pe Facebook şi pe YM.
Poate că scopul unui blog e să fie o platformă de comunicare (pare logic); nu ştiu, nu mă pricep la new media - curând, sper să-i cunosc personal pe colegii de la realitatea.net şi să mă pun pe învăţat de la ei cum e cu net-ul, să scap de carenţe. În schimb, în ciuda anonimilor care mă înjură pe unde apucă, la televiziune, mă pricep. Dar nu mă pot adresa colegilor apărând la televizor. Am colegi care-mi povesteau cum deschideau de mai multe ori pe zi adresa asta de net aşteptând să mai apară ceva. Nu ştiu dacă pe mine mă aşteptau sau doreau să mai afle câte ceva despre serviciul lor iar eu eram doar mijlocul. Nu mai contează.

Din vremuri imemoriale (după plecarea lui Sergiu Toader), m-am lămurit, comunicarea în interiorul Realităţii TV a fost dezatruoasă. Din varii motive, apogeul dezastrului cred că a fost atins în ultima perioadă.

Încă mai analizez prima şedinţă avută cu colegii, la câteva ore după numire. Mi-a fost destul să trec printre birouri pentru câteva minute şi să-mi dau seama că toţi erau nerăbdători, îşi doreau să le spună cineva, ceva, coerent, concret, să vorbească cu ei. Fireşte, de la început m-am gândit că e necesară şedinţa dar, poate, măcar după o zi, două. Văzându-i şi simţindu-i, mi-a fost clar că nimic nu mai suferea amânare.

Pentru mine, şedinţa a fost un moment esenţial în urma căruia pot să spun da, am încredere, este posibil!. Este posibil ca RealitateaTV să fie recuperată. Este posibil ca Realitatea TV să redevină lider de piaţă pe ştiri. Este posibil şi obligatoriu necesar dialogul cu cei care administrază banii. Este posibil ca RealitateaTV să fie restituită românilor.

Aici, în spaţiul privat a ceea ce am ales să fac public, pot să afirm, chiar cu lipsă de modestie, următoarele: pentru mine, televiziunea este echipă, mă simt la fel de apropiat şi de colegii din regie, şi de cei de la tehnic sau de la logistică. Am lucrat în TVR, ProTV, Prima TV, foarte puţin în Antenă şi Naţional şi, de opt ani aici, la RealitateaTV. Am făcut echipă cu tot felul de oameni, de când mă ştiu. Ceea ce am văzut degradându-se tot mai mult în ultima vreme la RealitateaTV este tocmai echipa. La şedinţă am explicat motivele pentru care am acceptat postul. Ce vreau să subliniez aici este că îmi doresc să refac echipa şi pentru asta pun la mijloc tot ce ştiu despre televiziune şi tot ce ştiu în meseria mea.Dar echipa, televiziunea, nu poate exista fără bani, deci nu poate exista fără să ţinem cont de cei responsabili cu administrarea banilor. Noi nu putem să fim geniile de pe ecran şi ei cei obligaţi să ne alimenteze finanţele. Cea mai mare echipă de oameni pe care i-am condus a fost de aproape 50. E un handicap că nu au fost mai mulţi, mai aproape de 630 sau măcar de 300. Dar cred că şi pentru alţi şefi, când au avut o mare răspundere pentru prima dată, nu mai conduseseră mulţi oameni înainte de a avea răspunderea. Întotdeauna există o primă dată. Chiar şi aşa, cu excepţia lui Adrian Sîrbu nu mai ştiu niciun responsabil de televiziune care să aibă şcoală pentru asta şi care să fi muncit un număr de ani înainte de a fi şef. 
Zilele astea împlinesc 28 de ani de televiziune. Pentru cei care mă văd doar din unghiul meu idiot de vedere (ei nu au un asemenea unghi, doar eu), 28 de ani e o viaţă de om, cretin dacă eşti şi tot se lipeşte ceva de tine. Asta, presupunând că în cei 28 de ani, n-ai mai deschis nicio carte, n-ai ascultat nici măcar manele şi nici filme n-ai văzut.

Ce am vrut, neapărat, să spun aici: am ajuns acasă pe la ora 22 şi mi-am dat seama că n-am vorbit cu mama. Am sunat-o şi dupa ce mai faci ? şi de-astea, cel mai greu moment al zilei a fost când mama mi-a spus să fii drept, să înţelegi oamenii, să nu fii rău cu ei. Nici la şedinţă n-a fost atât de greu pe cât m-au atins cuvintele astea cu sunet patetic.

Habar n-am dacă voi reuşi să reconstruiesc echipa, dacă ai mei colegi mai vor asta, dacă oamenii cu banii rămân consecvenţi. Dar ce mi-a spus mama nu voi uita. Nu e de glumă.

Onoare muncii!

