ÎN SFÂRȘIT, UN PROIECT CU BANI EUROPENI FĂRĂ MIROS DE ȘMEN

Astăzi am avut o experiență plăcută. 

De când cu proiectele astea europene pentru care se tot vând ghiduri pe net, în cele două-trei încercări făcute de-a lungul timpului, am renunțat să sper că se poate face ceva cinstit cu bani europeni/de la stat, fără șpăgi, fără șmenuri. În cei 30 de ani de televiziune am auzit atât de multe povești cu bani de la stat și/sau europeni, inclusiv poveștile unor foști colegi din presă care au făcut bani de se plimbă cu Range Rover-ul pe Dorobanți, încât cum apărea un nou proiect și aflam cine e implicat, mi-era clar cam care e traseul șpăgilor. După câte un nou proiect, nu după mult timp, se mai vindea un lot de Range Rover. Și cum întotdeauna mi-a fost imposibil să dau măcar un Kent, și atunci (ante 89), și acum, am renunțat din pornire să mă gândesc vreodată că ceva cinstit ar fi posibil. Nu m-a interesat povestea. Deloc.

Azi am participat la evenimentul – destul de stângaci denumit – ” Antreprenoriatul - șansa unui viitor mai bun pentru tineri”. Dar titlul contează mai puțin dacă e atractiv sau dacă are valențe literare. Am ajuns acolo ca urmare a unei fișe de înscriere pe care am completat-o găsind un anunț pe Facebook. 

Imagine de la lansarea proiectului     sursa: pagina de FB a lui Răzvan Pascu

În urmă cu 25-30 de ani, cine dorea să dea admitere la regie de film sau teatru, la IATC, știa că cele 7 (șapte) locuri sunt date cam în componența următoare: 2 (două) erau ale securității care trebuia să-și plaseze oameni în teatre/Buftea/Televiziune, 4 (patru) erau pile, fie fii și fiice, nepoate, amante sau pur și simplu pretendenți care plăteau mult la meditațiile câte unui profesor din comisie (de regulă cel care lua anul I). Dacă cererea era foarte mare, nu mai rămânea niciun loc pe bune, dacă era cererea mai mică, din 7 (șapte) 1 (unul) intra pe bune. Erau cam 400 și peste de candidați pe 7 locuri, de fapt, cam 394 pe un loc. Imediat după ’89, în primii ani, s-a intrat pe bune la IATC. Atunci, în '90, '91, '92 şi miliţienii erau timoraţi. N-a durat mult, vreo 4-5 ani. Profesorii despre care se credea că sunt securiști sau șmenari au fost alungați în '90 iar restul nu aveau curaj să mai ia șpăgi nici măcar sub formă de meditații. Așa am avut noroc să intru la IATC în 1991 (se numea deja ATF ca să se rupă odată pentru totdeauna cu regimul comunist!).

Azi, la evenimentul cu pricina, de mai multe ori, vorbitorii, sub diferite forme, au asigurat maxima transparență și faptul că nu se vor face șmenuri. Ba chiar deveneau dubioși de cât de mult insistau că de data asta se lucrează pe bune. Dar e de înțeles insistența lor. După activitatea DNA din ultimul an, în multe locuri din țară ceva s-a mai schimbat, cât de cât, în bine. Măcar pentru câțiva ani, vreo cinci, sper eu.

A fost, de fapt, evenimentul de lansare al proiectului. Organizat la Radisson Blu Hotel, evenimentul și-a dorit să aibă ștaif, cu sucuri și cafele înainte și bufet după; cu reprezentanți ai organizatorilor, cu prefectul de Ilfov și responsabili din prefectură, cu secretari de stat și figuri cunoscute de la televizor – Răzvan Pascu (blogger/specialist în turism și om cu carismă) și Dragoș Anastasiu (Euroline/Arena leilor); cu televiziuni care solicitau sincroane dar au plecat după ce le-au luat (o singură cameră a rămas până mai spre final dar nu știu dacă era de la vreo televiziune); cu tineri care au umplut o sală de conferințe (să fi fost vreo 40-50). Cred că eu și încă vreo 2-3 persoane ce eram între curioși mai bătrâiori, în rest, tineri și foarte tineri.

