JURNAL ISLANDEZ (2) VIK

VIK

Vik este un oraş situat la mai bine de 200 de km. de Reykjavik. Dar să ne lămurim ce înseamnă “oraş”: vreo 20 de case, primărie, poştă, sediu de bancă, benzinărie, piscină, supermarket, magazin de vinuri, magazin de haine, camping. Aşezarea este pe malul oceanului, într-un golf ceva mai larg, pe şoseaua principală care înconjoară Islanda, un fel de DN1.

Când am ajuns în camping era destul de târziu dar aici nu prea-mi dau seama de oră dacă nu mă uit la ceas. Miezul nopţii, cel mai întuneric, e ca atunci când la noi începe să se însereze. Venit din România, nu ai repere orare după lumină pentru că lumina e cu totul alta. Iarna, în schimb, e beznă tot timpul mai puţin vreo patru ore pe zi din care în prima răsare soarele şi în ultima apune. Nici după ce fac oamenii nu poţi să te orientezi pentru că pentru fiecare e zi sau noapte în funcţie de preferinţă.

Activitatea magazinelor e oarecum reglementată, de la ora până la ora… dar atât, alte repere nu există. Aproape de miezul nopţii, pentru unii era plină zi în camping, pentru alţii, noapte. În afară de noi şi de încă vreo două maşini (cu numere de Germania), toţi cei din camping aveau numere de Islanda. Dar nu erau toţi islandezi, fireşte. Islanda trăieşte, într-o bună măsură, din chirii. Se închiriază aproape orice, rulote, corturi, echipamente turistice, maşini, biciclete, motociclete, motorhome, avioane… orice îi poate folosi cuiva venit de pe continent. Mai mult de jumătate dintre turiştii străini vin doar cu hainele, restul închiriază tot şi cutreieră ţara. Sunt şi islandezi veniţi din cealaltă parte de ţară care sunt în concediu şi vin să vadă sau să revadă locuri care le plac. Lunile iunie, iulie şi august sunt vârful sezonului. Toţi islandezii trag să facă bani cât mai mulţi de pe urma turiştilor. Şoselele sunt ceva mai aglomerate decât în timpul anului în sensul că în zilele cu trafic intens poate să treacă şi o maşină la 10 minute pe DN1.

În regiunea Vik , ca dealtfel în multe locuri din Islanda, sunt de văzut peisaje unice; unele, încremenite în timp după erupţii vulcanice petrecute cu zeci de mii de ani în urmă sau altele, mai recente, mari întinderi de plajă cu nisip negru, pietre vulcanice măcinate de timp, spaţii întinse care altădată erau fundul apei. Turiştii se străduiesc să ajungă pe câte o culme de unde priveliştea este infinită, ai senzaţia că vezi până la capătul lumii. Noaptea trecută, era după miezul nopţii când mergeam pe o plajă enormă, câţiva kilometri de nisip negru până la malul apei. Am stat minute întregi privind valurile calme, totul pe o lumină de asfinţit nesfârşit. Soarele nu apunea dar nici hotărât să răsară nu era. În mijlocul plajei, căzute parcă din cer, stânci uriaşe, ca nişte sfixi care păzeau Islanda şi care-şi schimbau forma dacă te plimbai în jurul lor arătând cu totul altfel în funcţie de locul din care priveai. Această nesfîrşită întindere de nisip negru e tăiată de ape repezi venite din gheţarii din nord care în perioada asta se topesc parţial. Senzaţia oceanului de la miezul nopţii, pe o plajă neagră precum cărbunele, cu acele stânci de pază, cu lumina de asfinţit-răsărit, senzaţia este unică şi indescriptibilă. Combinaţia tuturor elementelor este de încadrat într-o singură imagine.

Atunci, după miezul nopţii, pe drumurile de macadam tăiate prin nisip tot trecea câte un jeep, ba chiar altul era la intrarea într-o grotă dintr-o stâncă uriaşă, proabil că proprietarii maşinii dormeau sau cine ştie ce făceau la ora aia.

Dimineaţa, devreme, am ajuns într-o zonă protejată prin lege de prin anii ’70. Pe drum, fiecare casă aşezată pe coama unui deal are nume de localitate. Peste tot, risipite, oi, capre şi în unele locuri, cai.

