"Nu mor caii când vor câinii..." aşa zicea Bunicu' lu' Rici

duminică, 29 iunie 2014

JURNAL ISLANDEZ (2) VIK

VIK
Vik este un oraş situat la mai bine de 200 de km. de Reykjavik. Dar să ne lămurim ce înseamnă “oraş”: vreo 20 de case, primărie, poştă, sediu de bancă, benzinărie, piscină, supermarket, magazin de vinuri, magazin de haine, camping. Aşezarea este pe malul oceanului, într-un golf ceva mai larg, pe şoseaua principală care înconjoară Islanda, un fel de DN1.
Când am ajuns în camping era destul de târziu dar aici nu prea-mi dau seama de oră dacă nu mă uit la ceas. Miezul nopţii, cel mai întuneric, e ca atunci când la noi începe să se însereze. Venit din România, nu ai repere orare după lumină pentru că lumina e cu totul alta. Iarna, în schimb, e beznă tot timpul mai puţin vreo patru ore pe zi din care în prima răsare soarele şi în ultima apune. Nici după ce fac oamenii nu poţi să te orientezi pentru că pentru fiecare e zi sau noapte în funcţie de preferinţă.
Activitatea magazinelor e oarecum reglementată, de la ora până la ora… dar atât, alte repere nu există. Aproape de miezul nopţii, pentru unii era plină zi în camping, pentru alţii, noapte. În afară de noi şi de încă vreo două maşini (cu numere de Germania), toţi cei din camping aveau numere de Islanda. Dar nu erau toţi islandezi, fireşte. Islanda trăieşte, într-o bună măsură, din chirii. Se închiriază aproape orice, rulote, corturi, echipamente turistice, maşini, biciclete, motociclete, motorhome, avioane… orice îi poate folosi cuiva venit de pe continent. Mai mult de jumătate dintre turiştii străini vin doar cu hainele, restul închiriază tot şi cutreieră ţara. Sunt şi islandezi veniţi din cealaltă parte de ţară care sunt în concediu şi vin să vadă sau să revadă locuri care le plac. Lunile iunie, iulie şi august sunt vârful sezonului. Toţi islandezii trag să facă bani cât mai mulţi de pe urma turiştilor. Şoselele sunt ceva mai aglomerate decât în timpul anului în sensul că în zilele cu trafic intens poate să treacă şi o maşină la 10 minute pe DN1.

În regiunea Vik , ca dealtfel în multe locuri din Islanda, sunt de văzut peisaje unice; unele, încremenite în timp după erupţii vulcanice petrecute cu zeci de mii de ani în urmă sau altele, mai recente, mari întinderi de plajă cu nisip negru, pietre vulcanice măcinate de timp, spaţii întinse care altădată erau fundul apei. Turiştii se străduiesc să ajungă pe câte o culme de unde priveliştea este infinită, ai senzaţia că vezi până la capătul lumii. Noaptea trecută, era după miezul nopţii când mergeam pe o plajă enormă, câţiva kilometri de nisip negru până la malul apei. Am stat minute întregi privind valurile calme, totul pe o lumină de asfinţit nesfârşit. Soarele nu apunea dar nici hotărât să răsară nu era. În mijlocul plajei, căzute parcă din cer, stânci uriaşe, ca nişte sfixi care păzeau Islanda şi care-şi schimbau forma dacă te plimbai în jurul lor arătând cu totul altfel în funcţie de locul din care priveai. Această nesfîrşită întindere de nisip negru e tăiată de ape repezi venite din gheţarii din nord care în perioada asta se topesc parţial. Senzaţia oceanului de la miezul nopţii, pe o plajă neagră precum cărbunele, cu acele stânci de pază, cu lumina de asfinţit-răsărit, senzaţia este unică şi indescriptibilă. Combinaţia tuturor elementelor este de încadrat într-o singură imagine.

Atunci, după miezul nopţii, pe drumurile de macadam tăiate prin nisip tot trecea câte un jeep, ba chiar altul era la intrarea într-o grotă dintr-o stâncă uriaşă, proabil că proprietarii maşinii dormeau sau cine ştie ce făceau la ora aia.

