SEBI GHIŢĂ, PRIETENUL MEU

De câteva luni nu sunt în ţară. Privesc de la distanţă tot ce s-a petrecut dinainte de primul tur al prezidenţialelor. E o cu totul altă senzaţie decât a fi la Bucureşti. Trăiesc o oarecare detaşare dată de distanţă. Şi cred că, la fel ca mine, asta simt mulţi români care sunt departe de ţară de mai mult sau mai puţin timp. Diasporenii, cum s-ar zice. În cazul meu, lucrurile sunt mai interesante de atât. Şi asta pentru că am fost, în unele împrejurări, aproape de unii dintre cei care se calcă pe picioare zilele astea, în arest. Ba chiar, cu unii, am lucrat, mai precis am fost angajatul lor, mi-au dat ”o bucată de pâine” cum sigur ar spune unul dintre arestaţi (reţinut, deocamdată), de parcă mi-ar fi dat de pomană, cum crede şi Ciutacu că a primit şi au primit mulţi angajaţi ai televiziunilor. Nu, nu am primit pomană cum nici Ciutacu nu cred c-a primit. Poate el a mai făcut câte-o şpagă mică dar asta e nesimnificativ. De fapt, cum tot Ciutacu spune în alte împrejurări (la el depinde de împrejurare) cu toţii, am prestat. Dar nu despre Ciutacu vreau să scriu acum. Ci despre prietenul Ghiţă, patronul lui Ciutacu.

Dar ce-mi veni să scriu despre Ghiţă? E liber, deşi văd că e în gura multor arestaţi. Pare-mi-se că se plimbă printre picioarele lor, ba chiar se intersectează de ceva vreme cu unii şi cu alţii, nearestaţi, pe care-i cam încurcă. Scriu despre Ghiţă pentru că pe vremea când spuneam public, aici, pe blog, că vrea să fure RealitateaTV, nimeni nu s-a sesizat. Nici DNA, nici PNA, nici NSA, nici KGB, nici Poliţia locală a sectorului 1. Să vrei să furi, normal, nu e o infracţiune dacă (încă) n-ai furat. Am spus cum Ghiţă mi-a spus – e drept, între patru ochi, eu nu l-am înregistrat, poate el pe mine şi poate mai are pe undeva banda/caseta/fişierul, dacă nu, asta e, trebuie să mă credeţi pe cuvânt – am spus la vremea respectivă cum mi-a spus că RealitateaTV va deveni a lui, cum Vîntu va rămâne doar cu nişte hârtii iar el, Ghiţă, va avea televiziunea. Totul era într-un viitor apropiat. Sigur, Vîntu a vrut să-i dea o ţeapă. Corb la corb. Dar să vrei să furi o televiziune, asta, legal vorbind, e o infracţiune? Să şi faci ceva pentru asta, e o infracţiune într-un stat de drept? Să rămâi cu toată televiziunea pe care o aperi cu gealaţi, să emiţi fără licenţă săptămâni la rând, o fi o infracţiune? Dar cei care au închis ochii la toate astea, or fi comis şi ei vreo infracţiune? Sau n-au observat pentru că nu au fost sesizaţi? Că am auzit-o pe Elena Udrea, aceeaşi care se întreţinea cu Geoană înainte să intre în emisie invitată la câte-un talk-show, de exemplu, am auzit-o cum Ghiţă i-ar fi cerut bani lui Cocoş pentru România TV, o televiziune apărută din spuma legilor democraţiei consolidate şi din spuma statului de drept, cu numele republicii noastre pe ecran, ca logo, legal vorbind. Nu cred că prietenul meu, Ghiţă, a făcut aşa ceva! Să-i ceară bani lui Cocoş! După cum cred că la nicio televiziune nu au ajuns bani negri. Nici la Guşă, după ce a luat cu japca RealitateaTV de la Elan care i-a luat-o lui Ghiţă care vroia să i-o ia lui Vîntu. Nici la Antene, sigur, nu au ajuns bani la pungă. Nicăieri. Pentru că toate televiziunile sunt s.r.l.-uri care câştigă banii cinstit şi chiar dacă au probleme financiare, o insolvenţă, ceva, nu cred că ar primi bani de la politicieni sau diverşi afacerişti pentru că aşa ceva e ilegal. Pot ei, procurorii, să caute cât vor; nici în campaniile electorale, nici Ghiţă, nici Guşă şi nici un institut de sondare, de-al nimănui, nu, nimeni n-a luat bani la pungă. Udrea bate câmpii. E disperată. Spune orice doar-doar de-o scăpa de bulău, aşa zic analiştii consacraţi. 

