SECRETARUL DE PARTID – LA FOTBAL ŞI LA TELEVIZIUNE NE PRICEPEM TOŢI (cu BREAKING NEWS şi NEWS ALERT)

Cred că am mai mărturisit public, dacă nu, mărturisesc acum: în 26 ianuarie 1987 (de ziua lui Ceauşescu) am fost angajat în Televiziune  (TVR, singura, atunci...), cu carte de muncă, printr-o pilă. Se numea tovarăşul Vasile Vasile şi era secretarul organizaţiei de partid din TVR. M-am dus la tovarăşul Vasile Vasile cu o listă de semnături ale operatorilor de film cărora le fusesem asistent sau lucrasem cu ei la diverse emisiuni. Titlul paginii era „Recomandare” şi apoi, pe două rânduri, un text de genul „Subsemnaţii, recomandăm angajarea tovarăşului Bugnar Gabriel...” etc. etc. Înşiruite, semnăturile operatorilor Nicolae Niţă, Constantin Moţiu, Victor Prunaru, Constantin Chelba, Stelian Munteanu, Boris Ciobanu... ş.a.m.d... mă rog, s-a umplut pagina de semnături. Era fără precedent ca cineva să fie angajat la televiziune în acest fel. Şi era fără precedent să meargă cineva la partid cu o listă de semnături, altele decât cele pe care le cerea partidul.

În ce consta pila? probabil vă întrebaţi. Păi... e simplu.

Mama era vânzătoare la Alimentara din complexul A14 (vis-a-vis de Policlinica Titan). Acolo, în cartier, într-un apartament cu trei camere locuia tovarăşul Vasile Vasile cu fiica şi cu soţia. Tovarăşa Vasile Vasile suferea de nu mai ştiu ce boală şi trebuia să mănânce la regim, în special brânză dulce de vaci (sau unt, nu mai reţin exact, bătrâneţea...). De două ori pe săptămână, când venea maşina cu lactate, soţia tovarăşului stătea la coadă aşteptând brânza dulce. Şi azi aşa, mâine, aşa... mama socializa cu cei de la coadă. Oamenii se ştiau între ei, îşi ştiau poveştile, vieţile... ore întregi ce să facă? Povesteau. Mama i-a spus tovarăşei Vasile că băiatul ei (adică eu) lucrează la televiziune şi tovarăşa Vasile i-a spus mamei că şi soţul ei lucrează la televiziune. Altfel spus... eram colegi, eu şi tovarăşul Vasile. Doar că eu, în anii în care lucrasem în televiziune înainte să fac armata (vreo doi-trei ani în urmă), nu fusesem angajat cu carte de muncă, eram doar „colaborator permanent” iar tovarăşul era şeful OB (organizaţia de bază, nu altceva...). Acum, cu recomandarea operatorilor, mergeam la tovarăşul Vasile Vasile, adică la partid, să mă angajez cu carte de muncă.

Am fost angajat. Tovarăşi vigilenţi (securişti) au venit la vecinii de scară, la mama, la Ozana unde locuiam (peste drum de Cristi Puiu dar unde-i el şi unde-s eu? un frustrat) să ia relaţii. Vecinii m-au vorbit de bine, eram un copil la locul lui. La televiziune, pe vremea aceea, şi o femeie de serviciu era angajată doar după verificări; instituţie de gradul „0”.

Tovarăşul Vasile Vasile era, cum am spus, secretarul organizaţiei de partid. Nu lua salariul de pe schema TVR-ului. Era membru în Comitetul Central al PCR şi era numit la TVR de tovarăşa Ceauşescu - direct. Venea de la Sectorul 3 (cum s-ar spune azi, de la primăria lui Negoiţă) unde fusese secretar cu propaganda. Era un om blajin, mic de statură, cu ochelari cu multe dioptrii, de un bun simţ cum rar mi-a fost dat să văd. Era conştient de toate relele momentului dar, totodată, credea sincer în binefacerile orânduirii socialiste. Nu ştiu să fi făcut rău cuiva, dar ştiu mulţi cărora le-a făcut bine, chiar oameni care nu erau pe linia partidului, dimpotrivă. Credea cu tot sufletul în socialism şi în partid dar în egală măsură respecta opinia celor care erau contra, sperând că într-o bună zi oamenii vor înţelege că trăiesc în eroare. Din convingerea din care mulţi semeni cu scaun la cap s-au înscris în PCR după discursul lui Ceauşescu din ’68 când a fost invadată Cehoslovacia de către Uniunea Sovietică/Armata Roşie, din aceeaşi convingere, tovarăşul Vasile Vasile slujea partidul. Într-un fel, mi-era milă de el. În decembrie ’89 s-au găsit revoluţionari zeloşi care i-au vrut capul. Săracul om, nu făcuse rău nimănui, nu avea treabă cu cenzura, cu nimic din aparatul de propagandă. Era acolo pentru că îl trimisese partidul şi credea sincer în binele poporului său. O victimă perfectă a comunismului, cu sinceritate, tovarăşul Vasile Vasile s-a găsit, în ’89, în mijlocul unei drame.

