JURNAL ISLANDEZ (4) ISLANDA OAMENILOR

În copilăria şi-n adolescenţa mea visam să cutreier lumea cu o rulotă. Nu mai ţin minte cât de timpuriu am văzut prima imagine cu o rulotă trasă de maşină, nici unde, în ce context. În afară de Teleenciclopedia, o mică fereastră (falsă) deschisă spre lume era, pentru mine, rubrica Ştiaţi că... ?  din almanahe. Cărţile pe care le citeam vorbeau fie despre trecut, fie erau atemporale, fie povesteau despre lumi pe care nu le puteam identifica. Dar în almanahe găseam crâmpeie din lumea noastră, din alte colţuri, mici, atât cât să-mi aprindă imaginaţia şi să completez cea mai mare parte, restul, ce lipsea.

Acum sunt în Islanda cu domnul X, cu o rulotă extrem de confortabilă. Am cutreierat Europa cu rulota (alta, a mea, micuţă şi mai veche), la fel şi România, am trăit momente unice cu rulota pe plaja pustie de la Vadu... la Gărâna... Pot spune că trăiesc, uneori, ce visam în copilărie.

Vínbúðin

Ştiaţi că...?, de exemplu, în Islanda, alcoolul se vinde doar în magazine anume pentru alcool, iar în toată Islanda alcoolul este vândut doar de stat, la Vínbúðin? În magazinele alimentare, singurul alcool de vânzare este o bere care are cel mult 2,25% alcool şi nimic altceva. Sigur, Ştiaţi că...? era o rubrică absolut tembelă, fireşte că nu aveai de unde să ştii. Nici eu nu ştiam cum e cu alcoolul în Islanda. Iar în respectivele magazine alcoolul este extrem de scump. O bere normală porneşte de la vreo 2,5-3 euro iar o sticlă de vin care la noi e 10-12 lei, aici este 10-15 euro (vezi http://www.vinbudin.is/ unde găseşti harta Islandei cu magazinele de alcool). Poate nu întâmplător, în Vik, magazinul de alcool e în aceeaşi clădire şi împarte aceeaşi intrare cu singura bancă din oraş. Cine vine să scoată bani poate-şi ia şi ceva de băut. Am vorbit cu vânzătoarea magazinului şi mi-a spus că banii din alcool, ca şi din alte încasări, merg la investiţii şi la ajutorarea fermierilor. Adică statul are monopol pe zonele cu profit ridicat, nu aşteaptă doar să încaseze accize, taxe şi impozite ci încasează tot şi face şi profit, dar banii îi distribuie celor care au nevoie. Ce capitalism o fi ăsta? Noi ştim că statul nu trebuie să deţină nimic, dacă se poate, să ia zece piei de impozite de pe cetăţean iar politicienii să facă şmenuri cu banii încasaţi, himerice autostrăzi şi altele. În Islanda, iaca, e altfel de capitalism!

Vă spuneam despre gunoaie şi benzinării. 

Să încep cu gunoaiele, adică să aprofundez. Nu vezi decât în puţine locuri coşuri de gunoi. Toată lumea ştie unde se pune gunoiul. De preferinţă, gunoiul se adună într-un container mare pe care un singur om de la Rosal-ul islandez vine, îl ridică (1 min. 30 sec. pe ceas), îl goleşte şi-l aduce înapoi. De ce? Păi în primul rând educaţia îi obligă să nu arunce gunoaie peste tot, asta ştim, dar ce nu ştim e că din 300 de mii, câţi sunt tot poporul islandez, câţi să fie gunoieri?

ROSAL ISLANDA FĂRĂ PRIGOANĂ

La fel cu benzinăriile. Benzina şi motorina nu se plăteşte unui om ci unei maşini, unui automat. 

Totul se încasează de pe card. Ai bani pe card, alimentezi, nu ai, nu alimentezi. E simplu. Mai sunt carduri pre-plătite (ca cele de telefon, la noi), special pentru carburant. Bagi cardul de 10000 de koroane, de exemplu, şi alimentezi până-i termini. Asta-i tot. Iar a alimenta cu cardul e atât de simplu că o face şi-un copil. Motorina e mai ieftină decât benzina, cum era la noi odată şi costă, în lei, cam 8 lei litrul. La magazinele din benzinării, care au program de la ora... până la ora (19 de obicei), lucrează cel mult doi oameni care fac de toate, cafele, gustări, vând diverse, suc, apă, ulei de motor etc. dar nu încasează bani pentru carburant. La cei 300 de mii de cetăţeni câţi sunt în poporul islandez, dacă unii ar sta doar să încaseze carburantul, alţii să şteargă parbrize şi alţii să-ţi pună furtunul în rezervor, s-ar termina poporul.

AUTO-SPĂLĂTORIE

AUTO-SPĂLĂTORIE AUTOMATĂ ECOLOGICĂ

Spălătorii pentru maşini? Da, sunt, la benzinării. Furtunuri cu perii, fiecare vine şi-şi spală maşina, nu plăteşte nimic. Nu au nici arabi, nici turci care să fi deschis spălătorii. Islandezii îşi spală singuri maşinile. Pentru că la 300 de mii câţi sunt ei... înţelegeţi, nu mai repet.