N-am văzut pe nimeni, nicăieri, care să adune oile în vreo turmă, să le păstorească în vreun fel. Ba chiar mă întrebam dacă nu sunt lăsate aşa pentru a le vedea turiştii, că altfel nu înţelegeam nici măcar dacă aparţin cuiva. În zona protejată, nu se poate intra cu maşina de la începutul lunii aprilie până în 25 iunie. Cum scrie pe o placă, păsările nu trebuie deranjate de motoare sau orice mijloace mecanizate pentru că sunt în perioada de reproducere.

Pasările sunt, în principal, pufini, un fel de pasăre naţională considerată aproape sacră de islandezi. Pufinii, un fel de papagali liberi, sunt marketaţi extrem de susţinut, sunt desenaţi peste tot, în benzinării găseşti de vânzare mici statuete cu pufini, deloc ieftine.

Cred că poţi să faci şi puşcărie dacă te gândeşti să faci friptură vreun pufin. I-am găsit pe o stâncă uriaşă, înaltă de peste 100 de metri, unde este construit un far din 1927, o stâncă ce iese din ocean şi la care se ajunge destul de dificil doar pe jos, pe vreme frumoasă.

Pufinii, cred că obişnuiţi cu turişii, stăteau şi pozau fără probleme, ce-i drept, gratis. Mă gândeam chiar dacă nu sunt şi camere de supraveghere care să ne urmărească pe unde păşim şi cât de mult ne apropiem de pufini. Totul era marcat, nici firele de iarbă să nu le atingi, să mergi doar pe cărarea amenajată cu griblură din piatră vulcanică. Veneau şi plecau diferite maşini cu turişti, autocare mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, cu remorci pentru bagaje sau fără.

E o întreagă industrie a celor care-i plimbă pe turişti din loc în loc. Peisajele, adevărat, unele dintre ele îţi taie respiraţia dar cred că şi islandezii ar rămâne muţi de uimire să vadă Delta sau Carpaţii. Fiecare cu frumuseţile lui, doar că ei, într-o ţară cu o populaţie infimă, ştiu să-şi vândă frumuseţile, să profite din plin, să le protejeze, să le facă publicitate iar noi habar n-avem, aşteptăm să dea năvală turiştii la vederea frunzei doar că ei nu prea vin.

Căutând un loc bun de pozat, am ajuns cu maşina pe un munte, pe un drum pe care nu pot circula decât maşini 4x4. Drumul, acoperit cu pietre din rocă vulcanică, se termina sus, undeva la marginea platoului. De acolo aveai senzaţia că poţi să atingi orizontul dacă întinzi mâna. Pentru că aparatele noastre sunt extrem de grele, de la capătul drumului am mai mers cu maşina vreo 20 de metri pe platou. La vreo 50 de metri era un grup cu un microbuz. Acolo, sus, frig, bătea un vânt tăios, rece. Din grup s-a desprins un tânăr în sandale, pantaloni scruţi şi tricou. A venit să ne spună că am ieşit cu maşina de pe drum, că zona este a unui fermier care dacă vine şi ne vede se va înfuria şi va chema poliţia care, cu siguranţă, ne va da o amendă foarte mare, că nu avem voie să ieşim cu maşina de pe drum, că deja suntem pe iarbă (nu prea era iarbă, mai mult o stâncă golaşă). Asta cu fermierul care se va înfuria a repetat-o de vreo câteva ori, parcă-i făcea plăcere să ne ameninţe voalat şi să ne frece ridichea, totodată, era ferm, vorbea sacadat, la limita politeţii. Încercam să-i spuneam că nu am avut în intenţie să stricăm nimic, avem aparate foarte grele, etc. etc., el, nimic, îi dădea înainte cu fermierul care se va înfuria. Într-un târziu s-a întors la grupul lui, turişti care probabil plătiseră vreun tur să vadă împrejurimile. Vigilenţa băiatului mergea spre ridicol dar parcă dorea cu tot dinadinsul să ne facă observaţie şi să nu ne lase netaxaţi, să ne arate obrazul, apăsat. Sigur, avea multe alte tonuri la îndemână să ne spună aceleaşi lucruri dar el alesese exact tonul agresiv-politicos prin care să te facă să simţi de rahat. Nu ştiu dacă sunt aşa toţi islandezii (sigur nu sunt) dar mulţi dintre ei, în mod evident, sunt extrem de atenţi la păstrarea fiecărui fir de iarbă, până la obsesie. Mi-a fost clar, trăim pe aceeaşi planetă dar în lumi care n-au nimic de-a face una cu cealaltă.