„Nu-mi plac ”yes-menii” mi-a spus spus Sorin Ovidiu Vîntu într-o discuţie între patru ochi pe pontonul său din Delta Dunării. Am schimbat mai multe opinii despre Realitatea, despre televiziune... Era una din perioadele în care eram certat cu Sergiu Toader. Cu toate astea, Sergiu, niciodată nu i-a spus lui Vîntu un cuvânt urât despre mine. Sunt sigur de asta.

În urmă cu ceva vreme, când încă nu era clar dacă RealitateaTV rămâne la Vîntu sau îi aparţine lui Ghiţă, în preajma Paştelui, le-am scris o scrisoare deschisă despre care unii, poate, vă amintiţi. Le ceream, atunci, decenţă. Ghiţă a profitat de moment şi le-a trimis colegilor mei o altă scrisoare, mult mai lungă decât a mea (şi ea, lungă), în care, de fapt, profita că i-am ridicat la fileu şi în respectiva împrejurare favorabilă, mai făcea un pas spre colectiv. La câteva zile după asta am stat cu Ghiţă la o bere (a plătit el că e mai bogat) în care ne-am privit în ochi şi ne-am manifestat dorinţa reciprocă de a ne cunoaşte. De atunci, de fiecare dată mi-a răspuns la fiecare mesaj. Acum, de mine, ca element, Ghiţă nu mai are nevoie. Poate să mă dea afară. Şi-a făcut treaba. Probabil, ca orice om de afaceri, e cinic, lipsit de scrupule. Habar n-am. Vom trăi şi voi vedea.

Sunt în concediu, pe o plajă în afara civilizaţiei unde nu am semnal la telefon, la Periboina.

De locul ăsta mă leagă o amintire minunată. Am mers şapte km până în cea mai apropiată localitate să mă reaprovizionez cu bere, loc în care există şi Vodafone. Am aflat, astfel, că Eugen Chelemen revine şef la Realitatea şi nu oricum, ci cel mai mare şef.

Chelemen este viu în memoria noastră afectivă printr-un breaking news pe care l-a decis într-o duminică de vară, ca acum, când n-ai ştiri nici să tragi cu tunul. L-a trimis pe Zărescu în Cartierul Francez, acolo unde locuia Sergiu Toader, să relateze în direct despre felul în care populaţia Cartierului era terorizată de apariţia unui şarpe. Eram acasă, mă uitam la televizor şi nu-mi venea a crede! Şarpele era o amărâtă de târâtoare, gen reptilă de câţiva centimetri, moartă pe deasupra! Sergiu l-a sunat pe Chelemen „cheamă-l pe ăsta (Zărescu) la sediu că mă faci de râs în faţa vecinilor!” Dar fix din acest motiv, Chelemen mi-e drag. Pentru că şi eu, de exemplu, într-o zi de 14 februarie la ora 14 am dat pe post, în direct, un reporter care era la tribunal şi îi lua un interviu unui violator de copii. Violatorul, în miezul zilei, se dezvinovăţea în direct la RTV spunând „n-am fu...-o, doar i-am băgat un deget în p....”  La CNA se defectase instalaţia de monitorizare iar mai-marii Realităţii erau într-o şedinţă cu Vîntu, în faţa unui televizor care avea sonorul oprit. Destinul. Cătălin Popa, şeful de atunci, a trecut peste incident. Iar un alt coleg de-al nostru, şef la televiziuni internaţionale, a dat pe post un reportaj realizat cu soţia unui aviator care murise când i s-a prăbuşit avionul. Femeia nu ştia nimic iar reporterul,  în timp ce o filma, o întreba ceva de genul „Dacă aţi afla că soţul d-voastră s-a prăbuşit cu avionul?...” ...şi asta a fost prima ştire în jurnal, la o televiziune importantă, la o oră de maximă audienţă... Aşa că şarpele lui Chelemen nu e cel mai grav cu putinţă.

Şi prostituţia e o formă de a face bani dar nu toată lumea apelează la ea - vorba asta-mi place, mult.

Circulă, deja, pe net, numele noilor şefi de la RTV. La fel, când un partid vine la putere, aflăm numele noilor responsabili. Nimic despre ce au de gând să facă, nimic despre program.