Într-o filă trecută a jurnalului vă spuneam că aici, în oraşul Vik, cu 20 de case, au piscină. Azi, am pornit din camping într-o alergare uşoară prin zonă. Am zis sa fac jogging să vadă islandezii că şi rumânii sunt civilizaţi. Islanda e o ţară terapeutică, aşa-mi transmitea o prietenă care a observat că de câteva zile de când sunt aici stau mai bine cu spiritul (cred că are dreptate, dar poate stau mai bine cu spiritul de observaţie, nu ştiu). Bun. Am ajuns la piscină. Lângă piscină e un stadion, are o tribună cu vreo 50 de locuri (scaune puse pe două rânduri, încape tot oraşul), pistă de alergare, groapă cu nisip (negru, e din belşug aici), porţi de fotbal, fără garduri, fără intrare. Poate-mi spune Dorin Chioţea în liga cărui şmenar este echipa de fotbal din Vik? La piscină, în schimb, se plăteşte intrarea. Piscina e cu apă termală, la intrare e afişată temperatura apei în acel moment (era de 37 de grade când am trecut pe-acolo), lângă piscină e o creşă-grădiniţă, cam de trei ori mai mare decât fosta grădiniţă a lui Alexandru Bugnar, cea de pe b-dul Dacia din Bucureşti. Nu ştiu câţi copii sunt la creşă-grădiniţă dar la intrare erau vreo trei cărucioare cam pentru Lucuţă-Potecuţă-Şapte-Luni-Doi-Dinţişori (tot un Bugnar e şi el). Astea, stadionul, creşa-grădiniţa şi piscina sunt ale comunităţii locale. Piscina e cu intrare, 500 kr., încă n-am intrat să văd cât e de aglomerat dar voi intra mâine. Din banii de la piscină şi din alte încasări, comunitatea locală se gospodăreşte. Tineri de 16-17 ani  tundeau iarba, construiau noi alei, conduceau tractoare, mici buldozere sau excavatoare. Alţi copii au grijă de florile de pe marginea drumului, gratis, muncă voluntară (ceva ce seamănă cu patriotica de pe vremuri, pentru cine cunoaşte). Comunitatea e atât de bine organizată încât, cum spune domnul X, fiecare fir de iarbă e la locul lui. Unde creşte câte-o floare, fie şi sălbatică (buruiană, am zice noi), nimeni n-o taie.

O NESTEMATĂ

Domnul X spune că florile crescute din loc în loc, la întâmplare, sunt p... ţigăncii. Nu ştiu, nu mă pricep, poate sunt, aici, nu le taie/rupe nimeni iar dacă-ar face-o cineva, cu siguranţă ar fi sancţionat. Sunt floare naţională, peste tot!

NATURĂ MOARTĂ CU PROSOP LA DUŞ

Dar ce mă bucură mai mult şi mai mult în Islanda este sentimentul siguranţei. N-am crezut, dar aşa este, nimeni nu încuie maşina, la supermarket vezi maşini parcate cu cheia în contact. Cumva, Islanda se aseamănă cu Republica Moldova. La Bucureşti, uneori o certam pe Dumitriţa că nu încuie uşa, e obişnuită ca la Cricova unde uşa nu se încuia niciodată. La noi pe scară, în Floreasca, au fost sparte apartamente; nu ştiu cine le-a spart - nouă ne-au furat două biciclete legate cu lacăt de calorifer, pe scară, una era cu motor, olandeză, am plâns! -  dar la vreo 50 de m. locuiesc câteva familii de ţigani despre care sunt convins că n-au nicun amestec (deşi ei au fost prinşi în urmă cu vreo doi ani că au spart boxele de la subsol şi au furat murături). Ei bine, aici, în Islanda NU SE FURĂ. Nu ştiu dacă statisticile pe care le cunosc sunt corecte, dar în puşcărie (cred că doar una au) în Islanda sunt vreo 60 de deţinuţi. Ce au făcut şi dacă sunt islandezi get-beget toţi? Nu ştiu.        Acest sentiment, al siguranţei, mă face fericit să fiu acum, aici. La duşul din camping-ul în care stau a uitat cineva un prosop acum vreo patru zile. Acum, când citiţi aceste rânduri, tot acolo-n cui este (e şi o căciulă). Pentru că e un singur duş la bărbaţi, uneori e coadă. Dar prosopul şi căciula n-au dispărut. Aşa că dacă auziţi pe cineva că le-a uitat, spuneţi-i să se întoarcă, le găseşte. Am citit o ştire Mediafax de prin 2009 potrivit căreia la Reykjavik au ajuns, via Oslo, nişte ţigani cerşetori proveniţi din România. Dormeau pe spaţiile verzi iar cetăţenii islandezi începuseră să fie agresaţi de prezenţa ţiganilor. Nu au fost expulzaţi dar nu se ştie ce le-au spus poliţiştii care i-au săltat că au fost de acord să fie trimişi la Bucureşti pe banii guvernului islandez şi de atunci nu s-au mai întors. Nici ei şi nici alţii. Nu a fost nimeni linşat, ca ţiganul de la Paris, pentru că nu apucaseră să spargă locuinţe. Şi credeţi-mă, domnii de la consiliul ăla care te amendează că spui “ţigan”, credeţi-mă, nu sunt rasist. Pentru acest sentiment al siguranţei aş vrea să trăiesc aici, unde cel mai cald sunt 15 grade vara, unde bate vântul de te ia pe sus (ne-a rupt cortul), unde iarna aproape nu vezi soarele şi unde alcoolul e scump şi rar. Da, pentru sentimentul siguranţei aş da rafturile cu bere şi vin şi spirtoase de la Kaufland.