Ba, l-am mai văzut şi pe Sârbu certându-i pe copiii anjagaţi prin redacţii de ştiri că nu ştiu să-i pună întrebări. De pildă, niciunul nu l-a întrebat „domnu’ Sârbu, da’ de ce aveţi cătuşe la mâini?” Ce-a făcut domnul Sârbu? A ridicat mâinile să-i vedem cătuşele! Cine a mai făcut asta? Patriciu (Dumnezeu să-l ierte), Dan Diaconescu, Becali şi mulţi alţii. În seara asta şi Sârbu. Aş monta o secvenţă cu toate aceste ridicări de mâini, cu cătuşe, la relanti, pe o muzică dintr-un film de-al lui... nu spun de-al cui film ca să nu fac o aroganţă; Kubrick, na! (muzica-i a lu' Strauss).

CLICK! şi mare se făcu.

Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că urmează, cât de curând, şi Ghiţă. Când i-am spus într-un mail „prietene”, mi-a răspuns „nu sunt prietenul tău”. Aşa e. De fapt, nu e, am minţit.

Zilele astea, toţi cei care am avut o legătură de vreun fel sau altul cu arestaţii/reţinuţii, în mod sigur ne amintim momente, împrejurări, ceva ce a făcut ca ei să rămână în mintea noastră. Acum îi vedem încătuşaţi, urcaţi în dubă.

Cu mulţi ani în urmă, viaţa de jurnalist m-a dus prin puşcăriile patriei: Gherla, Aiud, Jilava, Târgşor, Severin.... Îl cred pe Cocoş că a plâns, cred că Hrebenciuc că şi-a recunoscut faptele. Oricine ajunge acolo, mai cu seamă după ce ne-a privit de sus pe noi, ăştia, pulimea, ăla nu mai e om. Adică ar vrea el măcar pulime să fie dar nu mai are de unde. Frumuseţea vieţii dispare, rămâne acolo, nu se liberează. Asta am aflat atunci, în vizită, doar.

Probabil că suntem mulţi cei care ne gândim că după ce un puşcăriaş/puşcăriabil de-ăsta cu ştaif a avut o condamnare din care s-a mai scăzut, a mai scris o carte, un poem, mulţi credem că sigur ăştia au pe undeva dosiţi câţiva saci cu bani, deci tot bine le va fi. Doar fraierul de Stoica, ăla cu Caritasul, după puşcărie a rămas sărac. Deşi mulţi s-au îmbogăţit, mai ales după reportajele date la TV, nu contează la care tv, reportaje despre binefacerile Caritas. S-a prescris. Bun. Oricum l-ar chema, oricâţi bani ar avea dosiţi, pentru respectivul puşcăriaş, odată liberat, viaţa nu va mai fi niciodată la fel cum era înainte de puşcărie. Chiar dacă ne imaginăm că are telefon mobil (lui Vîntu i-au găsit un încărcător de mobil la un control în celulă şi nu i-a fost bine), televizor, pachete cu mâncare aleasă, respectivul are viaţa distrusă aşa cum nu o avem noi, ăştia, săracii, de cred ei că ne-au dat de pomană. Indiferent de marca limuzinei care îl aşteaptă la ieşirea din puşcărie şi de câte televiziuni îl vor da în direct, oricât de ipocrit şi impostor ar fi, va fi cu totul altul. Sunt indivizi care uită ce e demnitatea, deşi, privind de sus, le-au dat multora lecţia umilinţei, cu o satisfacţie cinică. 
Dintre toţi condamnaţii, pe Gică Popescu îl admir. Când Antenele şi Ponta se agitau ipocrit să adune semnături pentru graţierea lui, i-a pus l-a punct în câteva fraze şi a spus că-şi va ispăşi pedeapsa până în ultima zi. Cred că e printre puţinii care mai au o şansă să iasă oameni de acolo, cât de cât.

Asta aş vrea să-ţi spun, prietene Ghiţă, nu te înţeleg. Nici pe tine şi nici pe toţi ceilalţi care aţi ”furat cât n-am putut noi să producem” (spunea un alt patron) nu vă înţeleg, mâncaţi cu zece guri? Vă mai îngrijiţi de alţii în afara familiilor voastre? Faceţi acte de caritate? Finanţaţi programe pentru eradicarea cancerului? A TBC-ului? Sau ce? Atunci, la ce bun să furaţi atât de mult? Nu înţeleg altfel decât că pentru voi, a fura devine o boală iar tratamentul începe la DNA.