JURNAL ISLANDEZ (1)

„Orice şut în cur e un pas înainte” şi „Nu mor caii când vor câinii”, aşa spunea bunicu’ lu’ Rici, iată două axiome. În urmă cu două luni şi ceva eram dat afară de la RealitateaTV, acum sunt în Islanda şi voi rămâne aici în următorea lună, dus de şutul în cur primit şi de câinii din a căror dorinţă, iată, nu mor! Voi scrie, deci, pe cât posibil zi de zi despre cele întâlnite în Islanda. Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge aici. Ca turist era o extravaganţă pe care nu mi-aş fi permis-o iar altfel, am o listă de locuri pe care vreau să le văd, listă pe care sigur n-o voi epuiza câte zile mai am de trăit pe lumea asta. După ce-am fost dat afară, dintr-o dată am realizat că timpul meu e al meu şi nu al lor iar ivindu-se această ocazie de lucru, o lună în Islanda, iată-mă aici.

Am ajuns noaptea trecută cu avionul până la Viena (Tarom) şi de la Viena la Reykjavik cu un alt avion (Niki) pe care eram gata-gata să-l pierd dat fiind că Tarom-ul a plecat cu întârziere iar între avioane aveam mai puţin de 90 de minute.

Viena

Simpaticii copii de la vola.ro m-au informat – după ce am plătit biletul şi comisionul lor - că la Viena nu se va muta bagajul dintr-un avion în altul, trebuie să mi-l mut singur. Asta însemna să aştept la bandă, să iau bagajul, să ies din aeroport, să reintru, să trec iar filtrele şi să mă îmbarc pentru Reykjavik. „La Viena e un aeroport mic” mi-a spus domn’şoara de la vola.ro. Mic şi-al dracu’, de la un terminal la altul, pe plasme scria că timpul probabil de parcurs e de 30-35 de minute, aşa de mic e aeroportul. Toate bune şi frumoase dacă Tarom-ul n-ar fi plecat cu întârziere de la Bucureşti. Nu mai contează, după kilometri alergaţi prin micuţul aeroport din Viena (mic în comparaţie cu Amsterdam, probabil), am reuşit şi am ajuns, în final, la Reykjavik.

Să "vezi" noaptea

Aeroportul Keflavik la miezul nopţii

               Ce este extraordinar pe măsură ce te apropii de Reykjavik la miezul nopţii este că soarele devine tot mai puternic. Este un soare nedefinit, la apus sau răsărit, în cer lumina e blândă dar  pe Pământ se „vede” noaptea, se văd becurile aprinse, pământul scufundat în beznă. Am avut un sentiment fantastic, acela de a „vedea” noaptea, nu-mi imaginam că aşa ceva este posibil. Iar pe măsură ce avionul se apropia de pistă, cobora în noapte şi într-o ploaie mocănească. Dar deşi era trecut de miezul nopţii, tot lumină de înserat era şi aşa a rămas, de parcă nu se decidea dacă să apună sau să răsară. Din toată lumina pe care am văzut-o până acum, cea din Islanda este cu totul specială. Până să ajung aici nu înţelegeam de ce dau năvală pe această insulă, destul de aridă, fotografi din toată lumea. Acum înţeleg, Islanda, înainte de orice este o fantastică aventură a luminii.

Prietenul meu mă aştepta la ieşirea din aeroport (Keflavik, 20 de km. de Reykjavyk) în vreme ce mai bine de jumătate de oră am aşteptat bagajul.