Aştept de la colegul meu Eugen Chelemen un mesaj în care să-mi spună şi să le spună colegilor care este proiectul său editorial. Cu ocazia asta îl află şi Ghiţă. Dacă are la bază „yes” sau „no” sau încotro o ia Realitatea după deriva din ultima vreme. Nu vreau un discurs-dare-de-seamă-de-la-şedinţa-BOB (pentru cei mai tineri, BOB=biroul organizaţiei de bază [a partidului]). Îmi voi face pe mai departe treaba pentru care mă plăteşte Asesoft (Ghiţă). Patronul, pe banii săi, poate să pună şef pe cine vrea. Patriciu, de exemplu, l-a pus şef la Trustul Adevărul (de unde Eugen se întoarce) pe Imre, băiatul ăla care vindea ţigări. Totodată, e adevărat, Patriciu îl plăteşte şi pe Pleşu pentru ce scrie în Adevărul. Şi pe alţii. Ghiţă poate să-l pună şef şi pe Becali, dacă vrea. Sunt banii lui. Face ce are chef. Doar că şi pentru Ghiţă şi pentru Chelemen cred că un lucru trebuie să fie important: nişte milioane de oameni se uită la televizor, la Realitatea. Noi, aici, la Românica, suntem în copilăria televiziunii. Nu e doar o afacere sau un instrument de manipulare, ci o responsabilitate faţă de acei oameni şi faţă de copiii noştri şi de viitorul ţării ăsteia. Nu e la mijloc doar audienţa şi obsesia de a bate Antena. Punem pe ecran în noul decor de emisiune de divertisment fete în ţâţele goale să prezinte ştirile şi facem 25 de puncte de rating! Asta vrem? Sau devenim „CancanTV” şi facem 50 de puncte! Asta vrem? Habar n-am ce vrea patronul pe banii săi. Aştept proiectul editorial.

Un singur lucru îmi doresc (în afara proiectului editorial): concurenţa (Antena3, B1TV, TVR Info şi cele care se mai pretind televiziuni de ştiri) să nu ajungă să ne bată nefăcând nimic pentru asta, făcând noi, totul!

Întrebare: cine a inventat televiziunea? (oare se pune la interviul pentru postul de şef?) Răspuns... goooooogle.... 

PS: Săptămâna trecută am văzut o altă Românie, la Festivalul de jazz de la Gărâna. Îi recomand lui Eugen să se intereseze despre ce e vorba. Pe drum spre Gărâna m-am oprit cu fiul meu, Alexandru, care are 13 ani, la Sibiu. După o zi de plimbare prin Sibiu, m-a întrebat: „De ce la Bucureşti sunt buline roşii pe clădirile vechi pe care scrie că se pot prăbuşi la cutremur iar aici sunt plăci pe care scrie „monument istoric”? De ce la Bucureşti maşinile sunt parcate peste tot iar aici sunt parcate doar unde trebuie şi ai loc pe trotuar? De ce aici e curat şi la mine, în Pantelimon, e murdar?

La televiziune şi la fotbal ne pricepem toţi, cum spuneam în titlu.

PS2 - Unii colegi, în lunile din urmă mi-au cerut "scrie pe blogul tău că...  poate se rezolvă..." Că aerul condiţionat bate aiurea în hală şi pe mulţi îi apucă guturaiul; că acum, vara, în redacţie (hală) e plin de ţânţari; că wc-ul invitaţilor e ca un wc de gară de provincie... poate bagă Asesoft nişte bani şi devine o budă civilizată... de-astea...
Eugen! E posibil să le ai în vedere în proiectul editorial? Mulţumesc.

 

În toată preeria de la Periboina am găsit, azi-noapte (după un număr de beri la crâşma din Vadu) fix singurul tub îngropat după un tăpşan de nisip. În tub, apă (un izvor). Asta după o altă împotmolire în urmă cu vreo trei ani... (cu altă maşină). Atunci, o fată a venit cu un tractor. Dacă nu era tubul, bătrâna mea maşină înmatriculată la bulgari, cu siguranţă mă ducea până la rulotă... Nu mai e BREAKING NEWS ci NEWS ALERT: AM ÎNVINS!!! prin forţe proprii.

IERI M-AM ÎNTÂLNIT CU CRISTIAN SOLEANU

Eram la Billa. Ela avea un pepene în coş. Eu, în plasă, un kil de roşii. Altfel, arătam ca doi unii: nebărbieriţi, cu tricouri atârnînd... nu prea prezentabili. Niciodată nu ne-a legat o mare prietenie. Dar un respect reciproc, da. Ne-am bucurat de revedere ca şi când ultima dată ne-am văzut ieri deşi cred că nu s-a mai întîmplat de vreo zece ani, cel puţin.

Who fucking is Cristian Soleanu? se vor întreba unii dintre voi. Alţii, puţini, (sper că) ştiţi. Dar şi pentru unii, şi pentru alţii, este unul dintre cei mai talentaţi saxofonişti de jazz pe care i-am întâlnit. Vezi Google search CRISTIAN SOLEANU sau YouTube. Nu vreau să comit nicio impoliteţe dar dacă îl ascult pe Miles Davis sau pe Cristian Soleanu pentru mine bucuria este la fel de mare; aşa sunt eu, mai prost. Who fucking is Miles Davis? Asa e prea de tot!