Acum, pe finalul filei de azi, câteva cuvinte pentru prietenii mei rulotişti dar nu numai, despre camping-ul din Vik, loc în care stau de trei-patru zile. Cu surprindere am aflat că nu e al primăriei, unele camping-uri sunt. Acesta e privat. Are panouri electrice de calitate dar… cam atât. În rest, un stabiliment în formă de pavilion unde sunt toate, toalete, duşuri, un loc cu maşină de spălat, recepţia şi sala de mese. Toate vechi, curăţele dar ponosite rău. Nu internet, nu magazin, nu nimic altceva. Cu toate astea, preţul pentru o rulotă cu două persoane, cum suntem noi, e cam 25 de euro pe zi. Mult, foarte mult, iar cel mai mult merită curentul electric pentru că să foloseşti toaleta sau duşul nu e o mare bucurie ci exclusiv o necesitate. Ba chiar, la duş au un afiş care începe cu Dear shower guest  şi în care se spune că apa caldă e produsă la boiler (se explică, în islandeză şi-n engleză că boilerul e un cilindru în care se încălzeşte apa cu energie electrică) şi că ne roagă să nu o risipim, drept pentru care nu există robinet, apa e caldă într-un singur fel, nu poţi s-o faci mai rece sau mai caldă, e caldă by default şi porneşte după ce apeşi un întrerupător ca cel de lumină de la noi. Se opreşte după două minute. La final e o propoziţie în care conducerea îşi cere scuze şi promite că va rezolva problema la anul când va construi o nouă clădire.

La toalete nu scrie pe pereţi Gigi+Vali=love dar sunt inscripţiile omonime în islandeză. Promit să nu scriu Bugnar a trecut pe-aici.

UN MOTORHOME

În camping vin tot felul de oameni, de la cei cu cortul de 20 de euro, la cei cu rulote vechi sau motorhome de zeci de mii, poate chiar sute de mii de euro. Las mărturie câteva imagini.

TEST: CĂUTAŢI DETALIUL CARE FACE DIFERENŢA

E ca o expoziţie în continuă schimbare care le produce mare bucurie pasionaţilor. Atrag atenţia nişte remorci care când sunt deschise fac un cort mare, pe platforma remorcii se doarme şi în interior arată cam ca o rulotă (cu pereţi de cort).

"SĂ STAI ÎN FÂN..."

Cred că jumătate dintre remorci sunt aşa, restul sunt rulote şi altele. E uşoară, asta înţeleg.Dar nu înţeleg care e plăcerea să dormi într-un cort pe o ploaie năpraznică, atunci când vara, noaptea nu sunt peste 10 grade şi vântul te ia pe sus. Eu m-am bucurat nespus când am văzut în camping o Dacia Duster.

MÂNDRIA NAŢIONALĂ ANONIMĂ

Sunt multe în Islanda. L-am întrebat pe proprietar de maşină, mi-a spus că e foarte bună, e 4x4 motorină, destul de puternică pentru preţul ei care e foarte mic. I-am spus că mi se pare interesantă maşina… dar unde e fabricată? Nu ştiu mi-a răspuns islandezul. Singura ocazie în care urla în mine mândria naţională, a fost ratată. Omul nu ştia unde i s-a fabricat maşina şi nici nu-l interesa. Nici eu nu i-am spus, nah!

Morala: prietenul meu care vrea să rămână anonim, domnul X, a fost în acest camping în urmă cu şase ani. Arăta ceva mai bine dar la duş era acelaşi afiş, neschimbat.

O PRINŢESĂ ISLANDEZĂ CARE LA 8 GRADE CELSIUS, DUPĂ PLOAIE, DESCULŢĂ, SE GÂNDEŞTE DACĂ SĂ SE DEA CU BILCA SAU NU. AVIZ MAMEI ROMÂNE.

PS- Dacă vântul care bate acum combinat cu potop nu ne răstoarnă rulota până mâine, mai scriu un episod. Dacă da, asta e, scap oricum că ştiu să înot.

DIN EPISODUL VIITOR: CORT FĂCUT PRAF DE UN VÂNT NĂPRASNIC COMBINAT CU-O PLOAIE, AMBELE, ISLANDEZE

JURNAL ISLANDEZ (3) DESPRE FRUMUSEŢEA ISLANDEI

Cred că se cuvine să scriu câteva rânduri despre frumuseţea Islandei. 

Eu, un rumân ajuns aici prin voia sorţii şi a “domnului X”, unde neam de neamul meu n-a ajuns, rumân care văd unele lucruri, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale...

...nu pot să gândesc decât comparativ.

Islanda are o frumuseţe abstractă. România are o frumuseţe păşunistică, argheziană spre eminesciană.

