MI-AM LUAT STAND (TARABĂ) ÎN PIAȚA OBOR

După treizeci de ani de televiziune, la un moment dat, când simți că e prea mult, te gândești să dai restart; încotro, dacă n-ai furat să pui deoparte sau dacă nu trăiești din combinații? Adică dacă ești cinstit, deci, prost.

O variantă ar fi în pasaj la Universitate; știu să cânt la vioară.

O alta ar fi să îngroș rândurile pelicanilor; șofer de taxi.

O alta ar fi să fac ce văd pe la Discovery, să iau dintr-un loc și să vând în altul. În socialism se numea bișniță. Era ce făcea Becali cu bilete la Cinema Patria când rula filmul Abba sau ce făcea Vîntu cu blugii turcești. Azi se numește ”comerț”. Hotărât, asta fac, că văd că s-au pricopsit cei tocmai pomeniți.

Ce să cumpăr, ce să vând? Ceva ce-mi place și cred că le-ar plăcea și altora. Ceva care să nu fie perisabil, că și-așa capitalul este infim, ceva care să-mi aducă un cât de cât câștig relativ repede, măcar să supraviețuiesc, dacă nu fac avere.

Așa am ajuns în Piața Obor.

După eșecul TVR Moldova (începutul lui martie curent, după Stelian Tănase, un mare succes!) am pornit cu un partener moldovean pe ideea că vindem în România produse de calitate din Moldova care nu se găsesc la București. Partenerul finanța afacerea cu zece mii de euro, eu vindeam la București și împărțeam câștigul. După două săptămâni s-a retras și la final m-a împrumutat cu opt sute de euro.

Am luat-o, cum s-ar spune, de la ”zero”. De-aia, dacă mai sunt și alții prin presă sau airea care simt că la aproape cincizeci de ani ar avea nevoie de un restart, m-am gândit să-mi istorisesc experiența.

Sunt publicate multe scrieri despre oameni disperați pe care, odată trecuți de 40 de ani, nu-i mai angajează nimeni. Mai cu seamă dacă ai făcut televiziune toată viața și ai ajuns să-i spui unuia ca Ghiță că e hoț, atunci sigur niciun preacinstit patron de presă nu va vrea să se pricopsească cu tine, indiferent câtă meserie știi; ești damnat. Ba, chiar mai bine să nu știi meserie chiar foarte bine ca să fie el, patronul/șeful cel mai deștept. Poate-ar face unul câte o derogare dar parcă ar vrea să te vadă cum te umilești puțin până să pară că-ți face un serviciu, nu că-i faci tu lui. Dar dacă sila de minciună și de manipulare și de ipocrizie și de impostură și de incompetență ajunge să fie suficient de mare încât să simți că te sufoci, atunci cel mai indicat e să dai un restart.

După treizeci de ani de individ ”angajat”, practic, concret, am constatat că nu știu cum se face o firmă. Sigur, știam, în teorie. Practic, luând drumul Registrului Comerțului am pășit pe o cale nouă unde am descoperit nebănuite senzații.

Așa am învățat cum se face firma (nu e complicat dar îți trebuie ceva nervi tari și răbdare), cum se face un magazin virtual, cum se fiscalizează o casă de marcat (la fel, drumuri multe), cum se obține un certificat constatator și multe alte lucruri minunate folositoare omului care-și caută o nouă direcție în viață. Acolo, la televiziune, toți au impresia că le știu pe toate dar habar n-au de capul lor. În general, ca ziarist, dacă stai într-un birou sau doar prin cluburi, ai toate șansele să habar n-ai de niciunele. Și pe teren dacă mergi și ești interesat doar de șmenuri, nu afli mare lucru din ce-i pe lumea asta. Iar șmenari sunt destui ziariști dispuși să se vândă ieftin (mai puțin decât vânzarea pe-o zi de la Obor).

Afacerea cu moldoveanul a murit înainte să înceapă. Am dus la capăt magazinul virtual ca să nu las treaba la jumătate dar era evident că e moartă din capul locului. Am închis. Deci, începutul, un dezastru!