Bucuria revederii, acolo, la Billa, era sinceră, simplă, reciprocă. Parcă nici n-aveam să ne spunem mare lucru dar nici să ne despărţim nu ne venea. Fireşte, foarte repede am ajuns să vorbim despre viaţă, am ajuns la amintiri, la muzică... am fost colegi de liceu, eu mai mare cu un an-doi. Eugen Nichiteanu, un mare toboşar de jazz, mi-a fost coleg de clasă dar a cântat ani de zile cu Cristian. Sunt prieteni. După liceu, eu am virat spre IATC, ei au rămas la muzică. Au cântat în crâşme, la festivaluri... unii au făcut Conservatorul, alţii, nu, dar n-ar avea nicio problemă să le dea leacţii de muzică unor profesori. Aşa cred eu despre Eugen Nichiteanu, un genial toboşar de jazz, unul dintre oamenii cu cel mai mult bun simţ dintre toţi cei întâlniţi de mine până acum. Vorbeam cu Cristian Soleanu şi eram de acord în privinţa lui Eugen.

Ne-am amintit şi de Angela Burlacu... deh, despre toate celebrităţile. Într-o vreme, Angela mi-a fost colegă de bancă. Într-o vreme, lui i-a fost cumnată. Am vorbit cu Angela în urmă cu vreo trei ani, la telefon. Am simţit, la fel ca azi la Billa, că ultima dată am vorbit cu ea, ieri. 

Ne-am amintit de Ovidiu Bădilă (Dumnezeu să-l ierte!). Amintirile mele cu Ovidiu sunt din copilărie. Cântam în aceeaşi orchestră de muzică uşoară de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei (la orchestră, nu la cercul de televiziune!). Dirijor era Bibi Coman. Ne-am râs, cu drag, azi, la Billa, eu şi Cristian Soleanu amintindu-ne de Bibi Coman, (cel cu veşnicii saboţi, mic de stat, cu talpă groasă) cu pantalonii săi albi... Ei, Cristian şi Ovidiu, au cântat mult împreună. Ovidiu a fost unul dintre cei mai mari basişti de jazz din toate timpurile.

Am ajuns acasă şi am căutat pe Google şi Youtube. Tu, care habar n-ai cine e Cristian Soleanu, fă la fel. Caută. E un om care trăieşte atât de mult pentru pasiunea sa, pentru muzica sa, cu atât de mult profesionalism, încât mi se face ruşine. Când mă gândesc la cât de multă impostură este în toţi cei care invadează ecranele televizoarelor seară de seară, minţind cu bună ştiinţă sau fiinţând ca nişte bieţi lăutari care cântă după ureche, când mă gândesc că sunt martor şi co-autor la toate astea, mi se face ruşine. Între această situaţie şi locul secretarului de partid comunist ajuns acolo pentru că altfel nu avansa în viaţă, nu mi se pare a fi nicio diferenţă esenţială. Da, mâine-mi dau demisia. Voi face foamea. Nu-mi voi întreţine copilul şi nici mama. Şi nici pe mine. Iubită nu mai am. Vom avea parte de profesionişti în televiziune prin demisia mea? Nu. Vor fi aceeaşi. Aşa că voi contiuna să mănânc acelaşi căcat cu colegii-şefi care-şi rod unghiile dispunând zile în şir breaking news la televizor pe divorţul lu' Moni de Iri.

Întâlnirea cu Cristian Soleanu m-a făcut să înţeleg că da, dacă ar dicta bunul simţ şi toţi am avea sentimentul că facem ce ştim şi putem mai bine, că suntem calificaţi şi ne aflăm exact în locul potrivit, da, toate ar decurge altfel. Problema e că atunci când nu e aşa şi suntem doar noi doi, eu, incompetentul, şi cu tine, cititorul, e o situaţie. Dar când de decizia unuia depinde opinia, gândirea, viaţa a milioane de oameni, e alta.

Ce prostie! Să vrei ca toţi cei care te înconjoară... să vrei ca preşedintele, primul ministru... toţi ăia care decid soarta noastră... toţi cei care apar seară de seară la televizor şi latră, indiferent de tonalitate, inclusiv cei din spatele lor, să fie Cristian Soleanu... unul, ştiut doar de cunoscători... sau Angela Burlacu sau Eugen Nichiteanu sau Ovidiu Bădilă... şi lista poate continua.

Un om cu mulţi bani a cumpărat mult teren la Braşov. Ţăranii i-au vândut terenul şi au băut banii. Omul a vrut să facă o fermă, o fabrică, investiţii... I-a angajat pe ţărani. Numai că ţăranii i-au luat banii şi i-au băut. N-au avut şi nu au chef de muncă. Omul are terenul. Degeaba. Nu-l poate încărca în camioane şi duce cine-ştie-unde. 

E posibil să fim un grup de -  consideraţi sclavi - tăcuţi, la dispoziţia patronului şi a impostorilor. Dar nu e posibil să se întâmple asta pe termen lung şi nu e posibil să se întâmple asta le infinit. Soleanu e dovada.