Islanda are o frumuseţe bacoviană. Asta în termeni poetici. Frumuseţea abstractă are în ea ceva rece, aşa cum frumuseţea păşunistică are în ea ceva cald. Prin extrapolare, ei au catolicismul, protestantismul etc., noi avem ortodoxia (cum ar spune domnul Lars). Nu pot să mă pronunţ că e mai bine aşa sau aşa. E bine cum simte omul, cum crede.

Mărturisesc, nu eram pregătit să ajung în Islanda. „Ce mare pregătire-ţi trebuia?” vine întrebarea legitimă. E drept, măcar câteva informaţii de cultură generală poate sunt suficiente dar, în fond, nu ştiu nimic despre oamenii ăştia, despre istoria lor, despre cultura lor. N-am cum să-i judec, să-i evaluez, să-i înţeleg.

Însă peisajele şi arhitectura sunt ceva ce se-nfăţişează din mersul maşinii, poţi să ai o opinie, să simţi ceva, orş'cât.

Faţă de peisajele văzute-n Islanda până acum, asta simt, abstractul. Aici, ca probabil şi-n Suedia, Norvegia, Finlanda... îl găseşti pe bătrânul Ikea, aici este tot clanul Bergman, cu genialul său şef Ingmar, cu Efter Repetition sau Fanny och Alexander, cu Björk sau Sigur Rós, cu arhitectura lor cubistă până la enervare. Aici sunt oi libere şi cai liberi pe pajişti şi ziua şi noaptea (când e tot zi) şi nu-nţeleg de ce; aici, baloţii de fân sunt înveliţi în celofan şi nu-nţeleg de ce; aici, nu există coşuri de gunoi dar nici gunoaie pe stradă şi iar nu-nţeleg de ce (mă rog, se va vedea că asta mai înţeleg).

Cred că abstractul (pentru mine, cel puţin) acestei lumi are o poezie aparte dată de lumină. Nu ştiu dacă prietenul meu, “domnul X” a ştiut sau doar a intuit, dar lumea asta, locul ăsta, ţara asta, da, are o lumină specială care te năuceşte, ceva unic, ceva ce doar aici există, pe tot Pământul. Cred că asta este esenţa din care se trag toate, Ikea, Bergman cu ale sale şi tot restul. Frumuseţea pietrelor, a valurilor, a plajelor negre, vara, la 10 grade celsius, a vântului domol sau tăios, totul spune povestea unei civilizaţii, a unor locuri, a unor oameni, poveste care pentru noi, latinii, e greu de pătruns.

Scriu în confortabila rulotă a domnului X ascultându-l pe Caetano Veloso, cu o bere Viking de 4,9 grade (e mult aici, vă voi povesti în zilele următoare care-i treaba cu alcoolul), privesc ploaia bacoviană şi norii care învăluie golful Vik şi înţeleg de ce sunt fericiţi oamenii ăştia; gradele astea puţine (din aer) şi cei puţin peste 300 de mii câţi sunt ei într-o ţară cât jumătate din România îi fac fericiţi pentru că simt că sunt o comunitate, oameni care trăiesc împreună cu natura, iubesc iarba, florile, păsările, pietrele… ce le-a dat Dumnezeu. Noi, peste 20 de milioane (ce ruşine! habar n-avem câţi suntem exact…) suntem nefericiţi cu Ponta şi Băsescu în Rai! Cu munţi, cu mare, cu deltă, cu deşert, cu dealuri, cu vii, cu vin, cu ţuică… etc…etc… o adunătură de nefericiţi; ce păcat!

Cerul Islandei m-a făcut ca de acum încolo să fiu mult mai atent la cer. Cred că noi ridicăm prea rar ochii spre cer. Nu ştim cât de frumos poate fi. Aici, în Islanda, am aflat. Am mai aflat cât de frumoasă este o stâncă pe o plajă pustie şi cum lumina dă culorile unui peisaj, culori care se schimbă miraculos într-o zi de 24 de ore!

A mai venit vorba despre Rezervaţia Dyrhólaey când am scris despre pufini. Ei bine, în anumite locuri, islandezii au pus pictograme pe pietre care-ţi spun că n-ai voie să calci acolo cu piciorul, să nu omori cele câteva floricele apărute printre stânci.

Sunt exasperanţi! Dar aşa înţeleg ei să-şi protejeze natura. Nicăieri nu sunt coşuri de gunoi. De ce? Pentru că islandezii sunt atât de puţini încât n-ar avea cine să golească coşurile de gunoi. Şi atunci, ce facem doamna? Cum de nu sunt gunoaie peste tot? Nu sunt pentru că sunt civilizaţi. La noi, şi unde sunt coşuri - îi avem pe ţigani, să fie gunoieri, sic! - e plin de gunoaie. Deşi şi ţiganii sunt oameni la fel ca rumânii, nici unii, nici ceilalţi, nimeni nu înţelege asta, cum e cu gunoaiele; şi-atunci, din confuzie, le lăsăm peste tot. La islandezi e mai simplu, nu are cine să adune gunoaiele, "suntem puţini, doamna, deci nu aruncaţi gunoaiele decât într-un singur container mare pe care îl ia un singur om, o dată pe săptămână". Punct. În rest… găsiţi căcaţi în iarbă? Perfect! Ocoliţi-i! Sigur sunt de la animale, nu de la oameni. Dar despre frumuseţea inexistentelor gunoaie ale Islandei, mai pe larg, altădată.