Prietene Ghiţă, nu ştiu dacă eşti pe panta descendentă sau nu. Dacă drumul tău a pornit încet dar sigur spre Rahova sau spre Ploieşti. Nu-ţi doresc să ajungi la Rahova cum nu-i doresc nimănui să ajungă acolo. De fapt, nu-ţi scriu ţie, Sebastian Ghiţă, ci unei tipologii. Acea tipologie care mă face să mă întreb ce-i cu ţara mea? Când s-a comis greşeala? În '89? De atunci încoace? Sau tocmai zilele astea greşim şi la închisoare ajung mieluşeii? Oricum ar fi, prietene Ghiţă, chiar dacă eşti floricică şi nu ajungi la puşcărie, nu ştiu de ce dar cred că nu te vei opri. Boala e boală şi nu se poate trata nici cu DNA pentru că tipul de individ Ghiţă nu ştie să se bucure de lucruri simple, de oameni pur şi simplu, de viaţă. Iar bucuria banilor... se devalorizează. Inflaţie.

Ştiu că indivizii de "tipul Ghiţă" nu sunt deranjaţi de mesaje de-astea, marginale, mai cu seamă dacă sunt liberi, la butoane. Ce să presupunem că vor face mai departe după ce citesc un astfel de text?
De ce-mi pun întrebări atât de detaşat? Pentru că sunt sărac, pentru că n-am furat, sau amândouă? Ori pentru că am un cât de mic şi gingaş sentiment, cum au mulţi români zilele astea, că se face un pic de dreptate? Banii, în exces, rău e să nu-i ai, dar parcă-mi pare că mai rău e să-i ai.

Onoare muncii!

JURNAL ISLANDEZ (6) JÖKULSÁRLÓN, FRUMUSEŢEA NEPĂMÂNTEANĂ

Când am văzut prima dată laguna Jökulsárlón, cam jumătate de oră n-am reuşit să mai pronunţ vreun cuvânt.

Jökulsárlón

Nicio imagine, oricine ar fi fotograful, nu poate să redea sentimentul nepământean pe care-l ai când vezi Jökulsárlón. Iar ce vă spun nu este critica neputinţei imaginilor sau a fotografilor. Dar fără a fi acolo, fără toate dimensiunile locului, fără sunete, vânt, distanţe reale, parcă Jökulsárlón nu spune totul doar prin fotografii…

Parcul Naţional Vatnajökulsþjóđgarđur poartă numele celui mai mare gheţar din Islanda, Vatnajökull, care, ca întindere este cam cât 3-4 judeţe de la noi. Interesant e că în acest Parc este şi vulcanul Laki (spuneam în episodul trecut), cel mai devastator din toate timpurile. Asta e Islanda, ţara în care co-există lava incandescentă sub întinderi uriaşe de gheaţă.

Laguna Jökulsárlón nu numai că este marcată pe toate hărţile Islandei, dar apare promovată în toate pliantele, ghidurile, ofertele tuturor agenţiilor. Este locul în care obligatoriu trebuie să ajungă orice turist. Situată în sudul Islandei, laguna este o bună afacere. E mare concurenţa între firmele care oferă plimbări printre gheţari, fie cu barca cu motor, fie cu amfibiile care, în zilele în care pot circula, nu fac faţă valurilor de turişti. Preţurile sunt între 30 şi 40 de euro de persoană, ceva mai mici pentru copii iar un tur durează 30-45 de minute. 

Amfibiile special construite plimbă turiştii printre gheţari

În apropierea locului de îmbarcare este o cafenea micuţă unde pe lângă cafea se mai găsesc gustări şi suveniruri. Preţurile sunt măricele dar toaleta (doar câte una pentru fiecare sex) e (încă) gratis. Mai cu seamă când vremea e frumoasă, această singură micuţă cafenea este insuficientă. M-am întrebat de ce e singura din zonă? N-am alt răspuns decât că terenul e privat iar proprietarul nu mai vrea alt local. Altfel, e de neînţeles. 

Din marele gheţar se desprind în permanenţă bucăţi care sunt de la mărimea unui dulap până la mărimea unei case sau mai mari. Încet-încet gheaţa se topeşte şi bucăţile desprinse plutesc într-o călătorie scurtă, de vreun km. şi ceva, pe sub podul drumului 1, până ajung în ocean. 