M-am tot gândit, unde merg oameni mulți? La mall! Da, dar nu e accesibil. Chiriile sunt de mii de euro. În piață! Care piață e cea mai cunoscută în România? Obor! Toți cei cărora le-am spus că vreau să vând ceva la Obor mi-au spus ”fugi de-aici! acolo e o mafie, nici nu te-apropii!”. Dar m-am apropiat. M-am plimbat prin Hala Obor și mi-am imaginat cam unde aș vrea să vând. M-am dus la director (nici nu știam cum îl cheamă) și i-am spus ce vreau. Până să vorbim despre spațiul pe care îl vizasem, mi-a spus că mai bine să încerc ceva la Târgul moșilor care va începe în câteva zile (era la finalul lunii aprilie). Așa am închiriat stand/tarabă la Târgul moșilor.

Nu am dat nicio șpagă și nu mi-a sugerat, măcar, cineva, că ar trebui să dau ceva. Dacă voi deschide sau nu și magazin, încă nu știu însă e o idee.

Ce vând? Ceramică de Korond (Corund, Harghita), albă, neagră, maro, cu desen roșu și obiecte din lemn pentru bucătărie. Cum merge? După trei săptămâni am plătit chiria, mi-am plătit facturile acasă, am ținut familia cu cele necesare și am un mic fond de marfă. Poate e puțin mai puțin decât m-am așteptat dar nu e dezastru, deocamdată, treaba se susține.
.

Standul/taraba mea                                                       Foto : Paula Agarici 

Ăsta e începutul. Pe foștii colegi din presă care-mi plâng de milă îi aștept să-mi facă vânzare.  

Târgul mai ține până în 30 mai. Pentru restul, cei care vor s-o apuce într-o direcție dar nu știu încotro, le spun ce am auzit spus de la Dragoș Anastasiu (Eurolines): ”Antreprenoriatul e o stare de spirit”. Aș spune, o stare în care simți că-ți aparții, că îți ești stăpân, că atât cât faci, atâta ai. În plus, nu mai trebuie să-i răspunzi la telefon lui Gușă* sau lui Rareș Bogdan**.

*Gușă e un băiat care de câte ori vorbește la telefon și se aude la televizor repetă obsesiv două cuvinte noi: strategie și geopolitică.

**Rareș Bogdan e un băiat implementat în București de la Cluj, care, pentru că apare la televizor și vorbește mult singur crede că îl recunoaște lumea pe stradă. În plus, mai crede că Ciocârlia e o compoziție de-a lui George Enescu. Nu e.

Onoare muncii!

PS - În postările viitoare despre secuii din Harghita, colegii de tarabă din Obor, și despre cumpărătorii mei.
.

PS 2 – Nu am uitat de proiectul cu bani europeni. În curând se va mai întâmpla câte ceva pe acolo, revenim.

ÎN SFÂRȘIT, UN PROIECT CU BANI EUROPENI FĂRĂ MIROS DE ȘMEN

Astăzi am avut o experiență plăcută. 

De când cu proiectele astea europene pentru care se tot vând ghiduri pe net, în cele două-trei încercări făcute de-a lungul timpului, am renunțat să sper că se poate face ceva cinstit cu bani europeni/de la stat, fără șpăgi, fără șmenuri. În cei 30 de ani de televiziune am auzit atât de multe povești cu bani de la stat și/sau europeni, inclusiv poveștile unor foști colegi din presă care au făcut bani de se plimbă cu Range Rover-ul pe Dorobanți, încât cum apărea un nou proiect și aflam cine e implicat, mi-era clar cam care e traseul șpăgilor. După câte un nou proiect, nu după mult timp, se mai vindea un lot de Range Rover. Și cum întotdeauna mi-a fost imposibil să dau măcar un Kent, și atunci (ante 89), și acum, am renunțat din pornire să mă gândesc vreodată că ceva cinstit ar fi posibil. Nu m-a interesat povestea. Deloc.

Azi am participat la evenimentul – destul de stângaci denumit – ” Antreprenoriatul - șansa unui viitor mai bun pentru tineri”. Dar titlul contează mai puțin dacă e atractiv sau dacă are valențe literare. Am ajuns acolo ca urmare a unei fișe de înscriere pe care am completat-o găsind un anunț pe Facebook. 