Peisajele abstracte, da, au o frumuseţe specială dar rece. O răceală care n-are cum să nu te emoţioneze, să-ţi transmită că da, şi răceala asta a noastră islandezi-norvegieni-danezi-suedezi-finlandezi e omenească.

E altceva decât expansionismul meridional, dar E! Şi da, E! Habar n-am, că vine din lumină, din ziua de 24 de ore, din educaţia lor, nu ştiu din ce, important este că în Islanda ai acest sentiment în fiecare piatră, în fiecare picătură de ploaie, în fiecare val de ocean, în aerul curat, nepoluat, în zâmbetul fiecărei islandeze blonde cu curul mărişor.

Frumuseţea Islandei stă în ce le-a dat Dumnezeu dar mai cu seamă în frumuseţea oamenilor ei, în felul în care au înţeles să nu fie doar un teritoriu, un popor, o ţară ci şi o comunitate. Poate că UE ar trebui să ia modelul Islandei. Dar despre asta într-un episod viitor.

JURNAL ISLANDEZ (2) VIK

VIK

Vik este un oraş situat la mai bine de 200 de km. de Reykjavik. Dar să ne lămurim ce înseamnă “oraş”: vreo 20 de case, primărie, poştă, sediu de bancă, benzinărie, piscină, supermarket, magazin de vinuri, magazin de haine, camping. Aşezarea este pe malul oceanului, într-un golf ceva mai larg, pe şoseaua principală care înconjoară Islanda, un fel de DN1.

Când am ajuns în camping era destul de târziu dar aici nu prea-mi dau seama de oră dacă nu mă uit la ceas. Miezul nopţii, cel mai întuneric, e ca atunci când la noi începe să se însereze. Venit din România, nu ai repere orare după lumină pentru că lumina e cu totul alta. Iarna, în schimb, e beznă tot timpul mai puţin vreo patru ore pe zi din care în prima răsare soarele şi în ultima apune. Nici după ce fac oamenii nu poţi să te orientezi pentru că pentru fiecare e zi sau noapte în funcţie de preferinţă.

Activitatea magazinelor e oarecum reglementată, de la ora până la ora… dar atât, alte repere nu există. Aproape de miezul nopţii, pentru unii era plină zi în camping, pentru alţii, noapte. În afară de noi şi de încă vreo două maşini (cu numere de Germania), toţi cei din camping aveau numere de Islanda. Dar nu erau toţi islandezi, fireşte. Islanda trăieşte, într-o bună măsură, din chirii. Se închiriază aproape orice, rulote, corturi, echipamente turistice, maşini, biciclete, motociclete, motorhome, avioane… orice îi poate folosi cuiva venit de pe continent. Mai mult de jumătate dintre turiştii străini vin doar cu hainele, restul închiriază tot şi cutreieră ţara. Sunt şi islandezi veniţi din cealaltă parte de ţară care sunt în concediu şi vin să vadă sau să revadă locuri care le plac. Lunile iunie, iulie şi august sunt vârful sezonului. Toţi islandezii trag să facă bani cât mai mulţi de pe urma turiştilor. Şoselele sunt ceva mai aglomerate decât în timpul anului în sensul că în zilele cu trafic intens poate să treacă şi o maşină la 10 minute pe DN1.

În regiunea Vik , ca dealtfel în multe locuri din Islanda, sunt de văzut peisaje unice; unele, încremenite în timp după erupţii vulcanice petrecute cu zeci de mii de ani în urmă sau altele, mai recente, mari întinderi de plajă cu nisip negru, pietre vulcanice măcinate de timp, spaţii întinse care altădată erau fundul apei. Turiştii se străduiesc să ajungă pe câte o culme de unde priveliştea este infinită, ai senzaţia că vezi până la capătul lumii. Noaptea trecută, era după miezul nopţii când mergeam pe o plajă enormă, câţiva kilometri de nisip negru până la malul apei. Am stat minute întregi privind valurile calme, totul pe o lumină de asfinţit nesfârşit. Soarele nu apunea dar nici hotărât să răsară nu era. În mijlocul plajei, căzute parcă din cer, stânci uriaşe, ca nişte sfixi care păzeau Islanda şi care-şi schimbau forma dacă te plimbai în jurul lor arătând cu totul altfel în funcţie de locul din care priveai. Această nesfîrşită întindere de nisip negru e tăiată de ape repezi venite din gheţarii din nord care în perioada asta se topesc parţial. Senzaţia oceanului de la miezul nopţii, pe o plajă neagră precum cărbunele, cu acele stânci de pază, cu lumina de asfinţit-răsărit, senzaţia este unică şi indescriptibilă. Combinaţia tuturor elementelor este de încadrat într-o singură imagine.

Atunci, după miezul nopţii, pe drumurile de macadam tăiate prin nisip tot trecea câte un jeep, ba chiar altul era la intrarea într-o grotă dintr-o stâncă uriaşă, proabil că proprietarii maşinii dormeau sau cine ştie ce făceau la ora aia.