Podul peste lagună, pe drumul 1, construit în 1967

Totul este un joc între flux şi reflux. Când apa curge dinspre gheţar spre ocean, blocurile de gheaţă fie sunt aruncate de valuri pe nisipul negru al plajei, fie pornesc spre larg dar drumul nu e lung, în cel mult două zile se topesc complet. 

Când apa curge invers, dinspre ocean spre gheţar, blocurile de gheaţă se aglomerează în lagună într-un decor fantastic. 

Lumină, munţi, gheţar, vânt, sunete catastrofice care se aud pe nepregătite de câte ori se mai rupe un bloc de gheaţă şi se prăbuşeşte în apă... dincolo de toate astea, emoţia cea mai puternică vine din peisajul care este într-o continuă schimbare. Parcă asişti la un nesfîrşit film în trei dimensiuni în care totul se schimbă, tot timpul, cu încetinitorul, într-o filmare cu mii de cadre pe secundă. Spectacolul nu se termină niciodată, de milioane de ani. 

Din gheaţa eşuată pe plajă am desprins mici bucăţele pe care le-am înghiţit: apă îngheţată de milioane de ani, din pâtecele Pământului!

Poate că fiecare loc minunat de pe lumea asta, în felul său, transmite o anume emoţie. Însă emoţia transmisă de Jökulsárlón, emoţie venită din adâncul cel mai adânc al lumii este unică şi nu cred că poate să fie asemuită cu nimic altceva.

Gheţarul Vatnajökull

Din Marele Gheţar pornesc, de milioane de ani, milioane de râuri spre Marele Ocean

JURNAL ISLANDEZ (5) VULCANUL LAKI

Parcul Naţional Vatnajökulsþjóđgarđur ocupă mai bine de o treime din suprafaţa Islandei. Primul loc important în care am ajuns a fost ţinutul Lakagígar; pentru străini, pe scurt, Laki. Este o zonă cu vulcani activi. Laki a produs în 1783 cea mai mare erupţie de până acum, cu cea mai mare cantitate de lavă. Atunci a dispărut o cincime din populaţia Islandei şi aşa puţină. Gazele toxice care au însoţit erupţia au avut un efect teribil asupra a tot ceea ce era viaţă în Islanda, au dispărut o mulţime de specii din floră şi faună. Poate vă dezamăgesc, dar vulcanul care a erupt în Islanda în urmă cu câţiva ani şi pentru care a făcut conferinţă de presă Emil Boc, nu este cel mai mare şi nici cel mai de temut pentru islandezi.

Drumul spre Laki porneşte din drumul 1, un drum principal pe care l-am mai pomenit, cel mai important, asfaltat, cu o bandă pe sens, care înconjoară Islanda. Sunt de parcurs 50 de km. de off-road. Cine n-are maşină adaptată, obligatoriu 4x4, are puţine şanse să ajungă la Laki. Sunt de trecut mai multe ape din care unele destul de adânci. Într-una din nopţile în care am fost să fotografiem în zona Laki, am ajutat un cuplu de tineri căsătoriţi – el, american, ea, nemţoaică – să zicem John şi Angela, să iasă din apă cu un Ford care nu era tocmai micuţ, doar că John a nimerit pe unde era apa mai mare. Norocul lor că au apărut rumânii bine echipaţi şi i-au scos, astfel şi-au continuat fericiţi luna de miere.

Operaţiune de salvare în drum spre Laki

Parcurgerea celor 50 de km. duce într-un decor de-a dreptul şocant. Sentimentul pe care l-am avut de fiecare dată când am ajuns în zonă era că erupţia a avut loc ieri. Munţi întregi de lavă sunt acoperiţi de covoare nesfârşite de muşchi, probabil singura plantă adaptată locului. Drumul a fost croit prin cenuşă pe zeci de km. Este un du-te-vino continuu. Pentru localnici, vizitarea zonelor vulcanilor este o afacere înfloritoare. Mulţi au maşini puternice, americane, de cele mai multe ori modificate, adaptate, cu roţi imense, înalte, astfel încât să facă faţă drumului. Un tur al vulcanilor costă între 230 şi 330 de dolari şi durează între 8 şi 12 ore. Practic, turiştii ajung în zonele vulcanilor, au anumite poteci pe care au voie să păşească, fac fotografii, admiră peisajul câteva minute, se urcă în maşină şi pleacă.