Când vorbea Răzvan                 sursa: pagina de FB a lui Răzvan Pascu

Ce m-a atras în anunțul de pe FB au fost următoarele:

-          Se anunța că nu contează vârsta, important e să ai o idee bună pentru o afacere. Altfel spus, un concurs gen Floarea din grădină,  cine are afacerea mai bună va fi sprijinit să o pună în practică;

-          Din anunț reieșea ideea de transparență. Ne întâlnim cu toții, ne prezentăm, punem totul la vedere și încercăm să câștigăm fiecare ce-și dorește: participanții - câte 25.000 de euro pentru afacere, prefectura Ilfov - proiecte fezabile pentru județ, ministerul/ministerele/guvernul – imagine și sentimentul datoriei împlinite, organizatorii – felicitări, comisioane și experiență pentru alte proiecte. Teoretic, toate bune și frumoase.

Pentru prima dată, în sfârșit, am văzut și o gândire logică. Cum era până acum cu planul de afaceri când era vorba de un proiect european? Era cam așa: vino la noi, completează zejidemilioane de hârtii, angajează o firmă care să le pună pe toate cap la cap, să facă planul de afaceri, firma să fie a amantei/nepotului/cumnatului/amicului celui în pixul căruia stă decizia, plasează comisioanele, șpăgile, cadourile și la final, cu ce mai rămâne, fă treaba. Ne ocupăm noi de calendar, comisii, toate cele și te anunțăm dacă e da sau ba.
  
Acum, pentru prima dată am văzut o altă abordare: veniți cu idei. Atât. Posesorii celor mai bune idei vor fi învățați cum se transformă ideea în plan de afaceri. Nu dau șpăgi/comisioane ci fac cursuri și la final primesc chiar și o diplomă. Dintre cei care au învățat asta (400) pentru 40 se vor da și banii pentru afacere. Restul de 360 tot rămân cu ceva, știu cum să gândească, cum să facă planul de afaceri și data viitoare nu mai pornesc de la 0 (zero). Dacă din 400, 40 pun în practică ideea, atunci concurența e mai mică decât era la IATC pe vremuri și șansele, acum, în epoca DNA, mai mari decât atunci, în epoca de după 89; șansele sunt reale. 

Și poate dovada cea mai clară a bunelor intenții să fie stângăciile (involuntare, cred) de astăzi. 
Am ajuns printre ultimii la eveniment și nu mai erau mape de prezentare. Cineva a estimat că vor ajunge mai puțini decât au ajuns. Apoi, deși am schimbat mesaje pe mail, deci se știa cine sunt, care mi-e identitatea (primisem o invitație), o dată în plus, am fost pus să-mi trec într-un tabel numele, CNP-ul, să dau semnături ca să intru în sală... Ușor jenant. Cînd chemi oamenii la Radisson, nu-i mai pui să se treacă pe tabele și să semneze că au participat sau, alții, semnează că au luat mapă. Presupunem că nu se face bișniță cu mape. Discret, dacă ai nevoie de datele astea, le culegi fără să pui oamenii se treacă în tabele și să dea cu subsemnatul. Apoi, între vorbitori, clar, unii au fost mai puțin pregătiți decât alții. Am avut parte de nelipsitele discursuri (din fericire nu prea lungi) ale oficialilor care puteau foarte bine să lipsească. În fond, cam toți au repetat aceleași lucruri: preocuparea pentru sprijinirea tinerilor, a ideilor bla-bla. Totuși, m-am bucurat ca în discursurile oficialilor să nu aud nume de partide. Bună treabă.
  
La sesiunea de întrebări, partea bună a fost că pentru întrebările care nu aveau răspunsuri, cu onestitate, se spunea ”nu știm”. Partea proastă... au fost întrebări la care chiar nu au fost răspunsuri, organizatorii se întrebau unii pe alții ”cum e?”. Tot la partea proastă am notat și că site-ul oficial al proiectului încă nu e on-line cu tot ce-i trebuie deși bine era să fie, poate să fi fost lansat chiar la eveniment. Adică oamenii, când chiar lucrează pe cinstit, sunt puțin stângaci și depășiți de situație. Nu mult, doar puțin.

Dacă tot m-am trecut în tabel, mă așteptam ca după câteva ore de la eveniment (a avut loc dimineață) să găsesc pe mail un mesaj în care cineva să-mi spună că se bucură că am fost la eveniment și să-mi fi trimis un mic rezumat, eventual cu 3-4 imagini, din ce s-a petrecut, mai cu seamă sesiunea de întrebări și răspunsuri, sesiune extrem de vie și utilă. N-am primit un astfel de mesaj. Poate va veni. Deocamdată, Răzvan Pascu are postări pe FB. Bune și alea.
  