Ei bine, prietenul meu căruia îi vom spune de acum încolo „domnul X” (vrea să rămână anonim), este fotograf. Aşa am ajuns în Islanda, ca asistent de fotograf. Nu vrea să apară public, nici cu numele şi nici în imagini. Voi respecta dorinţa prietenului meu, fotograf. Dar nu orice fel de fotograf: lucrează doar pe format mare (8x20 inch), doar fotografie alb-negru, pe peliculă, pe film. Pentru cei ajunşi în televiziuni (dar nu numai) în era digitală, fotografia nu s-a făcut dintotdeauna cu telefonul. În filmele vechi şi foarte vechi, se văd fotografi care se bagă sub o cârpă în spatele unui aparat cu burduf. Prietenul meu parcă e coborât din acele filme, deşi aparatul său a fost construit anul trecut (după planuri proprii). Nu-i uşor de făcut fotografii cu un asemnea aparat. Presupune multe, ştiinţă în primul rând, foarte multe anexe, grele, voluminoase şi costisitoare. Aşa că nevoia unui asistent este evidentă.

Zi de zi asta vom face, fotografii (cât permite vremea). Facem turul Islandei cu o rulotă. Pasionat de rulote fiind, ce poate fi mai minunat? „Islanda din rulotă” înainte de „România din rulotă”.

"Domnul X", o curiozitate islandeză

Nici măcar un vis cu o femeie frumoasă nu poate fi mai minunat... De la aeroport am ajuns repede la rulota aflată într-un camping pe o limbă de pământ înconjurat de apele Atlanticului. Populaţia Islandei e cât cea a sectorului 3 din Bucureşti. Din fericire doar numeric se aseamănă, altfel, nu-l au pe Robert Negoiţă, nici preşedinte ca al nostru, nici prim-ministru. La puţin peste 300 de mii câţi sunt islandezii pe un teritoriu cât jumătate din România, şoselele sunt pline de rulote şi motorhome-uri, mai cu seamă zilele astea, la sfârşit de săptămână când camping-urile sunt pline. Pe drum, lângă foarte multe case vezi rulote. Iar maşini care să nu aibă cârlig de remorcare nu prea am văzut, islandezii având o maşină la două persoane. Înainte cu o zi-două am citit şi eu ce-am găsit pe net despre Islanda. De exemplu, precum că au camping-uri minunate, cu internet wireless, cu toate condiţiile... Or fi şi de-alea, sunt puţine şi scumpe.

Am ajuns într-un camping la Garour, un camping gratuit susţinut de comunitate, unde erau două toalete, două chiuvete, curent electric şi atât. În rest, un restaurant, un far şi Oceanul Atlantic într-o privelişte superbă!

Camping Garour

Nu net, nu duşuri, nu maşini de spălat, nimic. Şi cu toate astea, azi, vineri, campingul era plin. Am plecat la ora 6, ora lor, şi drumul era circulat doar de rulotişti care mergeau spre camping, mai cu seamă că e gratuit. Însă gratis e, gratis face, jumătate din prize nu aveau curent. Totul foarte curat, îngrijit, între stâncile de pe mal nu vezi pet-uri, nu cutii de bere, nu resturi de mâncare, în iarbă nu sunt chiştoace de ţigări, toţi vin, petrec, găsesc curat şi lasă curat în urma lor. Nici nu cred că încape în mintea lor că ar putea să fie altfel.

La pozat mergem doar cu maşina.

Pentru un fotograf, aventura Islandei este aventura luminii. Am ajuns cu domnul X lângă o centrală, nu departe de Laguna albastră (punct de atracţie turistică), într-un loc în care iese căldura din pământ mai ceva ca la Vulcanii noroioşi de lângă Buzău. Sunt amenajate câteva pasarele, totul este gratuit şi turişii vin încontinuu, fac poze, pleacă, vin alţii şi tot aşa. Aburii care ies din pământul fierbinte, reliefaţi de soarele care când e singur, când printre nori, dau efecte ireale, unele contrafăcute în studiourile de film, aici, plăsmuite de natură. A fotografia, astfel, lumina, e extrem de dificil. Poţi să aştepţi ore întregi şi să nu faci nimic, poţi să te întâlneşti imediat cu imaginea sau poţi să o cauţi şi să n-o găseşti. E vorba şi de noroc dar înainte de toate important e să ştii ce vrei, care e lumina pe care o cauţi, care e forma, care e povestea.