Imagine de la lansarea proiectului     sursa: pagina de FB a lui Răzvan Pascu

În urmă cu 25-30 de ani, cine dorea să dea admitere la regie de film sau teatru, la IATC, știa că cele 7 (șapte) locuri sunt date cam în componența următoare: 2 (două) erau ale securității care trebuia să-și plaseze oameni în teatre/Buftea/Televiziune, 4 (patru) erau pile, fie fii și fiice, nepoate, amante sau pur și simplu pretendenți care plăteau mult la meditațiile câte unui profesor din comisie (de regulă cel care lua anul I). Dacă cererea era foarte mare, nu mai rămânea niciun loc pe bune, dacă era cererea mai mică, din 7 (șapte) 1 (unul) intra pe bune. Erau cam 400 și peste de candidați pe 7 locuri, de fapt, cam 394 pe un loc. Imediat după ’89, în primii ani, s-a intrat pe bune la IATC. Atunci, în '90, '91, '92 şi miliţienii erau timoraţi. N-a durat mult, vreo 4-5 ani. Profesorii despre care se credea că sunt securiști sau șmenari au fost alungați în '90 iar restul nu aveau curaj să mai ia șpăgi nici măcar sub formă de meditații. Așa am avut noroc să intru la IATC în 1991 (se numea deja ATF ca să se rupă odată pentru totdeauna cu regimul comunist!).

Azi, la evenimentul cu pricina, de mai multe ori, vorbitorii, sub diferite forme, au asigurat maxima transparență și faptul că nu se vor face șmenuri. Ba chiar deveneau dubioși de cât de mult insistau că de data asta se lucrează pe bune. Dar e de înțeles insistența lor. După activitatea DNA din ultimul an, în multe locuri din țară ceva s-a mai schimbat, cât de cât, în bine. Măcar pentru câțiva ani, vreo cinci, sper eu.

A fost, de fapt, evenimentul de lansare al proiectului. Organizat la Radisson Blu Hotel, evenimentul și-a dorit să aibă ștaif, cu sucuri și cafele înainte și bufet după; cu reprezentanți ai organizatorilor, cu prefectul de Ilfov și responsabili din prefectură, cu secretari de stat și figuri cunoscute de la televizor – Răzvan Pascu (blogger/specialist în turism și om cu carismă) și Dragoș Anastasiu (Euroline/Arena leilor); cu televiziuni care solicitau sincroane dar au plecat după ce le-au luat (o singură cameră a rămas până mai spre final dar nu știu dacă era de la vreo televiziune); cu tineri care au umplut o sală de conferințe (să fi fost vreo 40-50). Cred că eu și încă vreo 2-3 persoane ce eram între curioși mai bătrâiori, în rest, tineri și foarte tineri.

Când vorbea Răzvan                 sursa: pagina de FB a lui Răzvan Pascu

Ce m-a atras în anunțul de pe FB au fost următoarele:

-          Se anunța că nu contează vârsta, important e să ai o idee bună pentru o afacere. Altfel spus, un concurs gen Floarea din grădină,  cine are afacerea mai bună va fi sprijinit să o pună în practică;

-          Din anunț reieșea ideea de transparență. Ne întâlnim cu toții, ne prezentăm, punem totul la vedere și încercăm să câștigăm fiecare ce-și dorește: participanții - câte 25.000 de euro pentru afacere, prefectura Ilfov - proiecte fezabile pentru județ, ministerul/ministerele/guvernul – imagine și sentimentul datoriei împlinite, organizatorii – felicitări, comisioane și experiență pentru alte proiecte. Teoretic, toate bune și frumoase.

Pentru prima dată, în sfârșit, am văzut și o gândire logică. Cum era până acum cu planul de afaceri când era vorba de un proiect european? Era cam așa: vino la noi, completează zejidemilioane de hârtii, angajează o firmă care să le pună pe toate cap la cap, să facă planul de afaceri, firma să fie a amantei/nepotului/cumnatului/amicului celui în pixul căruia stă decizia, plasează comisioanele, șpăgile, cadourile și la final, cu ce mai rămâne, fă treaba. Ne ocupăm noi de calendar, comisii, toate cele și te anunțăm dacă e da sau ba.
  