Una peste alta, sunt curios cum va evolua acest proiect. Și indiferent de evoluția mea în cadrul proiectului, voi urmări până la final cele 40 de idei. Voi scrie aici, pas cu pas, despre tot ce mi se va întâmpla sau li se va întâmpla celor din proiect. Poate, încet-încet își fac loc și proști de-ăștia ca mine care nu sunt capabili să dea un Kent drept șpagă dar cu toate astea e posibil ca mintea lor să nască ceva cel puțin interesant.

P.S. – Încep să am fobie la cuvântul ”proiect”. Azi, cred că a fost de departe cuvântul cel mai des rostit. Scriind aceste rânduri, văd că dintr-un anume limbaj de lemn, nu avem cum să ieșim. Asta să fie paguba!

SEBI GHIŢĂ, PRIETENUL MEU

De câteva luni nu sunt în ţară. Privesc de la distanţă tot ce s-a petrecut dinainte de primul tur al prezidenţialelor. E o cu totul altă senzaţie decât a fi la Bucureşti. Trăiesc o oarecare detaşare dată de distanţă. Şi cred că, la fel ca mine, asta simt mulţi români care sunt departe de ţară de mai mult sau mai puţin timp. Diasporenii, cum s-ar zice. În cazul meu, lucrurile sunt mai interesante de atât. Şi asta pentru că am fost, în unele împrejurări, aproape de unii dintre cei care se calcă pe picioare zilele astea, în arest. Ba chiar, cu unii, am lucrat, mai precis am fost angajatul lor, mi-au dat ”o bucată de pâine” cum sigur ar spune unul dintre arestaţi (reţinut, deocamdată), de parcă mi-ar fi dat de pomană, cum crede şi Ciutacu că a primit şi au primit mulţi angajaţi ai televiziunilor. Nu, nu am primit pomană cum nici Ciutacu nu cred c-a primit. Poate el a mai făcut câte-o şpagă mică dar asta e nesimnificativ. De fapt, cum tot Ciutacu spune în alte împrejurări (la el depinde de împrejurare) cu toţii, am prestat. Dar nu despre Ciutacu vreau să scriu acum. Ci despre prietenul Ghiţă, patronul lui Ciutacu.

Dar ce-mi veni să scriu despre Ghiţă? E liber, deşi văd că e în gura multor arestaţi. Pare-mi-se că se plimbă printre picioarele lor, ba chiar se intersectează de ceva vreme cu unii şi cu alţii, nearestaţi, pe care-i cam încurcă. Scriu despre Ghiţă pentru că pe vremea când spuneam public, aici, pe blog, că vrea să fure RealitateaTV, nimeni nu s-a sesizat. Nici DNA, nici PNA, nici NSA, nici KGB, nici Poliţia locală a sectorului 1. Să vrei să furi, normal, nu e o infracţiune dacă (încă) n-ai furat. Am spus cum Ghiţă mi-a spus – e drept, între patru ochi, eu nu l-am înregistrat, poate el pe mine şi poate mai are pe undeva banda/caseta/fişierul, dacă nu, asta e, trebuie să mă credeţi pe cuvânt – am spus la vremea respectivă cum mi-a spus că RealitateaTV va deveni a lui, cum Vîntu va rămâne doar cu nişte hârtii iar el, Ghiţă, va avea televiziunea. Totul era într-un viitor apropiat. Sigur, Vîntu a vrut să-i dea o ţeapă. Corb la corb. Dar să vrei să furi o televiziune, asta, legal vorbind, e o infracţiune? Să şi faci ceva pentru asta, e o infracţiune într-un stat de drept? Să rămâi cu toată televiziunea pe care o aperi cu gealaţi, să emiţi fără licenţă săptămâni la rând, o fi o infracţiune? Dar cei care au închis ochii la toate astea, or fi comis şi ei vreo infracţiune? Sau n-au observat pentru că nu au fost sesizaţi? Că am auzit-o pe Elena Udrea, aceeaşi care se întreţinea cu Geoană înainte să intre în emisie invitată la câte-un talk-show, de exemplu, am auzit-o cum Ghiţă i-ar fi cerut bani lui Cocoş pentru România TV, o televiziune apărută din spuma legilor democraţiei consolidate şi din spuma statului de drept, cu numele republicii noastre pe ecran, ca logo, legal vorbind. Nu cred că prietenul meu, Ghiţă, a făcut aşa ceva! Să-i ceară bani lui Cocoş! După cum cred că la nicio televiziune nu au ajuns bani negri. Nici la Guşă, după ce a luat cu japca RealitateaTV de la Elan care i-a luat-o lui Ghiţă care vroia să i-o ia lui Vîntu. Nici la Antene, sigur, nu au ajuns bani la pungă. Nicăieri. Pentru că toate televiziunile sunt s.r.l.-uri care câştigă banii cinstit şi chiar dacă au probleme financiare, o insolvenţă, ceva, nu cred că ar primi bani de la politicieni sau diverşi afacerişti pentru că aşa ceva e ilegal. Pot ei, procurorii, să caute cât vor; nici în campaniile electorale, nici Ghiţă, nici Guşă şi nici un institut de sondare, de-al nimănui, nu, nimeni n-a luat bani la pungă. Udrea bate câmpii. E disperată. Spune orice doar-doar de-o scăpa de bulău, aşa zic analiştii consacraţi. 