DESPRE MANIPULARE

Am citit din comentariile care au apărut pe diverse site-uri la scrisoarea pe care le-am trimis-o patronilor mei. Foarte mulţi (inclusiv anonimi cât şi pseudonimi) m-au înjurat, în marea lor majoritate, pentru cele scrise despre manipulare.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: MANIPULÁ vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)

Deci nu se spune nimic nici despre rea, nici despre bună intenţie ci despre a influenţa. Ori presa, asta face, oricât de obiectivă este, influenţează opinia publică într-un fel sau altul. A nu recunoaşte înseamnă că eşti ori ipocrit, ori impostor, ori amândouă, ori idiot.

Voi da un exemplu din cele trăite de mine, nu din auzite, nici măcar din cele citite/văzute la alţii.

În 1993, deci în urmă cu 18 ani, în decembrie, am fost în Transnistria şi am filmat ultima înfăţişare a procesului grupului Ilie Ilaşcu. Pentru cei tineri, care abia se născuseră atunci sau nici măcar, apelaţi la prietenul Google. În urma acelui proces, Ilie Ilaşcu a fost condamnat la moarte iar camarazii săi la ani grei de închisoare. Numai că înainte cu trei săptămâni de ultima înfăţişare a procesului, am fost în zonele în care războiul se terminase de curând, între Moldova şi Transnistria. M-am documentat, am cerut cât mai multe informaţii şi celor care îl acuzau pe Ilaşcu, şi celor care îl apărau.

Instanţa care îl judeca era ilegală într-o ţară autoproclamată, ilegal. De fapt, până astăzi, teritoriul autoproclamat republică în Transnistria a fost recunoscut ca atare doar de Rusia, de nimeni altcineva.

Ilaşcu a luptat într-un război alături de alţi români. Vederile lui erau unioniste. Era un duşman înverşunat al ruşilor, al comunismului. Şi mai este şi azi. Autoritatea impusă în Transnistria de Armata Rusă era acceptată de majoritatea populaţiei, de rusofoni, chiar cu bucurie, atunci, în anii ‘90. În acele teritorii românii erau minoritate. La întrebarea mea – Ilaşcu a omorât femei, copii, civili, a comis asasinate la comandă? -  adresată ruşilor, românilor, la Tiraspol sau la Chişinău, în zonele de conflict sau în afara acestora, răspunsul a fost invariabil „era război”. Bine, dar şi războiul are regulile sale, a comis sau nu atrocităţi? Fie tăcere, fie „era război”. Pentru mine, ca pentru întregul popor român, Ilaşcu era un martir, un mare patriot. Dar întorcându-mă de la Tiraspol, cu multe de ore de material filmat, convins sută la sută de justeţea cauzei lui Ilaşcu, nu eram la fel de convins, în aceeaşi măsură, de metodele pe care le folosise în timpul războiului.

Pentru cei care au timp şi curiozitate, lăsaţi-mi mesaj pe mail şi vă trimit, în zilele următoare, cele scrise în ziua procesului să vă faceţi o idee despre atmosferă, eveniment... Nu vreau să-i plictisesc aici cu un text excesiv de lung pe cei interesaţi doar de manipulare, nu şi de Ilaşcu.

Eu ştiu ce am trăit atunci, ştiu care îmi erau îndoielile şi ştiu că la televizor a apărut un singur mesaj, cel în care Ilaşcu era erou naţional. Eu şi colegii mei, Liudmila Mihăilă şi Claudiu Luţchi, trecusem prin momente extrem de dificile dar pe care ni le asumam în numele aceleiaşi cauze, a apropierii Moldovei, a eliberării de ruşi. Eram convins că Ilaşcu era erou dar în numele obiectivităţii, a ceea ce îmi reproşaţi voi, anonimii şi pseudonimii, consideram că trebuie să spun şi tot ce aflasem ca acuzaţie la adresa lui Ilaşcu, să prezint şi punctul de vedere al celor care spuneau „era război...”. Dacă făceam asta, probabil că aş fi fost linşat. Dacă rămâneam în viaţă, sigur eram considerat trădător. Interesul naţional spunea că indiferent de îndoielile mele, mesajul trebuia să fie unul singur. Am manipulat sau nu? Pentru că am considerat mai important interesul naţional sunt de acuzat? Iar dacă nu am manipulat care este unitatea de măsură? Când avem voie să omitem şi când nu? CNA-ul ce-ar spune? Când să manipulăm cu parul în ochi (nu cu PĂR pe care îl avem pe cap ci cu PAR, trunchi de copac..) şi când subtil? Îi invit pe toţi anonimii şi pseudonimii să se pună pentru o secundă în situaţia mea de acum 18 ani şi la final să decidă, ei, ce ar fi făcut?

Din materialele filmate atunci, după vreun an am montat un film în care apăreau secvenţe care nu fuseseră difuzate niciodată. Filmul a fost selecţionat la Festivalul Dakino. Mihaela Rădulescu a fost foarte entuziasmată. Se ocupa de Festivalul Dakino, da, aceeaşi Mihalea Rădulescu de mai târziu. La proiecţia filmului am trimis invitaţii tuturor liderilor politici, inclusiv liderilor partidelor istorice (care mai erau, încă, în viaţă!). Singurul politician care a răspuns şi care a şi dorit să mă cunoască a fost Adrian Năstase care era, pe atunci, preşedintele Camerei Deputaţilor. În rest, nici un ecou. Ilaşcu nu mai era o ştire de început de jurnal, nu mai interesa pe nimeni.