Dacă nu ştii ce cauţi, degeaba, iar dacă ştii poate să fie tot degeaba dacă fotografia nu apare. De la lumina ieşită din pământ, am trecut pe lângă Laguna albastră printr-un decor văzut mai degrabă în imaginile de pe Marte sau de pe Lună. Parcă a plouat cu pietre. Simţeam erupţia vulcanilor, de mii şi milioane de ani, priveam pietrele care par căzute de curând dar care au încremenit timpul prin imaginea lăsată de forţa naturii. Cum poate fi atât de frumos ceva atât de arid, de neprietenos, înfricoşător chiar?

A face o fotografie pe film, format mare, chiar când toate sunt în regulă, e de domeniul orelor petrecute într-un loc. Aşa că după gheizere, ne-am întors în camping, am agăţat rulota la maşină şi am pornit pe drumul care înconjoară insula, uneori la câţiva paşi de apa Atlanticului, între roci vulcanie, păşuni cu oi şi cai şi localităţi constituite dintr-o singură casă dar trecute pe hartă ca atare. Le priveam casele şi ne gândeam dacă ştiu să construiască şi altfel decât cutii îmbinate pe 90 de grade sau dacă vreo lege îi obligă să construiască doar aşa. Cu toate astea, această arhitectură tip Ikea, ajunge să-ţi placă. Spune foarte multe despre oameni, despre Islanda.

Peste tot se vede o grijă uriaşă pentru detalii. Ferestrele sunt invariabil mari şi foarte mari parcă tocmai pentru a se bucura de minunata lumină care se schimbă clipă de clipă. Spaţiile sunt extrem de eficient gândite, ergonomice, simple şi foarte funcţionale. Drumurile sunt toate cu o bandă pe sens (excepţie face drumul la şi de la aeroport care are două benzi). Cu toate astea, sunt drumuri naţionale pe care trece o maşină la jumătate de oră. Viteza maximă e 90 de km/h iar stare drumurilor asfaltate e foarte bună.

Mai sunt drumuri construite doar din piatră măcinată. E de dorit să fie ocolite. Cu un animal de maşină e în regulă, dar altfel nu-i deloc plăcut să intri pe un asemenea drum.

O localitate cu 30, 50-100 de case e o localitate mare, notată ca atare pe hartă. Aşa am trecut prin Porlakshofn, prin Eyrarbakki, Selfoss, Hella ajungând la Vik, într-un alt camping. Pe drum, alte privelişti ireale ne-au oprit să le fotografiem.

                                                                                                                                                                                      

Nu cred că voi da foarte multe detalii tehnice despre Islanda în acest jurnal. Am văzut că sunt site-uri şi persoane care fac asta foarte bine (unii mai spun şi prostii, ce-i drept). Voi descrie însă ce mi se pare relevant şi mai cu seamă ce are legătură cu a fotografia Islanda.

Keflavik

Au căzut pietre din cer

La muncă în drum spre Vik

Detalii despre noi locuri şi întâmplări, pe mâine.

PONTA ŞI PALADA SAU TUSEA ŞI JUNGHIUL

Sursa: www.cdep.ro şi RealitateaTV

Cu vreo câteva săptămâni în urmă, eram la serviciu când, pe pagina de Facebook a lui Ponta a apărut ştirea potrivit căreia ar fi luat masa cu Regele Mihai. După o vreme, ştirea a dispărut. Pentru lămuriri, am rugat asistenta din emisie să-l sune pe Palada. L-a sunat. N-a răspuns. Iar l-a sunat. Iar n-a răspuns. Pentru că lumea comenta la televizor ştirea, am făcut precizarea că l-am sunat pe Palada dar nu putem nici să confirmăm, nici să infirmăm pentru că Palada nu răspunde. După câteva ore văd pe Facebook un comentariu al lui Palda, destul de agresiv la adresa RealităţiiTV. Pentru lămuriri, i-am precizat lui Palda, tot pe Facebook, cum s-au petrecut lucrurile. Omul fusese în grădină că cureţe merii, la Telega, cu cumnatul şi nu-şi luase telefonul. Am înţeles, nu era nicio dramă. Doar că n-a trecut mult şi Palada, susţinut de un cor de binevoitori, a scris un lung mesaj în care mă făcea - nici mai mult, nici mai puţin decât - "băsist" (părea jignire, din scriitura mânuţelor sale), spunea că mi-a fost spălat creierul şi alte de-astea. De o violenţă la care nu m-am aşteptat dar, mai surprinzător, din poziţia de purtător de cuvânt, Palada era extrem de arogant. Într-o lungă postare explica, de fapt, că el e în concediu şi că n-avea niciun chef de noi sau de serviciu sau să explice cumva de ce a apărut şi apoi a dispărut ştirea despre şeful său, Ponta. Nu am continuat să-i dau apă la moară, mi-am zis să-l las până a doua zi să se liniştească, aşa că n-am mai scris. A doua zi, ce credeţi? Palada m-a pedepsit şi mi-a interzis accesul la pagina sa de Facebook. Sigur, pe monitoarele colegilor vedeam ce postează dar omul a vurt să fie sigur că dacă e să mă mai înjure nu am cum să-i răspund. Groaznică pedeapsă! Ce i-am spus, de fapt, lui Palada, de s-a supărat aşa tare? I-am spus că e incompetent. Că în job-ul său nu are voie să spună public, cel puţin, "sunt în concediu" chiar dacă legal are dreptul la concediu. Că de la o demnitate încolo, îţi asumi lucruri. Asta era ideea. La final îi doream să aibă o soartă cel puţin la fel de bună ca a lui Zaharescu, cu precizarea că m-aş bucura să-l văd trimis în Congo (unde a fost trimis un coleg de partid de-al lui Ponta, vă amintiţi, cu siguranţă).