Ba, l-am mai văzut şi pe Sârbu certându-i pe copiii anjagaţi prin redacţii de ştiri că nu ştiu să-i pună întrebări. De pildă, niciunul nu l-a întrebat „domnu’ Sârbu, da’ de ce aveţi cătuşe la mâini?” Ce-a făcut domnul Sârbu? A ridicat mâinile să-i vedem cătuşele! Cine a mai făcut asta? Patriciu (Dumnezeu să-l ierte), Dan Diaconescu, Becali şi mulţi alţii. În seara asta şi Sârbu. Aş monta o secvenţă cu toate aceste ridicări de mâini, cu cătuşe, la relanti, pe o muzică dintr-un film de-al lui... nu spun de-al cui film ca să nu fac o aroganţă; Kubrick, na! (muzica-i a lu' Strauss).

CLICK! şi mare se făcu.

Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că urmează, cât de curând, şi Ghiţă. Când i-am spus într-un mail „prietene”, mi-a răspuns „nu sunt prietenul tău”. Aşa e. De fapt, nu e, am minţit.

Zilele astea, toţi cei care am avut o legătură de vreun fel sau altul cu arestaţii/reţinuţii, în mod sigur ne amintim momente, împrejurări, ceva ce a făcut ca ei să rămână în mintea noastră. Acum îi vedem încătuşaţi, urcaţi în dubă.

Cu mulţi ani în urmă, viaţa de jurnalist m-a dus prin puşcăriile patriei: Gherla, Aiud, Jilava, Târgşor, Severin.... Îl cred pe Cocoş că a plâns, cred că Hrebenciuc că şi-a recunoscut faptele. Oricine ajunge acolo, mai cu seamă după ce ne-a privit de sus pe noi, ăştia, pulimea, ăla nu mai e om. Adică ar vrea el măcar pulime să fie dar nu mai are de unde. Frumuseţea vieţii dispare, rămâne acolo, nu se liberează. Asta am aflat atunci, în vizită, doar.

Probabil că suntem mulţi cei care ne gândim că după ce un puşcăriaş/puşcăriabil de-ăsta cu ştaif a avut o condamnare din care s-a mai scăzut, a mai scris o carte, un poem, mulţi credem că sigur ăştia au pe undeva dosiţi câţiva saci cu bani, deci tot bine le va fi. Doar fraierul de Stoica, ăla cu Caritasul, după puşcărie a rămas sărac. Deşi mulţi s-au îmbogăţit, mai ales după reportajele date la TV, nu contează la care tv, reportaje despre binefacerile Caritas. S-a prescris. Bun. Oricum l-ar chema, oricâţi bani ar avea dosiţi, pentru respectivul puşcăriaş, odată liberat, viaţa nu va mai fi niciodată la fel cum era înainte de puşcărie. Chiar dacă ne imaginăm că are telefon mobil (lui Vîntu i-au găsit un încărcător de mobil la un control în celulă şi nu i-a fost bine), televizor, pachete cu mâncare aleasă, respectivul are viaţa distrusă aşa cum nu o avem noi, ăştia, săracii, de cred ei că ne-au dat de pomană. Indiferent de marca limuzinei care îl aşteaptă la ieşirea din puşcărie şi de câte televiziuni îl vor da în direct, oricât de ipocrit şi impostor ar fi, va fi cu totul altul. Sunt indivizi care uită ce e demnitatea, deşi, privind de sus, le-au dat multora lecţia umilinţei, cu o satisfacţie cinică. 
Dintre toţi condamnaţii, pe Gică Popescu îl admir. Când Antenele şi Ponta se agitau ipocrit să adune semnături pentru graţierea lui, i-a pus l-a punct în câteva fraze şi a spus că-şi va ispăşi pedeapsa până în ultima zi. Cred că e printre puţinii care mai au o şansă să iasă oameni de acolo, cât de cât.