Pe drum încape o maşină jumătate. Şoferii nu au voie să iasă de pe şosea decât jumătate din lăţimea maşinii astfel încât să-i facă loc celui care circulă din sens opus. Să ieşi de pe şosea, să alergi cu maşina, atv-ul sau motocicleta şi să laşi urme pe munţii de cenuşă sau pe muşchi este de-a dreptul imposibil. Iar dacă o faci cu siguranţă plăteşti o amendă uriaşă care nu merită distracţia. Tot parcul este păzit de “ranger”-i care apar ca din pământ când nu te-aştepţi. Într-o după-amiază am ieşit de pe drum vreo cinci metri pe o stâncă, să facem o fotografie. Probabil am călcat jumătate de metru de muşchi. N-a trecut mult şi au aparut doi rangeri, un bărbat şi o femeie. Ne-a vorbit bărbatul, extrem de politicos dar ferm, ne-a explicat că am încălcat legea. Pentru că am ieşit doar câţiva metri nu ne-a amendat, ne-a spus să întrerupem ce facem, să reintrăm pe drum şi ne-a dat un pliant tipărit în patru limbi în care ni se spunea că nu avem voie să facem off-road ilegal. Ne-a fotografiat şi ne-a cerut să reparăm urmele lăsate de roţile maşinii. 

Am ieşit cu maşina de pe drum vreo 5 m.    Ranger-ii au apărut instant.                Ne-au supravegheat până am plecat

Un ranger ne-a supravegheat de la vreo 30 de metri până am reparat urmele şi am plecat. Ne-a fost clar că nu era de glumă iar la următoarea abatere amenda era uriaşă şi nici nu ştim dacă nu erau şi alte consecinţe.

Întâmplarea asta mi-a amintit cum în urmă cu câţiva ani am fost în campingul de la Cisnădioara. Acolo erau vreo 20 de motociclişti din Cehia şi Polonia veniţi special să facă off-road prin munţii României. Nimeni, în România n-are nicio treabă cu pasionaţii de brazde lăsate oriunde au chef. Aşa ceva în Islanda e de neconceput. În România e de neconceput să nu-şi poată bate joc de munţi, de natură, cine vrea şi cine nu vrea.

Mai multe informaţii statistice şi de almanah despre Laki găsiţi pe net. M-am gândit că mai bine vă las cu imaginile pe care le-am reţinut în diverse ore din zi şi din noapte. Măcar o dată-n viaţă, asemenea locuri merită văzute.

 

PS – Am rămas dator din episodul trecut: după un vânt năprasnic de am crezut că ne va răsturna rulota, cortul a fost făcut praf. Islanda e mereu surprinzătoare când vine vorba de vreme. Azi poate să fie soare, frumos, 15 grade (maximum, aici), iar în următoarele zile vânt de 100 de km/h, ploaie ore-ntregi, furtună… de nu mai recunoşti unde eşti. Aceste schimbări neaşteptate fac din Islanda paradisul fotografilor pentru că, probabil, nicăieri pe Pământ lumina nu e mai specială decât aici.

JURNAL ISLANDEZ (4) ISLANDA OAMENILOR

În copilăria şi-n adolescenţa mea visam să cutreier lumea cu o rulotă. Nu mai ţin minte cât de timpuriu am văzut prima imagine cu o rulotă trasă de maşină, nici unde, în ce context. În afară de Teleenciclopedia, o mică fereastră (falsă) deschisă spre lume era, pentru mine, rubrica Ştiaţi că... ?  din almanahe. Cărţile pe care le citeam vorbeau fie despre trecut, fie erau atemporale, fie povesteau despre lumi pe care nu le puteam identifica. Dar în almanahe găseam crâmpeie din lumea noastră, din alte colţuri, mici, atât cât să-mi aprindă imaginaţia şi să completez cea mai mare parte, restul, ce lipsea.

Acum sunt în Islanda cu domnul X, cu o rulotă extrem de confortabilă. Am cutreierat Europa cu rulota (alta, a mea, micuţă şi mai veche), la fel şi România, am trăit momente unice cu rulota pe plaja pustie de la Vadu... la Gărâna... Pot spune că trăiesc, uneori, ce visam în copilărie.