Acum, pentru prima dată am văzut o altă abordare: veniți cu idei. Atât. Posesorii celor mai bune idei vor fi învățați cum se transformă ideea în plan de afaceri. Nu dau șpăgi/comisioane ci fac cursuri și la final primesc chiar și o diplomă. Dintre cei care au învățat asta (400) pentru 40 se vor da și banii pentru afacere. Restul de 360 tot rămân cu ceva, știu cum să gândească, cum să facă planul de afaceri și data viitoare nu mai pornesc de la 0 (zero). Dacă din 400, 40 pun în practică ideea, atunci concurența e mai mică decât era la IATC pe vremuri și șansele, acum, în epoca DNA, mai mari decât atunci, în epoca de după 89; șansele sunt reale. 

Și poate dovada cea mai clară a bunelor intenții să fie stângăciile (involuntare, cred) de astăzi. 
Am ajuns printre ultimii la eveniment și nu mai erau mape de prezentare. Cineva a estimat că vor ajunge mai puțini decât au ajuns. Apoi, deși am schimbat mesaje pe mail, deci se știa cine sunt, care mi-e identitatea (primisem o invitație), o dată în plus, am fost pus să-mi trec într-un tabel numele, CNP-ul, să dau semnături ca să intru în sală... Ușor jenant. Cînd chemi oamenii la Radisson, nu-i mai pui să se treacă pe tabele și să semneze că au participat sau, alții, semnează că au luat mapă. Presupunem că nu se face bișniță cu mape. Discret, dacă ai nevoie de datele astea, le culegi fără să pui oamenii se treacă în tabele și să dea cu subsemnatul. Apoi, între vorbitori, clar, unii au fost mai puțin pregătiți decât alții. Am avut parte de nelipsitele discursuri (din fericire nu prea lungi) ale oficialilor care puteau foarte bine să lipsească. În fond, cam toți au repetat aceleași lucruri: preocuparea pentru sprijinirea tinerilor, a ideilor bla-bla. Totuși, m-am bucurat ca în discursurile oficialilor să nu aud nume de partide. Bună treabă.
  
La sesiunea de întrebări, partea bună a fost că pentru întrebările care nu aveau răspunsuri, cu onestitate, se spunea ”nu știm”. Partea proastă... au fost întrebări la care chiar nu au fost răspunsuri, organizatorii se întrebau unii pe alții ”cum e?”. Tot la partea proastă am notat și că site-ul oficial al proiectului încă nu e on-line cu tot ce-i trebuie deși bine era să fie, poate să fi fost lansat chiar la eveniment. Adică oamenii, când chiar lucrează pe cinstit, sunt puțin stângaci și depășiți de situație. Nu mult, doar puțin.

Dacă tot m-am trecut în tabel, mă așteptam ca după câteva ore de la eveniment (a avut loc dimineață) să găsesc pe mail un mesaj în care cineva să-mi spună că se bucură că am fost la eveniment și să-mi fi trimis un mic rezumat, eventual cu 3-4 imagini, din ce s-a petrecut, mai cu seamă sesiunea de întrebări și răspunsuri, sesiune extrem de vie și utilă. N-am primit un astfel de mesaj. Poate va veni. Deocamdată, Răzvan Pascu are postări pe FB. Bune și alea.
  
Una peste alta, sunt curios cum va evolua acest proiect. Și indiferent de evoluția mea în cadrul proiectului, voi urmări până la final cele 40 de idei. Voi scrie aici, pas cu pas, despre tot ce mi se va întâmpla sau li se va întâmpla celor din proiect. Poate, încet-încet își fac loc și proști de-ăștia ca mine care nu sunt capabili să dea un Kent drept șpagă dar cu toate astea e posibil ca mintea lor să nască ceva cel puțin interesant.

P.S. – Încep să am fobie la cuvântul ”proiect”. Azi, cred că a fost de departe cuvântul cel mai des rostit. Scriind aceste rânduri, văd că dintr-un anume limbaj de lemn, nu avem cum să ieșim. Asta să fie paguba!