Asta aş vrea să-ţi spun, prietene Ghiţă, nu te înţeleg. Nici pe tine şi nici pe toţi ceilalţi care aţi ”furat cât n-am putut noi să producem” (spunea un alt patron) nu vă înţeleg, mâncaţi cu zece guri? Vă mai îngrijiţi de alţii în afara familiilor voastre? Faceţi acte de caritate? Finanţaţi programe pentru eradicarea cancerului? A TBC-ului? Sau ce? Atunci, la ce bun să furaţi atât de mult? Nu înţeleg altfel decât că pentru voi, a fura devine o boală iar tratamentul începe la DNA.

Prietene Ghiţă, nu ştiu dacă eşti pe panta descendentă sau nu. Dacă drumul tău a pornit încet dar sigur spre Rahova sau spre Ploieşti. Nu-ţi doresc să ajungi la Rahova cum nu-i doresc nimănui să ajungă acolo. De fapt, nu-ţi scriu ţie, Sebastian Ghiţă, ci unei tipologii. Acea tipologie care mă face să mă întreb ce-i cu ţara mea? Când s-a comis greşeala? În '89? De atunci încoace? Sau tocmai zilele astea greşim şi la închisoare ajung mieluşeii? Oricum ar fi, prietene Ghiţă, chiar dacă eşti floricică şi nu ajungi la puşcărie, nu ştiu de ce dar cred că nu te vei opri. Boala e boală şi nu se poate trata nici cu DNA pentru că tipul de individ Ghiţă nu ştie să se bucure de lucruri simple, de oameni pur şi simplu, de viaţă. Iar bucuria banilor... se devalorizează. Inflaţie.

Ştiu că indivizii de "tipul Ghiţă" nu sunt deranjaţi de mesaje de-astea, marginale, mai cu seamă dacă sunt liberi, la butoane. Ce să presupunem că vor face mai departe după ce citesc un astfel de text?
De ce-mi pun întrebări atât de detaşat? Pentru că sunt sărac, pentru că n-am furat, sau amândouă? Ori pentru că am un cât de mic şi gingaş sentiment, cum au mulţi români zilele astea, că se face un pic de dreptate? Banii, în exces, rău e să nu-i ai, dar parcă-mi pare că mai rău e să-i ai.

Onoare muncii!

JURNAL ISLANDEZ (6) JÖKULSÁRLÓN, FRUMUSEŢEA NEPĂMÂNTEANĂ

Când am văzut prima dată laguna Jökulsárlón, cam jumătate de oră n-am reuşit să mai pronunţ vreun cuvânt.

Jökulsárlón

Nicio imagine, oricine ar fi fotograful, nu poate să redea sentimentul nepământean pe care-l ai când vezi Jökulsárlón. Iar ce vă spun nu este critica neputinţei imaginilor sau a fotografilor. Dar fără a fi acolo, fără toate dimensiunile locului, fără sunete, vânt, distanţe reale, parcă Jökulsárlón nu spune totul doar prin fotografii…

Parcul Naţional Vatnajökulsþjóđgarđur poartă numele celui mai mare gheţar din Islanda, Vatnajökull, care, ca întindere este cam cât 3-4 judeţe de la noi. Interesant e că în acest Parc este şi vulcanul Laki (spuneam în episodul trecut), cel mai devastator din toate timpurile. Asta e Islanda, ţara în care co-există lava incandescentă sub întinderi uriaşe de gheaţă.