Din ziua difuzării acelei emisiuni, am decis să nu mai apar la televizor, ca realizator. Nu ştiu care era viaţa mea dacă nu luam acea decizie. Timp de 18 ani am stat în spatele camerelor. Aşa se explică de ce numele meu nu a apărut prea des pe ecran. După 18 ani, consider că faptele s-au prescris iar acum nu mai am nici un motiv să-mi mai simt conştiinţa încărcată. Am trăit cu acest gând 18 ani. Iar meseria mea nu este invitat de televiziune care-şi dă cu părerea despre orice.  

Casetele originale cu tot ce am filmat la Tiraspol le-am predat după o vreme la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. M-am gândit că acolo le e locul. Am mers la un moment dat la Institut şi am cerut să fac o copie, eu nu-mi păstrasem. Extrem de jenaţi, cei de acolo mi-au spus că... dintr-o greşeală, cineva le-a luat şi a filmat pe ele... o nuntă pe malul mării...

Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe toţi cei care cred că presa este un dans executat duios de domnişoare delicate. Nu. Este o junglă, la fel ca viaţa, asemenea ţării în care trăim, nici mai bună, nici mai rea. Cine vrea să atingă perfecţiunea moralităţii n-are decât să se călugărească deşi... am dubii că ar obţine-o fie şi aşa. Poate doar pustnicii să fie aproape de acest ideal dar prefer să nu mă pronunţ nici în privinţa lor. Anonimi şi pseudonimi dragi, vă rog să înţelegeţi că oricât de geniali sunteţi, manipularea voastră se petrece şi când ieşiţi din casă şi după doi paşi, pe stradă, când vedeţi o reclamă. Cum preferaţi? Să vă stăpânească fenomenul manipulării sau să-l controlaţi? Eu vă propuneam a doua variantă dar voi alegeţi ce vreţi. E o ţară liberă! Şi viaţa merge înainte! Nu-i aşa?

SCRISOARE DESCHISĂ PATRONILOR MEI SORIN OVIDIU VÎNTU ŞI SEBASTIAN GHIŢĂ

Ca toţi cei din ţara asta interesaţi de subiect şi alături de colegii angajaţi la RealitateaTV, asist, de la o vreme încoace, la un spectacol care dacă n-ar fi adevărat ar părea că este desprins din teatrul absurdului al celebrului nostru conaţional. Vă las satisfacţia să ghiciţi la cine mă refer. Lucrez de 26 de ani în televiziune. Pe cale de consecinţă acesta este al 27-lea. Doar cifra în sine şi cred că este un argument care mă îndreptăţeşte să vă transmit acest mesaj, fără să iau în considerare, cu toată lipsa de modestie, că sunt unul dintre cei mai buni producători de ştiri din România, angajat la RealitateaTV la două săptămâni după ce a domnul Vîntu a cumpărat televiziunea de la domnul Prigoană.

Domnilor patroni,

Am o mare curiozitate: când vă gândiţi la angajaţi, atunci când o faceţi (îmi place să cred că se întâmplă fie şi rar) cum vă gândiţi? Nu mă fac purtătorul de cuvânt al colegilor mei. Nu sunt purtătorul de cuvânt al nimănui. Nu prea-mi plac sindicatele. Sunt doar purtătorul de cuvânt al opiniilor mele. Faptul că sunt în asentimentul tacit al unora vă rog să-l luaţi ca pe o pură coincidenţă a numelor personajelor acestei comedii. Nu are nicio legătură cu fapte reale, coincidenţele sunt întâmplătoare, ca la finalul filmelor care vor să ne spună exact pe dos, că se referă la fapte autentice dar n-o fac. V-am precizat toate acestea pentru că fie că la mijloc este o înţelegere de tip mafiot, fie că aţi ajuns cu adevărat să vreţi să vă luaţi gâţii, chiar dacă miza este RealitateaTV, ei bine, această marcă impusă de unii uneori cu preţul sănătăţii, alteori cu sacrificii personale, cu familii dezbinate, fără familii, faţă de aceşti oameni, colegii mei, mi se pare profound incorect ce se petrece. E drept, unii spun "nu mă interesează atâta timp cât iau salariul" dar, cum spunea un alt om mai deştept decât noi toţi la un loc "nu se poate ca în final să nu doară şi nu se poate ca în final să nu ne doară pe toţi" (se referea la România, ce-i drept, să păstrăm proporţiile, aşadar). Vă spun asta din situaţia celui care anul trecut a suferit un accident vascular cerebral. De ce am indecenţa să vă dau acest detaliu? Fiindcă domnul doctor,  profesor universitar neurolog, a spus că de la serviciu mi se trage. Ştiţi cum e, şi medicii mai greşesc, fie ei universitari... Da, ştiu, boli profesionale, unii fac silicoză pentru că scot cărbune din pământ, alţii suferă de hernie de disc de la săpat şanţuri sau de la condus troleibuzul ş.a.m.d. dar asta nu mă consolează ci dimpotrivă, pentru mine e un argument în plus că bine ar fi ca toată comedia să se termine. 

