"Nu mor caii când vor câinii..." aşa zicea Bunicu' lu' Rici

marți, 1 iulie 2014

JURNAL ISLANDEZ (3) DESPRE FRUMUSEŢEA ISLANDEI



Cred că se cuvine să scriu câteva rânduri despre frumuseţea Islandei. 

Eu, un rumân ajuns aici prin voia sorţii şi a “domnului X”, unde neam de neamul meu n-a ajuns, rumân care văd unele lucruri, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale...

...nu pot să gândesc decât comparativ.

Islanda are o frumuseţe abstractă. România are o frumuseţe păşunistică, argheziană spre eminesciană.

Islanda are o frumuseţe bacoviană. Asta în termeni poetici. Frumuseţea abstractă are în ea ceva rece, aşa cum frumuseţea păşunistică are în ea ceva cald. Prin extrapolare, ei au catolicismul, protestantismul etc., noi avem ortodoxia (cum ar spune domnul Lars). Nu pot să mă pronunţ că e mai bine aşa sau aşa. E bine cum simte omul, cum crede.

Mărturisesc, nu eram pregătit să ajung în Islanda. „Ce mare pregătire-ţi trebuia?” vine întrebarea legitimă. E drept, măcar câteva informaţii de cultură generală poate sunt suficiente dar, în fond, nu ştiu nimic despre oamenii ăştia, despre istoria lor, despre cultura lor. N-am cum să-i judec, să-i evaluez, să-i înţeleg.


Însă peisajele şi arhitectura sunt ceva ce se-nfăţişează din mersul maşinii, poţi să ai o opinie, să simţi ceva, orş'cât.

Faţă de peisajele văzute-n Islanda până acum, asta simt, abstractul. Aici, ca probabil şi-n Suedia, Norvegia, Finlanda... îl găseşti pe bătrânul Ikea, aici este tot clanul Bergman, cu genialul său şef Ingmar, cu Efter Repetition sau Fanny och Alexander, cu Björk sau Sigur Rós, cu arhitectura lor cubistă până la enervare. Aici sunt oi libere şi cai liberi pe pajişti şi ziua şi noaptea (când e tot zi) şi nu-nţeleg de ce; aici, baloţii de fân sunt înveliţi în celofan şi nu-nţeleg de ce; aici, nu există coşuri de gunoi dar nici gunoaie pe stradă şi iar nu-nţeleg de ce (mă rog, se va vedea că asta mai înţeleg).

Cred că abstractul (pentru mine, cel puţin) acestei lumi are o poezie aparte dată de lumină. Nu ştiu dacă prietenul meu, “domnul X” a ştiut sau doar a intuit, dar lumea asta, locul ăsta, ţara asta, da, are o lumină specială care te năuceşte, ceva unic, ceva ce doar aici există, pe tot Pământul. Cred că asta este esenţa din care se trag toate, Ikea, Bergman cu ale sale şi tot restul. Frumuseţea pietrelor, a valurilor, a plajelor negre, vara, la 10 grade celsius, a vântului domol sau tăios, totul spune povestea unei civilizaţii, a unor locuri, a unor oameni, poveste care pentru noi, latinii, e greu de pătruns.

Scriu în confortabila rulotă a domnului X ascultându-l pe Caetano Veloso, cu o bere Viking de 4,9 grade (e mult aici, vă voi povesti în zilele următoare care-i treaba cu alcoolul), privesc ploaia bacoviană şi norii care învăluie golful Vik şi înţeleg de ce sunt fericiţi oamenii ăştia; gradele astea puţine (din aer) şi cei puţin peste 300 de mii câţi sunt ei într-o ţară cât jumătate din România îi fac fericiţi pentru că simt că sunt o comunitate, oameni care trăiesc împreună cu natura, iubesc iarba, florile, păsările, pietrele… ce le-a dat Dumnezeu. Noi, peste 20 de milioane (ce ruşine! habar n-avem câţi suntem exact…) suntem nefericiţi cu Ponta şi Băsescu în Rai! Cu munţi, cu mare, cu deltă, cu deşert, cu dealuri, cu vii, cu vin, cu ţuică… etc…etc… o adunătură de nefericiţi; ce păcat!

Cerul Islandei m-a făcut ca de acum încolo să fiu mult mai atent la cer. Cred că noi ridicăm prea rar ochii spre cer. Nu ştim cât de frumos poate fi. Aici, în Islanda, am aflat. Am mai aflat cât de frumoasă este o stâncă pe o plajă pustie şi cum lumina dă culorile unui peisaj, culori care se schimbă miraculos într-o zi de 24 de ore!

A mai venit vorba despre Rezervaţia Dyrhólaey când am scris despre pufini. Ei bine, în anumite locuri, islandezii au pus pictograme pe pietre care-ţi spun că n-ai voie să calci acolo cu piciorul, să nu omori cele câteva floricele apărute printre stânci.
Sunt exasperanţi! Dar aşa înţeleg ei să-şi protejeze natura. Nicăieri nu sunt coşuri de gunoi. De ce? Pentru că islandezii sunt atât de puţini încât n-ar avea cine să golească coşurile de gunoi. Şi atunci, ce facem doamna? Cum de nu sunt gunoaie peste tot? Nu sunt pentru că sunt civilizaţi. La noi, şi unde sunt coşuri - îi avem pe ţigani, să fie gunoieri, sic! - e plin de gunoaie. Deşi şi ţiganii sunt oameni la fel ca rumânii, nici unii, nici ceilalţi, nimeni nu înţelege asta, cum e cu gunoaiele; şi-atunci, din confuzie, le lăsăm peste tot. La islandezi e mai simplu, nu are cine să adune gunoaiele, "suntem puţini, doamna, deci nu aruncaţi gunoaiele decât într-un singur container mare pe care îl ia un singur om, o dată pe săptămână". Punct. În rest… găsiţi căcaţi în iarbă? Perfect! Ocoliţi-i! Sigur sunt de la animale, nu de la oameni. Dar despre frumuseţea inexistentelor gunoaie ale Islandei, mai pe larg, altădată.

Peisajele abstracte, da, au o frumuseţe specială dar rece. O răceală care n-are cum să nu te emoţioneze, să-ţi transmită că da, şi răceala asta a noastră islandezi-norvegieni-danezi-suedezi-finlandezi e omenească.
E altceva decât expansionismul meridional, dar E! Şi da, E! Habar n-am, că vine din lumină, din ziua de 24 de ore, din educaţia lor, nu ştiu din ce, important este că în Islanda ai acest sentiment în fiecare piatră, în fiecare picătură de ploaie, în fiecare val de ocean, în aerul curat, nepoluat, în zâmbetul fiecărei islandeze blonde cu curul mărişor.

Frumuseţea Islandei stă în ce le-a dat Dumnezeu dar mai cu seamă în frumuseţea oamenilor ei, în felul în care au înţeles să nu fie doar un teritoriu, un popor, o ţară ci şi o comunitate. Poate că UE ar trebui să ia modelul Islandei. Dar despre asta într-un episod viitor.


0 comentarii:

Mă abonez şi doresc să primesc noutăţile de pe acest site la adresa...

Totalul afișărilor de pagină

Persoane interesate

Faceți căutări pe acest blog