Dimineaţa, devreme, am ajuns într-o zonă protejată prin lege de prin anii ’70. Pe drum, fiecare casă aşezată pe coama unui deal are nume de localitate. Peste tot, risipite, oi, capre şi în unele locuri, cai.

N-am văzut pe nimeni, nicăieri, care să adune oile în vreo turmă, să le păstorească în vreun fel. Ba chiar mă întrebam dacă nu sunt lăsate aşa pentru a le vedea turiştii, că altfel nu înţelegeam nici măcar dacă aparţin cuiva. În zona protejată, nu se poate intra cu maşina de la începutul lunii aprilie până în 25 iunie. Cum scrie pe o placă, păsările nu trebuie deranjate de motoare sau orice mijloace mecanizate pentru că sunt în perioada de reproducere.

Pasările sunt, în principal, pufini, un fel de pasăre naţională considerată aproape sacră de islandezi. Pufinii, un fel de papagali liberi, sunt marketaţi extrem de susţinut, sunt desenaţi peste tot, în benzinării găseşti de vânzare mici statuete cu pufini, deloc ieftine.

Cred că poţi să faci şi puşcărie dacă te gândeşti să faci friptură vreun pufin. I-am găsit pe o stâncă uriaşă, înaltă de peste 100 de metri, unde este construit un far din 1927, o stâncă ce iese din ocean şi la care se ajunge destul de dificil doar pe jos, pe vreme frumoasă.

Pufinii, cred că obişnuiţi cu turişii, stăteau şi pozau fără probleme, ce-i drept, gratis. Mă gândeam chiar dacă nu sunt şi camere de supraveghere care să ne urmărească pe unde păşim şi cât de mult ne apropiem de pufini. Totul era marcat, nici firele de iarbă să nu le atingi, să mergi doar pe cărarea amenajată cu griblură din piatră vulcanică. Veneau şi plecau diferite maşini cu turişti, autocare mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, cu remorci pentru bagaje sau fără.

E o întreagă industrie a celor care-i plimbă pe turişti din loc în loc. Peisajele, adevărat, unele dintre ele îţi taie respiraţia dar cred că şi islandezii ar rămâne muţi de uimire să vadă Delta sau Carpaţii. Fiecare cu frumuseţile lui, doar că ei, într-o ţară cu o populaţie infimă, ştiu să-şi vândă frumuseţile, să profite din plin, să le protejeze, să le facă publicitate iar noi habar n-avem, aşteptăm să dea năvală turiştii la vederea frunzei doar că ei nu prea vin.

Căutând un loc bun de pozat, am ajuns cu maşina pe un munte, pe un drum pe care nu pot circula decât maşini 4x4. Drumul, acoperit cu pietre din rocă vulcanică, se termina sus, undeva la marginea platoului. De acolo aveai senzaţia că poţi să atingi orizontul dacă întinzi mâna. Pentru că aparatele noastre sunt extrem de grele, de la capătul drumului am mai mers cu maşina vreo 20 de metri pe platou. La vreo 50 de metri era un grup cu un microbuz. Acolo, sus, frig, bătea un vânt tăios, rece. Din grup s-a desprins un tânăr în sandale, pantaloni scruţi şi tricou. A venit să ne spună că am ieşit cu maşina de pe drum, că zona este a unui fermier care dacă vine şi ne vede se va înfuria şi va chema poliţia care, cu siguranţă, ne va da o amendă foarte mare, că nu avem voie să ieşim cu maşina de pe drum, că deja suntem pe iarbă (nu prea era iarbă, mai mult o stâncă golaşă). Asta cu fermierul care se va înfuria a repetat-o de vreo câteva ori, parcă-i făcea plăcere să ne ameninţe voalat şi să ne frece ridichea, totodată, era ferm, vorbea sacadat, la limita politeţii. Încercam să-i spuneam că nu am avut în intenţie să stricăm nimic, avem aparate foarte grele, etc. etc., el, nimic, îi dădea înainte cu fermierul care se va înfuria. Într-un târziu s-a întors la grupul lui, turişti care probabil plătiseră vreun tur să vadă împrejurimile. Vigilenţa băiatului mergea spre ridicol dar parcă dorea cu tot dinadinsul să ne facă observaţie şi să nu ne lase netaxaţi, să ne arate obrazul, apăsat. Sigur, avea multe alte tonuri la îndemână să ne spună aceleaşi lucruri dar el alesese exact tonul agresiv-politicos prin care să te facă să simţi de rahat. Nu ştiu dacă sunt aşa toţi islandezii (sigur nu sunt) dar mulţi dintre ei, în mod evident, sunt extrem de atenţi la păstrarea fiecărui fir de iarbă, până la obsesie. Mi-a fost clar, trăim pe aceeaşi planetă dar în lumi care n-au nimic de-a face una cu cealaltă.