Lucrez la Realitatea TV de când a cumpărat-o domnul Vîntu de la domnul Prigoană, cum spuneam. Eram încă “la gunoaie” (vorba lui Sergiu Toader). În spatele clădirii de la Republica erau parcate maşinile de gunoi ale domnului Prigoană, cred că vreo sută. Săteam la geam cu Sergiu şi le priveam şi glumeam spunând “ce mai care de reportaj de televiziune de ştiri avem!” Pe vremea aia Realitatea-cea-cu-sigla-curcubeu (nu comentez observaţiile răutăcioase despre simbolistica siglei de atunci) difuza doar ştiri pozitive despre primarii din sectoarele Bucureştiului la care avea contracte de ridicat gunoiul domnul Prigoană şi ştiri negative despre primarii sectoarelor la care nu avea contracte. Adică PSD era pozitiv, restul era negativ. Apoi lucrurile s-au schimbat brusc şi Realitatea a devenit ceea ce este într-o deplină libertate editorială.Totul s-a petrecut în vreo doi-trei ani, cu investiţii vizibile şi muncă de accident vascular cerebral. Aşa am ajuns să dăm, de exemplu, acel mare spectacol de ştiri care a fost evenimentul morţii Papei Ioan Paul al II-lea, sau meciurile de fotbal din Cupa Campionilor sau... câte şi mai câte... un salt enorm tehnic şi editorial. Când se credea că în România nu mai are ce să apară nou în materie de televiziune, toată lumea era pe Realitatea. Asta a durat cam până pe vremea când domnul Vîntu a zis că vrea ca RealitateaTV să funcţioneze precum Audi-ul său.

Dar chiar şi după acel moment, libertatea editorială a rămas vie într-o (oarecare) măsură (adică mai mişcă). Nu poate să fie impusă doar cu telefonul. Şi e bine, zic eu, că e aşa, în asta constă, de fapt, puterea, atât a televiziunii cît şi a patronilor, în libertatea editorială a postului şi nu în contractele de gunoi ale domnului Prigoană. Părerea mea... (umilă). Pare paradoxal... puterea asociată cu libertatea... dar la televiziune, cel puţin, aşa e. Am aşteptat şapte ani ca patronul nostru să vină fie şi doar în vizită, la televiziune, iar când a făcut-o a fost în război cu managerul şi nu să ne dea prime. Paradoxal, cum spuneam.

 

În urmă cu doar câteva luni, domnule Sebastian Ghiţă, îmi amintesc ziua în care aţi asistat la prima şedinţă de sumar de la Ştiri. La final eraţi extrem de nedumerit pentru că nu vă venea să credeţi că la televizor apare chiar ce discutăm noi acolo. V-aţi lămurit ulterior care sunt limitele în care pe post se vede ce stabileşte redacţia şi ce nu.

Realitatea TV este, înainte de toate, o afacere. Suntem în capitalism şi capitalistul trebuie să scoată profit din afacerea sa. Dacă afacerea este din media, cu atât mai mult din televiziune, atunci profitul în bani nu este suficient. Ba dimpotrivă, de cele mai multe ori este extrem de greu de scos. Atunci avem alte forme de profit din care investitorul, patronul, trebuie să aibă de câştigat; influenţă politică, protejarea altor afaceri etc. Sunt de acord cu toate aceste principii elementare, de bun simţ.

Acum, vă rog să facem împreună un mic exerciţiu. Să ne imaginăm că în loc de RealitateaTV vorbim de ProTV. Vedeţi posibil să se întâmple ceva similar celor petrecute în ultimele săptămâni la noi? Mulţi dintre colegii mei au lucrat în ProTV. Inclusiv Sorin Enache şi Sergiu Toader. Vă rog să-i întrebaţi dacă văd posibil ca marca ProTV să treacă prin ce a trecut marca RealitateaTV ca urmare a scandalurilor din ultima vreme. Nu spun că domnul Sârbu este vreun monument de moralitate. Dimpotrivă, cred, doar e om de afaceri! Nu există vreun om de afaceri-monument de moralitate. Poate par idealist dar nu sunt naiv. Ca unul care am lucrat în ProTV vă asigur că s-au petrecut şi acolo tot felul de năzbâtii dar nu s-a aflat mai nimic. ProTV este lider de piaţă în ţara asta din 1 decembrie 1995 şi aşa va rămâne multă vreme de acum încolo. Dar să lăsăm acest exemplu care probabil ne enervează pe toţi. Nu ştiu ca vreun alt brand important de televiziune să fi suferit precum RealitateaTV. Poate, dacă e să caut undeva în memoria tinereţii, a fost ceva vâlvă la Tele7abc dar pe vremea aia nu exista net.