Am uitat de episod. 
Doar că între timp a căzut avionul în Apuseni. Eram la şcoală şi vorbind despre ştiri, fără să ştiu ce e pe ecrane, le povesteam copiilor despre importanţa unui eveniment ca, de exemplu, căderea unui avion. Seara, am aflat de tragedie şi am văzut cum creştea mânia populară pe toate televiziunile ba, chiar şi pe Antena 3! M-am întrebat ce-o fi făcând primul ministru în timpul ăsta? Iniţial am aflat că a fost la B1TV. Azi, aflu că apoi s-a dus la un şpriţ, la o întâlnire informală cu Dragnea, cu soţiile şi cu jurnaliştii acreditaţi la PSD. Cel puţin aşa spune Turcescu http://www.turcescu.ro/2014/01/aura-murea-ponta-chefuia/ . Acum e o oră înaintată în noapte dar promit să mă informez la colegii de la Politic. Mi-e greu să cred că Turcescu ar face o asemenea gafă dar promit să verific şi să revin.

Azi, ce ştire văd în jurunal? Când ecranele televiziunilor erau galbene de atâta vreme rea, drumuri blocate, oameni disperaţi, mă rog, iarnă grea venită prin surprindere, ce făcea Ponta între două comandamente de iarnă? Juca baschet. Asta nu mai trebuie s-o verific.

Atât în episodul Palda, cât şi în isprăvile lui Ponta, şi ale altora, inclusiv Băsescu, un lucru e clar: în codul genetic al politicianului român, indiferent de culoare, care, cum ajunge la nivel de Gigel de frunte, devine de o aroganţă ieşită din comun. De la un nivel de demnitate publică, ei n-au voie nici măcar să pară că sunt aroganţi, dezinteresaţi sau "în concediu". Ei sunt acolo pentru noi, la orice oră din zi şi din noapte. Însă nu au această conştiinţă. Bun. Asta e clar, n-o să ne luăm dintr-atât. Dar nici măcar să mimeze că ar avea vreo conştiinţă nu-i interesează şi nici măcar în scop electoral nu le trece prin cap cum să "joace" în favoarea lor. De ce? Pentru că nu simt că votul i-ar sancţiona. Ori cu găleţi, ori cu tricouri, ori cu bani, tot ei s-aleg, deci n-au decât să se exprime pe noi cu jet şi de sus în orice împrejurare că nu suntem altceva decât o masă de proşti buni de exploatat şi-atât. Lui Palada i se părea normal să fie în concediu când l-am sunat pentru ceva legat de job, nu să-i fac conversaţie. Ponta, în loc să anuleze ieşirea la B1TV şi la crâşmă, dimpotrivă, îşi urmează programul neabătut. Cât despre baschet, reacţia lui a fost "de unde aţi aflat?", ca şi când baschetul, sport de echipă fiind, îi asigura confidenţialitatea maximă. Nu mă mir că Ponta face astfel de gafe dacă e sfătuit de Palada. Armata de consilieri ar putea să-i spună "bine ar fi, nu că v-ar interesa cu adevărat, dar pentru imagine, să nu mergeţi la crâşmă" pe sistemul "Mircea fă-te că lucrezi". Măcar atât. Sau dacă n-are consilieri capabili de aşa ceva, atunci să-i facă Ghiţă cadou o tabletă din banii încasaţi pe contractele câştigate de firmele familiei şi pe acea tabletă să vizioneze non-stop toate televiziunile de ştiri. Când le vede galbene, Ponta să ştie că e ceva nasol şi să se întrebe "mă priveşte au ba? Şi dacă da, cum mă priveşte?" Atunci, dacă nu-i spune Palada (că nu-i capabil), măcar bunul simţ să-i spună "Victore, dacă nu te interesează cu adevărat că ăia mor, măcar nu te du la crâşmă că pierzi puncte şi înfurii pe toată lumea". Măcar atât.