SEBI GHIŢĂ, PRIETENUL MEU

De câteva luni nu sunt în ţară. Privesc de la distanţă tot ce s-a petrecut dinainte de primul tur al prezidenţialelor. E o cu totul altă senzaţie decât a fi la Bucureşti. Trăiesc o oarecare detaşare dată de distanţă. Şi cred că, la fel ca mine, asta simt mulţi români care sunt departe de ţară de mai mult sau mai puţin timp. Diasporenii, cum s-ar zice. În cazul meu, lucrurile sunt mai interesante de atât. Şi asta pentru că am fost, în unele împrejurări, aproape de unii dintre cei care se calcă pe picioare zilele astea, în arest. Ba chiar, cu unii, am lucrat, mai precis am fost angajatul lor, mi-au dat ”o bucată de pâine” cum sigur ar spune unul dintre arestaţi (reţinut, deocamdată), de parcă mi-ar fi dat de pomană, cum crede şi Ciutacu că a primit şi au primit mulţi angajaţi ai televiziunilor. Nu, nu am primit pomană cum nici Ciutacu nu cred c-a primit. Poate el a mai făcut câte-o şpagă mică dar asta e nesimnificativ. De fapt, cum tot Ciutacu spune în alte împrejurări (la el depinde de împrejurare) cu toţii, am prestat. Dar nu despre Ciutacu vreau să scriu acum. Ci despre prietenul Ghiţă, patronul lui Ciutacu.

Dar ce-mi veni să scriu despre Ghiţă? E liber, deşi văd că e în gura multor arestaţi. Pare-mi-se că se plimbă printre picioarele lor, ba chiar se intersectează de ceva vreme cu unii şi cu alţii, nearestaţi, pe care-i cam încurcă. Scriu despre Ghiţă pentru că pe vremea când spuneam public, aici, pe blog, că vrea să fure RealitateaTV, nimeni nu s-a sesizat. Nici DNA, nici PNA, nici NSA, nici KGB, nici Poliţia locală a sectorului 1. Să vrei să furi, normal, nu e o infracţiune dacă (încă) n-ai furat. Am spus cum Ghiţă mi-a spus – e drept, între patru ochi, eu nu l-am înregistrat, poate el pe mine şi poate mai are pe undeva banda/caseta/fişierul, dacă nu, asta e, trebuie să mă credeţi pe cuvânt – am spus la vremea respectivă cum mi-a spus că RealitateaTV va deveni a lui, cum Vîntu va rămâne doar cu nişte hârtii iar el, Ghiţă, va avea televiziunea. Totul era într-un viitor apropiat. Sigur, Vîntu a vrut să-i dea o ţeapă. Corb la corb. Dar să vrei să furi o televiziune, asta, legal vorbind, e o infracţiune? Să şi faci ceva pentru asta, e o infracţiune într-un stat de drept? Să rămâi cu toată televiziunea pe care o aperi cu gealaţi, să emiţi fără licenţă săptămâni la rând, o fi o infracţiune? Dar cei care au închis ochii la toate astea, or fi comis şi ei vreo infracţiune? Sau n-au observat pentru că nu au fost sesizaţi? Că am auzit-o pe Elena Udrea, aceeaşi care se întreţinea cu Geoană înainte să intre în emisie invitată la câte-un talk-show, de exemplu, am auzit-o cum Ghiţă i-ar fi cerut bani lui Cocoş pentru România TV, o televiziune apărută din spuma legilor democraţiei consolidate şi din spuma statului de drept, cu numele republicii noastre pe ecran, ca logo, legal vorbind. Nu cred că prietenul meu, Ghiţă, a făcut aşa ceva! Să-i ceară bani lui Cocoş! După cum cred că la nicio televiziune nu au ajuns bani negri. Nici la Guşă, după ce a luat cu japca RealitateaTV de la Elan care i-a luat-o lui Ghiţă care vroia să i-o ia lui Vîntu. Nici la Antene, sigur, nu au ajuns bani la pungă. Nicăieri. Pentru că toate televiziunile sunt s.r.l.-uri care câştigă banii cinstit şi chiar dacă au probleme financiare, o insolvenţă, ceva, nu cred că ar primi bani de la politicieni sau diverşi afacerişti pentru că aşa ceva e ilegal. Pot ei, procurorii, să caute cât vor; nici în campaniile electorale, nici Ghiţă, nici Guşă şi nici un institut de sondare, de-al nimănui, nu, nimeni n-a luat bani la pungă. Udrea bate câmpii. E disperată. Spune orice doar-doar de-o scăpa de bulău, aşa zic analiştii consacraţi. 