JURNAL ISLANDEZ (1)

„Orice şut în cur e un pas înainte” şi „Nu mor caii când vor câinii”, aşa spunea bunicu’ lu’ Rici, iată două axiome. În urmă cu două luni şi ceva eram dat afară de la RealitateaTV, acum sunt în Islanda şi voi rămâne aici în următorea lună, dus de şutul în cur primit şi de câinii din a căror dorinţă, iată, nu mor! Voi scrie, deci, pe cât posibil zi de zi despre cele întâlnite în Islanda. Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge aici. Ca turist era o extravaganţă pe care nu mi-aş fi permis-o iar altfel, am o listă de locuri pe care vreau să le văd, listă pe care sigur n-o voi epuiza câte zile mai am de trăit pe lumea asta. După ce-am fost dat afară, dintr-o dată am realizat că timpul meu e al meu şi nu al lor iar ivindu-se această ocazie de lucru, o lună în Islanda, iată-mă aici.

Am ajuns noaptea trecută cu avionul până la Viena (Tarom) şi de la Viena la Reykjavik cu un alt avion (Niki) pe care eram gata-gata să-l pierd dat fiind că Tarom-ul a plecat cu întârziere iar între avioane aveam mai puţin de 90 de minute.

Viena

Simpaticii copii de la vola.ro m-au informat – după ce am plătit biletul şi comisionul lor - că la Viena nu se va muta bagajul dintr-un avion în altul, trebuie să mi-l mut singur. Asta însemna să aştept la bandă, să iau bagajul, să ies din aeroport, să reintru, să trec iar filtrele şi să mă îmbarc pentru Reykjavik. „La Viena e un aeroport mic” mi-a spus domn’şoara de la vola.ro. Mic şi-al dracu’, de la un terminal la altul, pe plasme scria că timpul probabil de parcurs e de 30-35 de minute, aşa de mic e aeroportul. Toate bune şi frumoase dacă Tarom-ul n-ar fi plecat cu întârziere de la Bucureşti. Nu mai contează, după kilometri alergaţi prin micuţul aeroport din Viena (mic în comparaţie cu Amsterdam, probabil), am reuşit şi am ajuns, în final, la Reykjavik.

Să "vezi" noaptea

Aeroportul Keflavik la miezul nopţii

               Ce este extraordinar pe măsură ce te apropii de Reykjavik la miezul nopţii este că soarele devine tot mai puternic. Este un soare nedefinit, la apus sau răsărit, în cer lumina e blândă dar  pe Pământ se „vede” noaptea, se văd becurile aprinse, pământul scufundat în beznă. Am avut un sentiment fantastic, acela de a „vedea” noaptea, nu-mi imaginam că aşa ceva este posibil. Iar pe măsură ce avionul se apropia de pistă, cobora în noapte şi într-o ploaie mocănească. Dar deşi era trecut de miezul nopţii, tot lumină de înserat era şi aşa a rămas, de parcă nu se decidea dacă să apună sau să răsară. Din toată lumina pe care am văzut-o până acum, cea din Islanda este cu totul specială. Până să ajung aici nu înţelegeam de ce dau năvală pe această insulă, destul de aridă, fotografi din toată lumea. Acum înţeleg, Islanda, înainte de orice este o fantastică aventură a luminii.

Prietenul meu mă aştepta la ieşirea din aeroport (Keflavik, 20 de km. de Reykjavyk) în vreme ce mai bine de jumătate de oră am aşteptat bagajul.

Ei bine, prietenul meu căruia îi vom spune de acum încolo „domnul X” (vrea să rămână anonim), este fotograf. Aşa am ajuns în Islanda, ca asistent de fotograf. Nu vrea să apară public, nici cu numele şi nici în imagini. Voi respecta dorinţa prietenului meu, fotograf. Dar nu orice fel de fotograf: lucrează doar pe format mare (8x20 inch), doar fotografie alb-negru, pe peliculă, pe film. Pentru cei ajunşi în televiziuni (dar nu numai) în era digitală, fotografia nu s-a făcut dintotdeauna cu telefonul. În filmele vechi şi foarte vechi, se văd fotografi care se bagă sub o cârpă în spatele unui aparat cu burduf. Prietenul meu parcă e coborât din acele filme, deşi aparatul său a fost construit anul trecut (după planuri proprii). Nu-i uşor de făcut fotografii cu un asemnea aparat. Presupune multe, ştiinţă în primul rând, foarte multe anexe, grele, voluminoase şi costisitoare. Aşa că nevoia unui asistent este evidentă.

Zi de zi asta vom face, fotografii (cât permite vremea). Facem turul Islandei cu o rulotă. Pasionat de rulote fiind, ce poate fi mai minunat? „Islanda din rulotă” înainte de „România din rulotă”.

"Domnul X", o curiozitate islandeză

Nici măcar un vis cu o femeie frumoasă nu poate fi mai minunat... De la aeroport am ajuns repede la rulota aflată într-un camping pe o limbă de pământ înconjurat de apele Atlanticului. Populaţia Islandei e cât cea a sectorului 3 din Bucureşti. Din fericire doar numeric se aseamănă, altfel, nu-l au pe Robert Negoiţă, nici preşedinte ca al nostru, nici prim-ministru. La puţin peste 300 de mii câţi sunt islandezii pe un teritoriu cât jumătate din România, şoselele sunt pline de rulote şi motorhome-uri, mai cu seamă zilele astea, la sfârşit de săptămână când camping-urile sunt pline. Pe drum, lângă foarte multe case vezi rulote. Iar maşini care să nu aibă cârlig de remorcare nu prea am văzut, islandezii având o maşină la două persoane. Înainte cu o zi-două am citit şi eu ce-am găsit pe net despre Islanda. De exemplu, precum că au camping-uri minunate, cu internet wireless, cu toate condiţiile... Or fi şi de-alea, sunt puţine şi scumpe.