Scriu rar. Foarte rar. Ultima dată am scris în februarie anul trecut. Asta pentru că prefer, de multe ori, să strâng din dinţi decât să fiu editorialist la hectar de pagină de net. Aşa prefer eu. Dar de data asta mi-am muşcat limba până la sânge şi mi-am zis că e prea de tot. Poate cineva îi informează pe tusea şi junghiul  că sunt tot mai mulţi cei care nu le mai înghit aroganţele care produc tuse şi junghiuri, nimic altceva.

P.S.- Având în vedere că Palada m-a pedepsit, poate-şi face cineva pomană să-i trimită link-ul acestui articol. Dacă citeşte, poate-i foloseşte. Lui Ponta îi pun pe Facebook că încă nu m-a pedepsit. 

P.S.2- Am promis că mă informez şi m-am informat: da, Ponta a fost la crâşmă când Aura Ion murea. E confirmată şi adevărată. De ce mă agit pe tema asta? Pentru că el, Ponta, n-are voie să nu fie prim-ministru nicio clipă cât îi durează mandatul. Asta n-a înţeles. Altfel, n-ar mai fi arogant ci la dispoziţia noastră, a tuturor.

CRIN ANTONESCU ESTE FIUL LUI SERGIU NICOLAESCU (RTV)

Dacă trec pe roşu, poliţistul îmi ia carnetul. Dacă sunt prins la volan mort de beat, am dosar penal, fac puşcărie şi îmi este anulat permisul de conducere.

Un iaurt furat dintr-un supermarket duce la dosar penal, tot la puşcărie. În aceste situaţii devin pericol public şi nu mai sunt lăsat liber pe stradă. Societatea se apară.

Dacă ai o televiziune şi spui minciuni zi de zi, dacă inventezi ştiri cu pretenţia că faci jurnalism, aşa cum face RomâniaTV (şi nu numai), în cel mai rău caz, primeşti o amendă. Dacă ai emisie cu aprobarea CNA (adică cu aprobarea şi nu neapărat legal), asta înseamnă că foloseşti un bun al poporului, (undele, licenţa) pentru a face profit, pe de o parte, pentru (teoretic) un serviciu public, pe de altă parte.

A fost un fel de parastas de 40 de zile pentru Sergiu Nicolaescu.Tot atâtea zile au trecut de când RomâniaTV a anunţat că la Judecătoria Sectorului 1 s-a primit un mail în care fiul lui Sergiu Nicolaescu cerea să nu fie permisă incinerarea pentru că dorea stabilirea paternitatăţii. A apărut Ioan Corpoş care anunţa o ştire şoc-explozivă-bombă-senzaţional-dezvăluire-exclusivă despre fiul lui Sergiu Nicolaescu. Cu ce a apărut Corpoş pe ecran? Cu un print. După zece minute, ştirea a fost preluată de Antena3. După alte 20-30 de minute, a apărut şi la RealitateaTV. Toată lumea cita RomâniaTV. Iar RomâniaTV nu spunea clar dacă are printul de la Judecătorie sau nu. 