Dimineaţa, devreme, am ajuns într-o zonă protejată prin lege de prin anii ’70. Pe drum, fiecare casă aşezată pe coama unui deal are nume de localitate. Peste tot, risipite, oi, capre şi în unele locuri, cai.
N-am văzut pe nimeni, nicăieri, care să adune oile în vreo turmă, să le păstorească în vreun fel. Ba chiar mă întrebam dacă nu sunt lăsate aşa pentru a le vedea turiştii, că altfel nu înţelegeam nici măcar dacă aparţin cuiva. În zona protejată, nu se poate intra cu maşina de la începutul lunii aprilie până în 25 iunie. Cum scrie pe o placă, păsările nu trebuie deranjate de motoare sau orice mijloace mecanizate pentru că sunt în perioada de reproducere.
Pasările sunt, în principal, pufini, un fel de pasăre naţională considerată aproape sacră de islandezi. Pufinii, un fel de papagali liberi, sunt marketaţi extrem de susţinut, sunt desenaţi peste tot, în benzinării găseşti de vânzare mici statuete cu pufini, deloc ieftine.
Cred că poţi să faci şi puşcărie dacă te gândeşti să faci friptură vreun pufin. I-am găsit pe o stâncă uriaşă, înaltă de peste 100 de metri, unde este construit un far din 1927, o stâncă ce iese din ocean şi la care se ajunge destul de dificil doar pe jos, pe vreme frumoasă.
Pufinii, cred că obişnuiţi cu turişii, stăteau şi pozau fără probleme, ce-i drept, gratis. Mă gândeam chiar dacă nu sunt şi camere de supraveghere care să ne urmărească pe unde păşim şi cât de mult ne apropiem de pufini. Totul era marcat, nici firele de iarbă să nu le atingi, să mergi doar pe cărarea amenajată cu griblură din piatră vulcanică. Veneau şi plecau diferite maşini cu turişti, autocare mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, cu remorci pentru bagaje sau fără.
E o întreagă industrie a celor care-i plimbă pe turişti din loc în loc. Peisajele, adevărat, unele dintre ele îţi taie respiraţia dar cred că şi islandezii ar rămâne muţi de uimire să vadă Delta sau Carpaţii. Fiecare cu frumuseţile lui, doar că ei, într-o ţară cu o populaţie infimă, ştiu să-şi vândă frumuseţile, să profite din plin, să le protejeze, să le facă publicitate iar noi habar n-avem, aşteptăm să dea năvală turiştii la vederea frunzei doar că ei nu prea vin.

Căutând un loc bun de pozat, am ajuns cu maşina pe un munte, pe un drum pe care nu pot circula decât maşini 4x4. Drumul, acoperit cu pietre din rocă vulcanică, se termina sus, undeva la marginea platoului. De acolo aveai senzaţia că poţi să atingi orizontul dacă întinzi mâna. Pentru că aparatele noastre sunt extrem de grele, de la capătul drumului am mai mers cu maşina vreo 20 de metri pe platou. La vreo 50 de metri era un grup cu un microbuz. Acolo, sus, frig, bătea un vânt tăios, rece. Din grup s-a desprins un tânăr în sandale, pantaloni scruţi şi tricou. A venit să ne spună că am ieşit cu maşina de pe drum, că zona este a unui fermier care dacă vine şi ne vede se va înfuria şi va chema poliţia care, cu siguranţă, ne va da o amendă foarte mare, că nu avem voie să ieşim cu maşina de pe drum, că deja suntem pe iarbă (nu prea era iarbă, mai mult o stâncă golaşă). Asta cu fermierul care se va înfuria a repetat-o de vreo câteva ori, parcă-i făcea plăcere să ne ameninţe voalat şi să ne frece ridichea, totodată, era ferm, vorbea sacadat, la limita politeţii. Încercam să-i spuneam că nu am avut în intenţie să stricăm nimic, avem aparate foarte grele, etc. etc., el, nimic, îi dădea înainte cu fermierul care se va înfuria. Într-un târziu s-a întors la grupul lui, turişti care probabil plătiseră vreun tur să vadă împrejurimile. Vigilenţa băiatului mergea spre ridicol dar parcă dorea cu tot dinadinsul să ne facă observaţie şi să nu ne lase netaxaţi, să ne arate obrazul, apăsat. Sigur, avea multe alte tonuri la îndemână să ne spună aceleaşi lucruri dar el alesese exact tonul agresiv-politicos prin care să te facă să simţi de rahat. Nu ştiu dacă sunt aşa toţi islandezii (sigur nu sunt) dar mulţi dintre ei, în mod evident, sunt extrem de atenţi la păstrarea fiecărui fir de iarbă, până la obsesie. Mi-a fost clar, trăim pe aceeaşi planetă dar în lumi care n-au nimic de-a face una cu cealaltă.

0 comentarii:

Mă abonez şi doresc să primesc noutăţile de pe acest site la adresa...

Totalul afișărilor de pagină

Persoane interesate

Faceți căutări pe acest blog