Vínbúðin

Ştiaţi că...?, de exemplu, în Islanda, alcoolul se vinde doar în magazine anume pentru alcool, iar în toată Islanda alcoolul este vândut doar de stat, la Vínbúðin? În magazinele alimentare, singurul alcool de vânzare este o bere care are cel mult 2,25% alcool şi nimic altceva. Sigur, Ştiaţi că...? era o rubrică absolut tembelă, fireşte că nu aveai de unde să ştii. Nici eu nu ştiam cum e cu alcoolul în Islanda. Iar în respectivele magazine alcoolul este extrem de scump. O bere normală porneşte de la vreo 2,5-3 euro iar o sticlă de vin care la noi e 10-12 lei, aici este 10-15 euro (vezi http://www.vinbudin.is/ unde găseşti harta Islandei cu magazinele de alcool). Poate nu întâmplător, în Vik, magazinul de alcool e în aceeaşi clădire şi împarte aceeaşi intrare cu singura bancă din oraş. Cine vine să scoată bani poate-şi ia şi ceva de băut. Am vorbit cu vânzătoarea magazinului şi mi-a spus că banii din alcool, ca şi din alte încasări, merg la investiţii şi la ajutorarea fermierilor. Adică statul are monopol pe zonele cu profit ridicat, nu aşteaptă doar să încaseze accize, taxe şi impozite ci încasează tot şi face şi profit, dar banii îi distribuie celor care au nevoie. Ce capitalism o fi ăsta? Noi ştim că statul nu trebuie să deţină nimic, dacă se poate, să ia zece piei de impozite de pe cetăţean iar politicienii să facă şmenuri cu banii încasaţi, himerice autostrăzi şi altele. În Islanda, iaca, e altfel de capitalism!

Vă spuneam despre gunoaie şi benzinării. 

Să încep cu gunoaiele, adică să aprofundez. Nu vezi decât în puţine locuri coşuri de gunoi. Toată lumea ştie unde se pune gunoiul. De preferinţă, gunoiul se adună într-un container mare pe care un singur om de la Rosal-ul islandez vine, îl ridică (1 min. 30 sec. pe ceas), îl goleşte şi-l aduce înapoi. De ce? Păi în primul rând educaţia îi obligă să nu arunce gunoaie peste tot, asta ştim, dar ce nu ştim e că din 300 de mii, câţi sunt tot poporul islandez, câţi să fie gunoieri?

ROSAL ISLANDA FĂRĂ PRIGOANĂ

La fel cu benzinăriile. Benzina şi motorina nu se plăteşte unui om ci unei maşini, unui automat. 

Totul se încasează de pe card. Ai bani pe card, alimentezi, nu ai, nu alimentezi. E simplu. Mai sunt carduri pre-plătite (ca cele de telefon, la noi), special pentru carburant. Bagi cardul de 10000 de koroane, de exemplu, şi alimentezi până-i termini. Asta-i tot. Iar a alimenta cu cardul e atât de simplu că o face şi-un copil. Motorina e mai ieftină decât benzina, cum era la noi odată şi costă, în lei, cam 8 lei litrul. La magazinele din benzinării, care au program de la ora... până la ora (19 de obicei), lucrează cel mult doi oameni care fac de toate, cafele, gustări, vând diverse, suc, apă, ulei de motor etc. dar nu încasează bani pentru carburant. La cei 300 de mii de cetăţeni câţi sunt în poporul islandez, dacă unii ar sta doar să încaseze carburantul, alţii să şteargă parbrize şi alţii să-ţi pună furtunul în rezervor, s-ar termina poporul.

AUTO-SPĂLĂTORIE

AUTO-SPĂLĂTORIE AUTOMATĂ ECOLOGICĂ

Spălătorii pentru maşini? Da, sunt, la benzinării. Furtunuri cu perii, fiecare vine şi-şi spală maşina, nu plăteşte nimic. Nu au nici arabi, nici turci care să fi deschis spălătorii. Islandezii îşi spală singuri maşinile. Pentru că la 300 de mii câţi sunt ei... înţelegeţi, nu mai repet.