Am ajuns într-un camping la Garour, un camping gratuit susţinut de comunitate, unde erau două toalete, două chiuvete, curent electric şi atât. În rest, un restaurant, un far şi Oceanul Atlantic într-o privelişte superbă!

Camping Garour

Nu net, nu duşuri, nu maşini de spălat, nimic. Şi cu toate astea, azi, vineri, campingul era plin. Am plecat la ora 6, ora lor, şi drumul era circulat doar de rulotişti care mergeau spre camping, mai cu seamă că e gratuit. Însă gratis e, gratis face, jumătate din prize nu aveau curent. Totul foarte curat, îngrijit, între stâncile de pe mal nu vezi pet-uri, nu cutii de bere, nu resturi de mâncare, în iarbă nu sunt chiştoace de ţigări, toţi vin, petrec, găsesc curat şi lasă curat în urma lor. Nici nu cred că încape în mintea lor că ar putea să fie altfel.

La pozat mergem doar cu maşina.

Pentru un fotograf, aventura Islandei este aventura luminii. Am ajuns cu domnul X lângă o centrală, nu departe de Laguna albastră (punct de atracţie turistică), într-un loc în care iese căldura din pământ mai ceva ca la Vulcanii noroioşi de lângă Buzău. Sunt amenajate câteva pasarele, totul este gratuit şi turişii vin încontinuu, fac poze, pleacă, vin alţii şi tot aşa. Aburii care ies din pământul fierbinte, reliefaţi de soarele care când e singur, când printre nori, dau efecte ireale, unele contrafăcute în studiourile de film, aici, plăsmuite de natură. A fotografia, astfel, lumina, e extrem de dificil. Poţi să aştepţi ore întregi şi să nu faci nimic, poţi să te întâlneşti imediat cu imaginea sau poţi să o cauţi şi să n-o găseşti. E vorba şi de noroc dar înainte de toate important e să ştii ce vrei, care e lumina pe care o cauţi, care e forma, care e povestea.

Dacă nu ştii ce cauţi, degeaba, iar dacă ştii poate să fie tot degeaba dacă fotografia nu apare. De la lumina ieşită din pământ, am trecut pe lângă Laguna albastră printr-un decor văzut mai degrabă în imaginile de pe Marte sau de pe Lună. Parcă a plouat cu pietre. Simţeam erupţia vulcanilor, de mii şi milioane de ani, priveam pietrele care par căzute de curând dar care au încremenit timpul prin imaginea lăsată de forţa naturii. Cum poate fi atât de frumos ceva atât de arid, de neprietenos, înfricoşător chiar?

A face o fotografie pe film, format mare, chiar când toate sunt în regulă, e de domeniul orelor petrecute într-un loc. Aşa că după gheizere, ne-am întors în camping, am agăţat rulota la maşină şi am pornit pe drumul care înconjoară insula, uneori la câţiva paşi de apa Atlanticului, între roci vulcanie, păşuni cu oi şi cai şi localităţi constituite dintr-o singură casă dar trecute pe hartă ca atare. Le priveam casele şi ne gândeam dacă ştiu să construiască şi altfel decât cutii îmbinate pe 90 de grade sau dacă vreo lege îi obligă să construiască doar aşa. Cu toate astea, această arhitectură tip Ikea, ajunge să-ţi placă. Spune foarte multe despre oameni, despre Islanda.

Peste tot se vede o grijă uriaşă pentru detalii. Ferestrele sunt invariabil mari şi foarte mari parcă tocmai pentru a se bucura de minunata lumină care se schimbă clipă de clipă. Spaţiile sunt extrem de eficient gândite, ergonomice, simple şi foarte funcţionale. Drumurile sunt toate cu o bandă pe sens (excepţie face drumul la şi de la aeroport care are două benzi). Cu toate astea, sunt drumuri naţionale pe care trece o maşină la jumătate de oră. Viteza maximă e 90 de km/h iar stare drumurilor asfaltate e foarte bună.

Mai sunt drumuri construite doar din piatră măcinată. E de dorit să fie ocolite. Cu un animal de maşină e în regulă, dar altfel nu-i deloc plăcut să intri pe un asemenea drum.

O localitate cu 30, 50-100 de case e o localitate mare, notată ca atare pe hartă. Aşa am trecut prin Porlakshofn, prin Eyrarbakki, Selfoss, Hella ajungând la Vik, într-un alt camping. Pe drum, alte privelişti ireale ne-au oprit să le fotografiem.

                                                                                                                                                                                      

Nu cred că voi da foarte multe detalii tehnice despre Islanda în acest jurnal. Am văzut că sunt site-uri şi persoane care fac asta foarte bine (unii mai spun şi prostii, ce-i drept). Voi descrie însă ce mi se pare relevant şi mai cu seamă ce are legătură cu a fotografia Islanda.

Keflavik

Au căzut pietre din cer

La muncă în drum spre Vik

Detalii despre noi locuri şi întâmplări, pe mâine.