MIC ÎNDREPTAR PENTRU DEPUNEREA UNEI PLÂNGERI PENALE

Să luăm ca exemplu un bloc în care locuiesc 174 de locatari. După supărări şi neînţelegeri cu preşedintele asociaţiei locatarilor şi cu administratorul blocului, cineva vine cu ideea să fie depusă o plângere penală împotriva celor doi. Vecinul jurist care lucrează la o firmă de renume, ca avocat,  formulează cererea şi îi acuză pe cei doi de gestiune frauduloasă, pe baza a şase-şapte pagini în care înşiră tot felul de articole de lege numai de el ştiute, diverse împrejurări în care cei doi se presupune că au comis abuzuri, multe vorbe meşteşugite, chichiţe avocăţeşti, mă rog. Apoi, este chemat vecinul de la parter care de regulă se ocupă cu supravegherea celor care intră şi/sau ies în/din bloc, şi este trimis din om în om cu tabelul celor 174 pentru a aduna semnături în sprijinul plângerii penale. Unii, pe baza promisiunii că "cei doi" acuzaţi "vor fi daţi jos şi-i vom aduce pe fostul preşedinte şi pe fostul administrator", semnează cuminţi. Alţii, care îşi dau seama că ceva nu e tocmai în regulă, nu semnează. Tabelul are şi căsuţe goale. Cei care înţeleg că nu e războiul lor, că e între "actualii" şi "foştii", că sunt folosiţi doar ca masă de manevră, aceşti locatari nu semnează tabelul, ei n-au treabă cu plângerea penală.

Ce se va întâmpla mai departe?

Plângerea penală, cu căsuţe goale, nesemnate, dar în dreptul cărora erau nume ale unor vecini pe care nimeni nu i-a întrebat dacă vor pe tabel sau nu, această plângere  este depusă la parchetul sau secţia de poliţie de pe raza căreia se presupune că s-a produs fapta, în speţă, gestiunea frauduloasă. Este înregistrată şi un procuror citeşte plângerea. Aici, sunt două variante: una în care ceea ce scrie în plângere e prea de tot, e gogonată şi atunci nu i se dă curs, a doua - cea mai probabilă - în care procurorul zice "fie, hai să vedem" şi poliţia începe ancheta.

Fiecare dintre cei care au semnat, trece pe la poliţie, dă cu subsemnatul, răspunde la întrebări, arată cum argumentele de pe cele şase-şapte pagini sunt reale şi el este afectat, vătămat. Procurorul, fiind vorba de mulţi oameni implicaţi, supraveghează mersul anchetei şi ţine legătura cu poliţistul. Acesta, poliţistul, munceşte sârguincios adunând teancuri de hârtii.

Aici, iar sunt două variante: la finalul cercetării (care, în cazul nostru, poate să dureze, să dureze...), poliţistul face un referat în care îi motivează procurorului pentru ce urmărirea penală poate să înceapă sau, dimpotrivă, constată că cele arătate în plângere sunt gogomănii ce nu trebuie luate în seamă.

În cazul în care poliţistul recomandă începerea urmăririi penale, preşedintele asociaţiei de locatari şi administratorul pot să devină inculpaţi dacă procurorul consideră şi el că sunt motive suficiente ca să ceară trimiterea în judecată a celor doi, dacă sunt indicii care arată clar temeinicia acuzaţiilor.

Aşa se ajunge la proces. Aici, judecătorul ia totul de la început dar prin prisma dosarului. Analizează toate actele, începe şi-i cheamă pe cei care au semnat tabelele la şedinţe de judecată, le cere să aducă dovezi prin care să susţină acuzaţiile formulate în plângerea penală. Judecătorul poate să ceară acte în plus, alţi martori... Preşedintele asociaţiei de locatari şi administratorul, fireşte, se apără, au şi ei avocaţi şi fac tot posibilul să-şi dovedească nevinovăţia.

După un timp, poate câteva luni, poate mai mult, poate după ani de audieri, amânări şi constatări, e posibil ca judecătorul să încheie dosarul considerând că toate acuzele sunt nefondate. Dimpotrivă, poate să considere că acuzele sunt fondate pe ceva şi de aceea, pentru a nu condamna oameni nevinovaţi, poate să ceară expertize, dovezi, martori, audieri, acte, tot ce consideră necesar pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia celor doi.

Cei doi, nu mai sunt de mult preşedinte de bloc şi administrator. Nici blocul nu mai e, pe locul cu pricina s-a mai construit un mall. Dar cei care au semnat tabelele plângerii penale din cei 174, încă mai fac drumuri pe la poliţie, tribunal, procuratură... De fapt, nici nu ştiu prea bine ce au semnat şi de ce. Doar li s-a spus că astfel se întorc "foştii" preşedinte şi administrator şi lor le era bine cu cei vechi. Acum, e clar că cei vechi... nici nu mai ştie nimeni de soarta lor. În final, viaţa şi-a urmat cursul.

Îmi cer scuze pentru toţi aceia care nu prea înţeleg ce e cu articolul ăsta. Totuşi, dacă vreodată vi se va pune o plângere penală sub ochi cu îndemnul "semnează!", poate, totuşi, vă gândiţi o clipă înainte de a semna. În schimb, ştiu că dintre cei care aţi ajuns aici, 174, sigur înţelegeţi povestea.

Onoare muncii!