Într-o filă trecută a jurnalului vă spuneam că aici, în oraşul Vik, cu 20 de case, au piscină. Azi, am pornit din camping într-o alergare uşoară prin zonă. Am zis sa fac jogging să vadă islandezii că şi rumânii sunt civilizaţi. Islanda e o ţară terapeutică, aşa-mi transmitea o prietenă care a observat că de câteva zile de când sunt aici stau mai bine cu spiritul (cred că are dreptate, dar poate stau mai bine cu spiritul de observaţie, nu ştiu). Bun. Am ajuns la piscină. Lângă piscină e un stadion, are o tribună cu vreo 50 de locuri (scaune puse pe două rânduri, încape tot oraşul), pistă de alergare, groapă cu nisip (negru, e din belşug aici), porţi de fotbal, fără garduri, fără intrare. Poate-mi spune Dorin Chioţea în liga cărui şmenar este echipa de fotbal din Vik? La piscină, în schimb, se plăteşte intrarea. Piscina e cu apă termală, la intrare e afişată temperatura apei în acel moment (era de 37 de grade când am trecut pe-acolo), lângă piscină e o creşă-grădiniţă, cam de trei ori mai mare decât fosta grădiniţă a lui Alexandru Bugnar, cea de pe b-dul Dacia din Bucureşti. Nu ştiu câţi copii sunt la creşă-grădiniţă dar la intrare erau vreo trei cărucioare cam pentru Lucuţă-Potecuţă-Şapte-Luni-Doi-Dinţişori (tot un Bugnar e şi el). Astea, stadionul, creşa-grădiniţa şi piscina sunt ale comunităţii locale. Piscina e cu intrare, 500 kr., încă n-am intrat să văd cât e de aglomerat dar voi intra mâine. Din banii de la piscină şi din alte încasări, comunitatea locală se gospodăreşte. Tineri de 16-17 ani  tundeau iarba, construiau noi alei, conduceau tractoare, mici buldozere sau excavatoare. Alţi copii au grijă de florile de pe marginea drumului, gratis, muncă voluntară (ceva ce seamănă cu patriotica de pe vremuri, pentru cine cunoaşte). Comunitatea e atât de bine organizată încât, cum spune domnul X, fiecare fir de iarbă e la locul lui. Unde creşte câte-o floare, fie şi sălbatică (buruiană, am zice noi), nimeni n-o taie.

O NESTEMATĂ

Domnul X spune că florile crescute din loc în loc, la întâmplare, sunt p... ţigăncii. Nu ştiu, nu mă pricep, poate sunt, aici, nu le taie/rupe nimeni iar dacă-ar face-o cineva, cu siguranţă ar fi sancţionat. Sunt floare naţională, peste tot!

NATURĂ MOARTĂ CU PROSOP LA DUŞ

Dar ce mă bucură mai mult şi mai mult în Islanda este sentimentul siguranţei. N-am crezut, dar aşa este, nimeni nu încuie maşina, la supermarket vezi maşini parcate cu cheia în contact. Cumva, Islanda se aseamănă cu Republica Moldova. La Bucureşti, uneori o certam pe Dumitriţa că nu încuie uşa, e obişnuită ca la Cricova unde uşa nu se încuia niciodată. La noi pe scară, în Floreasca, au fost sparte apartamente; nu ştiu cine le-a spart - nouă ne-au furat două biciclete legate cu lacăt de calorifer, pe scară, una era cu motor, olandeză, am plâns! -  dar la vreo 50 de m. locuiesc câteva familii de ţigani despre care sunt convins că n-au nicun amestec (deşi ei au fost prinşi în urmă cu vreo doi ani că au spart boxele de la subsol şi au furat murături). Ei bine, aici, în Islanda NU SE FURĂ. Nu ştiu dacă statisticile pe care le cunosc sunt corecte, dar în puşcărie (cred că doar una au) în Islanda sunt vreo 60 de deţinuţi. Ce au făcut şi dacă sunt islandezi get-beget toţi? Nu ştiu.        Acest sentiment, al siguranţei, mă face fericit să fiu acum, aici. La duşul din camping-ul în care stau a uitat cineva un prosop acum vreo patru zile. Acum, când citiţi aceste rânduri, tot acolo-n cui este (e şi o căciulă). Pentru că e un singur duş la bărbaţi, uneori e coadă. Dar prosopul şi căciula n-au dispărut. Aşa că dacă auziţi pe cineva că le-a uitat, spuneţi-i să se întoarcă, le găseşte. Am citit o ştire Mediafax de prin 2009 potrivit căreia la Reykjavik au ajuns, via Oslo, nişte ţigani cerşetori proveniţi din România. Dormeau pe spaţiile verzi iar cetăţenii islandezi începuseră să fie agresaţi de prezenţa ţiganilor. Nu au fost expulzaţi dar nu se ştie ce le-au spus poliţiştii care i-au săltat că au fost de acord să fie trimişi la Bucureşti pe banii guvernului islandez şi de atunci nu s-au mai întors. Nici ei şi nici alţii. Nu a fost nimeni linşat, ca ţiganul de la Paris, pentru că nu apucaseră să spargă locuinţe. Şi credeţi-mă, domnii de la consiliul ăla care te amendează că spui “ţigan”, credeţi-mă, nu sunt rasist. Pentru acest sentiment al siguranţei aş vrea să trăiesc aici, unde cel mai cald sunt 15 grade vara, unde bate vântul de te ia pe sus (ne-a rupt cortul), unde iarna aproape nu vezi soarele şi unde alcoolul e scump şi rar. Da, pentru sentimentul siguranţei aş da rafturile cu bere şi vin şi spirtoase de la Kaufland.