Laguna Jökulsárlón nu numai că este marcată pe toate hărţile Islandei, dar apare promovată în toate pliantele, ghidurile, ofertele tuturor agenţiilor. Este locul în care obligatoriu trebuie să ajungă orice turist. Situată în sudul Islandei, laguna este o bună afacere. E mare concurenţa între firmele care oferă plimbări printre gheţari, fie cu barca cu motor, fie cu amfibiile care, în zilele în care pot circula, nu fac faţă valurilor de turişti. Preţurile sunt între 30 şi 40 de euro de persoană, ceva mai mici pentru copii iar un tur durează 30-45 de minute. 

Amfibiile special construite plimbă turiştii printre gheţari

În apropierea locului de îmbarcare este o cafenea micuţă unde pe lângă cafea se mai găsesc gustări şi suveniruri. Preţurile sunt măricele dar toaleta (doar câte una pentru fiecare sex) e (încă) gratis. Mai cu seamă când vremea e frumoasă, această singură micuţă cafenea este insuficientă. M-am întrebat de ce e singura din zonă? N-am alt răspuns decât că terenul e privat iar proprietarul nu mai vrea alt local. Altfel, e de neînţeles. 

Din marele gheţar se desprind în permanenţă bucăţi care sunt de la mărimea unui dulap până la mărimea unei case sau mai mari. Încet-încet gheaţa se topeşte şi bucăţile desprinse plutesc într-o călătorie scurtă, de vreun km. şi ceva, pe sub podul drumului 1, până ajung în ocean. 

Podul peste lagună, pe drumul 1, construit în 1967

Totul este un joc între flux şi reflux. Când apa curge dinspre gheţar spre ocean, blocurile de gheaţă fie sunt aruncate de valuri pe nisipul negru al plajei, fie pornesc spre larg dar drumul nu e lung, în cel mult două zile se topesc complet. 

Când apa curge invers, dinspre ocean spre gheţar, blocurile de gheaţă se aglomerează în lagună într-un decor fantastic. 

Lumină, munţi, gheţar, vânt, sunete catastrofice care se aud pe nepregătite de câte ori se mai rupe un bloc de gheaţă şi se prăbuşeşte în apă... dincolo de toate astea, emoţia cea mai puternică vine din peisajul care este într-o continuă schimbare. Parcă asişti la un nesfîrşit film în trei dimensiuni în care totul se schimbă, tot timpul, cu încetinitorul, într-o filmare cu mii de cadre pe secundă. Spectacolul nu se termină niciodată, de milioane de ani. 

Din gheaţa eşuată pe plajă am desprins mici bucăţele pe care le-am înghiţit: apă îngheţată de milioane de ani, din pâtecele Pământului!

Poate că fiecare loc minunat de pe lumea asta, în felul său, transmite o anume emoţie. Însă emoţia transmisă de Jökulsárlón, emoţie venită din adâncul cel mai adânc al lumii este unică şi nu cred că poate să fie asemuită cu nimic altceva.

Gheţarul Vatnajökull

Din Marele Gheţar pornesc, de milioane de ani, milioane de râuri spre Marele Ocean

JURNAL ISLANDEZ (5) VULCANUL LAKI

Parcul Naţional Vatnajökulsþjóđgarđur ocupă mai bine de o treime din suprafaţa Islandei. Primul loc important în care am ajuns a fost ţinutul Lakagígar; pentru străini, pe scurt, Laki. Este o zonă cu vulcani activi. Laki a produs în 1783 cea mai mare erupţie de până acum, cu cea mai mare cantitate de lavă. Atunci a dispărut o cincime din populaţia Islandei şi aşa puţină. Gazele toxice care au însoţit erupţia au avut un efect teribil asupra a tot ceea ce era viaţă în Islanda, au dispărut o mulţime de specii din floră şi faună. Poate vă dezamăgesc, dar vulcanul care a erupt în Islanda în urmă cu câţiva ani şi pentru care a făcut conferinţă de presă Emil Boc, nu este cel mai mare şi nici cel mai de temut pentru islandezi.

Drumul spre Laki porneşte din drumul 1, un drum principal pe care l-am mai pomenit, cel mai important, asfaltat, cu o bandă pe sens, care înconjoară Islanda. Sunt de parcurs 50 de km. de off-road. Cine n-are maşină adaptată, obligatoriu 4x4, are puţine şanse să ajungă la Laki. Sunt de trecut mai multe ape din care unele destul de adânci. Într-una din nopţile în care am fost să fotografiem în zona Laki, am ajutat un cuplu de tineri căsătoriţi – el, american, ea, nemţoaică – să zicem John şi Angela, să iasă din apă cu un Ford care nu era tocmai micuţ, doar că John a nimerit pe unde era apa mai mare. Norocul lor că au apărut rumânii bine echipaţi şi i-au scos, astfel şi-au continuat fericiţi luna de miere.