Înregistrările pe care le-am auzit în ultima vreme, cele cu discuţiile dintre dumneavoastră, sunt halucinante. Domnule Sorin Ovidiu Vîntu şi domnule Sebastian Ghiţă, ştim cu toţii că ceea ce am auzit nu este produsul vreunui trucaj. Pentru un om care a trecut prin tot felul de experienţe în viaţa asta, care chiar ştie ce e suferinţa, care se autodefineşte ca golan (de Piaţa Universităţii?), care a vânat racheţi dar care îşi angajează un pianist să-i cânte Chopin, care dă dovadă de cele mai fine maniere, care ştie unde este leagănul creştinătăţii, un asemena personaj, mie, unul, mi se pare fabulos. La fel, pentru un tânăr care foarte simplu putea să-şi treacă viaţa în cafenelele de pe Dorobanţi dar n-o face, dimpotrivă, e pasionat de sport, îi place şi înţelege competiţia, are principii şi comportamente de şahist deşi iubeşte baschetul, reacţiile, într-o atare situaţie, mi se par, deasemena, de neînţeles. Domnilor, dumneavoastră doi, vă rog respectuos, dacă se poate, să vă gândiţi pentru ce vă luptaţi, pentru bani? Dacă da, nu s-ar putea întâmpla discret, fără declaraţii date altora, fără înregistrări difuzate penibil “pe surse”, fără să se pomenească numele RealitateaTV? Adică noi, RealitateaTV am ajuns să spunem “managerul Realitatea TV a declarat pentru Mediafax?” Măcar să ne fi dat exclusivitate dacă tot e bal! Sau v-aţi gândit să nu implicaţi postul... Ahaaaa, care v'a să zică!  Iar dacă nu banii vă mână în luptă, atunci despre ce vorbim? Despre cum facem ca Realitatea TV să-i laude pe-ai noştri şi să-i injure pe duşmani? Asemenea contractelor pentru gunoi? Ca unul care chiar mă pricep la treaba asta cu ştirile – iar subliniez lipsa de modestie – vă rog să mă credeţi că manipularea nu se produce cu parul în ochi. Manipularea adevărată se face cu subtilitate. Se face cu măiestrie. Cu virtuozitate. Este o melodie frumoasă care sună duios, nu una disonantă, nu zgomot pentru nimic. În manipularea făcută cu parul în ochi nu crede nimeni, propaganda ieftină nu e credibilă în cele din urmă, s-a văzut la fascişti şi la comunişti. Oamenii trăiesc greu în ţara asta, spun o banalitate, dar continuarea este că atunci când traiul este mai greu, nevoia oamenilor de adevăr este mai mare. Cei care trăiesc din roşiile cultivate în grădina din spatele casei, cei care trăiesc dintr-o pensie de nimic după o viaţă de muncă, cu boli şi suferinţe, ei au nevoie de adevăr. Eu, unul, nu pot să-i privesc cu dispreţ. Şi ei ne fac audienţa. Cum ar spune domnul Tatulici, şi ei sunt ai noştri! Adevărul – sau măcar aparenţa adevărului - întotdeauna conţine speranţă. Iar noi, RealitateaTV, avem obligaţia să ne gândim la toate acestea. E patetic, credeţi? Într-o atare situaţie, când le spui oamenilor “Românii au talent” le insufli speranţă. Poate e patetic dar face 25 de puncte de rating. Când românii află ce s-a vehiculat de la o vreme încoace despre patronii Realităţii TV, inevitabil, află chiar de la RealitateaTV, principala lor sursă de ştiri, şi când numele televiziunii a fost pronunţat mai des decât numele dumneavoastră, domnilor, atunci ceva nu e în regulă. Nu vreau să-mi văd colegii împărţiţi în tabere şi nu vreau să văd războaie civile pe holurile televiziunii. Nici să fiu bătut, fie şi din greşeală, de vreun bodyguard. Asta, în caz că ar interesa pe cineva ce vreau eu…

Vă rog să mă iertaţi dar de săptămâni întregi am sentimental că trăiesc un vis la fel de urât ca accidentul meu vascular de anul trecut. Iniţial am vrut să vă sun pe fiecare, apoi să vă trimit acest mesaj în particular. Dar dacă chiar sunteţi capabili de cinismul pe care l-aţi degajat în ultima vreme, un demers discret din partea mea nu avea niciun sens. Aşa cum public am aflat verzi şi uscate, lucruri incredibile petrecute acolo unde mi-am lăsat şapte ani din viaţă, tot public îi rog pe patronii mei să-şi ia gâţii cu zâmbetul pe buze în particular sau să să pupe pe obraz şi să se bată pe spate frăţeşte dar tot în particular – cum vor domniile lor, aşa să facă, discret. Şi m-aş bucura enorm dacă la cinci dimineaţa când ajung în redacţie numărul bodyguarzilor ar fi mai mic decât numărul celor care fac emisia.

Vă mulţumesc şi Paşte fericit!

Gabriel Bugnar

producător Ştiri RealitateaTV