Acum, pe finalul filei de azi, câteva cuvinte pentru prietenii mei rulotişti dar nu numai, despre camping-ul din Vik, loc în care stau de trei-patru zile. Cu surprindere am aflat că nu e al primăriei, unele camping-uri sunt. Acesta e privat. Are panouri electrice de calitate dar… cam atât. În rest, un stabiliment în formă de pavilion unde sunt toate, toalete, duşuri, un loc cu maşină de spălat, recepţia şi sala de mese. Toate vechi, curăţele dar ponosite rău. Nu internet, nu magazin, nu nimic altceva. Cu toate astea, preţul pentru o rulotă cu două persoane, cum suntem noi, e cam 25 de euro pe zi. Mult, foarte mult, iar cel mai mult merită curentul electric pentru că să foloseşti toaleta sau duşul nu e o mare bucurie ci exclusiv o necesitate. Ba chiar, la duş au un afiş care începe cu Dear shower guest  şi în care se spune că apa caldă e produsă la boiler (se explică, în islandeză şi-n engleză că boilerul e un cilindru în care se încălzeşte apa cu energie electrică) şi că ne roagă să nu o risipim, drept pentru care nu există robinet, apa e caldă într-un singur fel, nu poţi s-o faci mai rece sau mai caldă, e caldă by default şi porneşte după ce apeşi un întrerupător ca cel de lumină de la noi. Se opreşte după două minute. La final e o propoziţie în care conducerea îşi cere scuze şi promite că va rezolva problema la anul când va construi o nouă clădire.

La toalete nu scrie pe pereţi Gigi+Vali=love dar sunt inscripţiile omonime în islandeză. Promit să nu scriu Bugnar a trecut pe-aici.

UN MOTORHOME

În camping vin tot felul de oameni, de la cei cu cortul de 20 de euro, la cei cu rulote vechi sau motorhome de zeci de mii, poate chiar sute de mii de euro. Las mărturie câteva imagini.

TEST: CĂUTAŢI DETALIUL CARE FACE DIFERENŢA

E ca o expoziţie în continuă schimbare care le produce mare bucurie pasionaţilor. Atrag atenţia nişte remorci care când sunt deschise fac un cort mare, pe platforma remorcii se doarme şi în interior arată cam ca o rulotă (cu pereţi de cort).

"SĂ STAI ÎN FÂN..."

Cred că jumătate dintre remorci sunt aşa, restul sunt rulote şi altele. E uşoară, asta înţeleg.Dar nu înţeleg care e plăcerea să dormi într-un cort pe o ploaie năpraznică, atunci când vara, noaptea nu sunt peste 10 grade şi vântul te ia pe sus. Eu m-am bucurat nespus când am văzut în camping o Dacia Duster.

MÂNDRIA NAŢIONALĂ ANONIMĂ

Sunt multe în Islanda. L-am întrebat pe proprietar de maşină, mi-a spus că e foarte bună, e 4x4 motorină, destul de puternică pentru preţul ei care e foarte mic. I-am spus că mi se pare interesantă maşina… dar unde e fabricată? Nu ştiu mi-a răspuns islandezul. Singura ocazie în care urla în mine mândria naţională, a fost ratată. Omul nu ştia unde i s-a fabricat maşina şi nici nu-l interesa. Nici eu nu i-am spus, nah!

Morala: prietenul meu care vrea să rămână anonim, domnul X, a fost în acest camping în urmă cu şase ani. Arăta ceva mai bine dar la duş era acelaşi afiş, neschimbat.

O PRINŢESĂ ISLANDEZĂ CARE LA 8 GRADE CELSIUS, DUPĂ PLOAIE, DESCULŢĂ, SE GÂNDEŞTE DACĂ SĂ SE DEA CU BILCA SAU NU. AVIZ MAMEI ROMÂNE.

PS- Dacă vântul care bate acum combinat cu potop nu ne răstoarnă rulota până mâine, mai scriu un episod. Dacă da, asta e, scap oricum că ştiu să înot.

DIN EPISODUL VIITOR: CORT FĂCUT PRAF DE UN VÂNT NĂPRASNIC COMBINAT CU-O PLOAIE, AMBELE, ISLANDEZE