Operaţiune de salvare în drum spre Laki

Parcurgerea celor 50 de km. duce într-un decor de-a dreptul şocant. Sentimentul pe care l-am avut de fiecare dată când am ajuns în zonă era că erupţia a avut loc ieri. Munţi întregi de lavă sunt acoperiţi de covoare nesfârşite de muşchi, probabil singura plantă adaptată locului. Drumul a fost croit prin cenuşă pe zeci de km. Este un du-te-vino continuu. Pentru localnici, vizitarea zonelor vulcanilor este o afacere înfloritoare. Mulţi au maşini puternice, americane, de cele mai multe ori modificate, adaptate, cu roţi imense, înalte, astfel încât să facă faţă drumului. Un tur al vulcanilor costă între 230 şi 330 de dolari şi durează între 8 şi 12 ore. Practic, turiştii ajung în zonele vulcanilor, au anumite poteci pe care au voie să păşească, fac fotografii, admiră peisajul câteva minute, se urcă în maşină şi pleacă.

Pe drum încape o maşină jumătate. Şoferii nu au voie să iasă de pe şosea decât jumătate din lăţimea maşinii astfel încât să-i facă loc celui care circulă din sens opus. Să ieşi de pe şosea, să alergi cu maşina, atv-ul sau motocicleta şi să laşi urme pe munţii de cenuşă sau pe muşchi este de-a dreptul imposibil. Iar dacă o faci cu siguranţă plăteşti o amendă uriaşă care nu merită distracţia. Tot parcul este păzit de “ranger”-i care apar ca din pământ când nu te-aştepţi. Într-o după-amiază am ieşit de pe drum vreo cinci metri pe o stâncă, să facem o fotografie. Probabil am călcat jumătate de metru de muşchi. N-a trecut mult şi au aparut doi rangeri, un bărbat şi o femeie. Ne-a vorbit bărbatul, extrem de politicos dar ferm, ne-a explicat că am încălcat legea. Pentru că am ieşit doar câţiva metri nu ne-a amendat, ne-a spus să întrerupem ce facem, să reintrăm pe drum şi ne-a dat un pliant tipărit în patru limbi în care ni se spunea că nu avem voie să facem off-road ilegal. Ne-a fotografiat şi ne-a cerut să reparăm urmele lăsate de roţile maşinii. 

Am ieşit cu maşina de pe drum vreo 5 m.    Ranger-ii au apărut instant.                Ne-au supravegheat până am plecat

Un ranger ne-a supravegheat de la vreo 30 de metri până am reparat urmele şi am plecat. Ne-a fost clar că nu era de glumă iar la următoarea abatere amenda era uriaşă şi nici nu ştim dacă nu erau şi alte consecinţe.

Întâmplarea asta mi-a amintit cum în urmă cu câţiva ani am fost în campingul de la Cisnădioara. Acolo erau vreo 20 de motociclişti din Cehia şi Polonia veniţi special să facă off-road prin munţii României. Nimeni, în România n-are nicio treabă cu pasionaţii de brazde lăsate oriunde au chef. Aşa ceva în Islanda e de neconceput. În România e de neconceput să nu-şi poată bate joc de munţi, de natură, cine vrea şi cine nu vrea.

Mai multe informaţii statistice şi de almanah despre Laki găsiţi pe net. M-am gândit că mai bine vă las cu imaginile pe care le-am reţinut în diverse ore din zi şi din noapte. Măcar o dată-n viaţă, asemenea locuri merită văzute.

 

PS – Am rămas dator din episodul trecut: după un vânt năprasnic de am crezut că ne va răsturna rulota, cortul a fost făcut praf. Islanda e mereu surprinzătoare când vine vorba de vreme. Azi poate să fie soare, frumos, 15 grade (maximum, aici), iar în următoarele zile vânt de 100 de km/h, ploaie ore-ntregi, furtună… de nu mai recunoşti unde eşti. Aceste schimbări neaşteptate fac din Islanda paradisul fotografilor pentru că, probabil, nicăieri pe Pământ lumina nu e mai specială decât aici.