Câteva zile mai târziu, CNA aplică amenzi: RealitateaTV - 10.000 de lei, Antena 3 – 20.000 de lei, RomâniaTV – 100.000 de lei. Parchetul iese cu un comunicat prin care anunţă că treaba a devenit penală şi că va face o anchetă pentru a afla cine şi de unde şi de ce a trimis e-mail-ul cu respectiva cerere. Un fost prezentator de la RealitateaTV, Vasile Rotaru (presupusul fiu), este căutat febril de toată lumea, omul merge şi declară la organe că n-are nicio treabă cu speţa şi, fireşte, trece şi pe la Gâdea să explice cum că nu e el acela. Şi gata. Aşteptăm rezultatele anchetei să vedem cine, cum şi de ce a aruncat pe piaţă mizerabila ştire. Atunci, Parchetul spunea că în câteva zile aflăm adevărul. Apoi, s-a corectat şi a spus “cel mult o lună”. Au trecut spre 50 de zile şi… nimic! Nu ştiu de ce dar presimt că niciodată nu vom afla IP-ul calculatorului de pe care s-a trimis acel mail. Oare cât îi ia Parchetului, altor servicii puse în slujba statului, să afle un IP? Cam cât îi ia lui DD să o găsească pe Elodia.

Zilele trecute, tot RomâniaTV a dat o ştire senzaţională-şocantă-grozavă-exclusivă potrivit căreia Crin Antonescu este implicat în dispariţia lui Codruţ Marta. Totul a pornit de la o ştire publicată pe site-ul sursazilei.ro. Deliberat, falsă! România TV a muşcat momeala, s-a îngălbenit ecranul “ANTONESCU VA FI AUDIAT", „CRIN APARE ÎN DOSARUL DISPARIŢIEI LUI CODRUŢ MARTA", "ANTONESCU, ÎN ANTURAJUL GRUPULUI DE LA MONACO". După o vreme, pentru că nimeni nu a preluat gogomănia, România TV a scos galbenul şi a mers mai departe în viaţă ca şi când nimic nu s-a întâmplat.
Audienţa se câştigă uşor cu mizerii. Dar nu şi credibilitatea.

De data asta, CNA-ul nu a mai reacţionat; deloc, nici măcar cu amendă. N-a mai considerat că e necesar să ne apere de RTV. Probabil că nimeni n-a fost deranjat, nu a depus nimeni nicio plângere, nici măcar Crin. Organismul care a fost de acord ca numele ţării să devină marcă comercială (poate Ghiţă îşi va face mâine şi o televiziune GermaniaTV, ItaliaTV sau ce-nume-de-ţară-vrea elTV - ştiu povestea cu OSIM-ul, doamna Laura!), respectivul organism nu face altceva decât să vizioneze înregistrări şi să dea somaţii sau amenzi (retragerea, într-un final, a licenţei OTV devine o decizie atipică şi chiar ciudată). Proprietarul undelor şi al licenţelor, statul, nu este interesat ce se întâmplă cu undele dacă nimeni nu se plânge. În fond, CNA-ul nici nu prea are ce să facă, la urma urmei ridicatul din umeri ”atât ne permite legea” e principala menire a ministerului televiziunilor, cu angajaţi pe post şi salariu de secretari de stat cu tot. 

La manual scrie că ştirea se verifică din două surse. Când Washington Post a scris despre măgariile lui Nixon (care şi-a dat demisia, în cele din urmă) jurnaliştii au verificat ştirea din trei surse! Ce obiceiuri învechite...

Astăzi, într-unul dintre acele momente în care RTV crede că informează corect, lucrul ăsta nu a fost trecut cu vederea, a apărut pe galben (se întâmplă atât de rar încât trebuie subliniat) "RTV A INFORMAT CORECT". Pe bune?

Pe undele şi pe licenţele poporului, asistăm zilnic la şmenurile unora contra altora, ale securiştilor bătrâni contra securiştilor tineri, ale serviciilor contra serviciilor, iar legea e mai dură dacă treci pe roşu sau furi un iaurt din supermarket. Mâine-poimâine va apărea pe galben la RomâniaTV că Sergiu Nicolaescu a fost tatăl lui Crin Antonescu, că România a declarat razboi Rusiei sau că Pământul a fost ocupat de omuleţi mici, verzi, "chelemeniţi" să spunem, şi nimeni nu va reacţiona. Sau, poate, cel mult cu o amendă (şi aia neplătită).

Şi prostituţia e o formă de a face bani însă nu toată lumea apelează la ea.