Ba, l-am mai văzut şi pe Sârbu certându-i pe copiii anjagaţi prin redacţii de ştiri că nu ştiu să-i pună întrebări. De pildă, niciunul nu l-a întrebat „domnu’ Sârbu, da’ de ce aveţi cătuşe la mâini?” Ce-a făcut domnul Sârbu? A ridicat mâinile să-i vedem cătuşele! Cine a mai făcut asta? Patriciu (Dumnezeu să-l ierte), Dan Diaconescu, Becali şi mulţi alţii. În seara asta şi Sârbu. Aş monta o secvenţă cu toate aceste ridicări de mâini, cu cătuşe, la relanti, pe o muzică dintr-un film de-al lui... nu spun de-al cui film ca să nu fac o aroganţă; Kubrick, na! (muzica-i a lu' Strauss).

CLICK! şi mare se făcu.

Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că urmează, cât de curând, şi Ghiţă. Când i-am spus într-un mail „prietene”, mi-a răspuns „nu sunt prietenul tău”. Aşa e. De fapt, nu e, am minţit.

Zilele astea, toţi cei care am avut o legătură de vreun fel sau altul cu arestaţii/reţinuţii, în mod sigur ne amintim momente, împrejurări, ceva ce a făcut ca ei să rămână în mintea noastră. Acum îi vedem încătuşaţi, urcaţi în dubă.

Cu mulţi ani în urmă, viaţa de jurnalist m-a dus prin puşcăriile patriei: Gherla, Aiud, Jilava, Târgşor, Severin.... Îl cred pe Cocoş că a plâns, cred că Hrebenciuc că şi-a recunoscut faptele. Oricine ajunge acolo, mai cu seamă după ce ne-a privit de sus pe noi, ăştia, pulimea, ăla nu mai e om. Adică ar vrea el măcar pulime să fie dar nu mai are de unde. Frumuseţea vieţii dispare, rămâne acolo, nu se liberează. Asta am aflat atunci, în vizită, doar.

Probabil că suntem mulţi cei care ne gândim că după ce un puşcăriaş/puşcăriabil de-ăsta cu ştaif a avut o condamnare din care s-a mai scăzut, a mai scris o carte, un poem, mulţi credem că sigur ăştia au pe undeva dosiţi câţiva saci cu bani, deci tot bine le va fi. Doar fraierul de Stoica, ăla cu Caritasul, după puşcărie a rămas sărac. Deşi mulţi s-au îmbogăţit, mai ales după reportajele date la TV, nu contează la care tv, reportaje despre binefacerile Caritas. S-a prescris. Bun. Oricum l-ar chema, oricâţi bani ar avea dosiţi, pentru respectivul puşcăriaş, odată liberat, viaţa nu va mai fi niciodată la fel cum era înainte de puşcărie. Chiar dacă ne imaginăm că are telefon mobil (lui Vîntu i-au găsit un încărcător de mobil la un control în celulă şi nu i-a fost bine), televizor, pachete cu mâncare aleasă, respectivul are viaţa distrusă aşa cum nu o avem noi, ăştia, săracii, de cred ei că ne-au dat de pomană. Indiferent de marca limuzinei care îl aşteaptă la ieşirea din puşcărie şi de câte televiziuni îl vor da în direct, oricât de ipocrit şi impostor ar fi, va fi cu totul altul. Sunt indivizi care uită ce e demnitatea, deşi, privind de sus, le-au dat multora lecţia umilinţei, cu o satisfacţie cinică. 
Dintre toţi condamnaţii, pe Gică Popescu îl admir. Când Antenele şi Ponta se agitau ipocrit să adune semnături pentru graţierea lui, i-a pus l-a punct în câteva fraze şi a spus că-şi va ispăşi pedeapsa până în ultima zi. Cred că e printre puţinii care mai au o şansă să iasă oameni de acolo, cât de cât.

Asta aş vrea să-ţi spun, prietene Ghiţă, nu te înţeleg. Nici pe tine şi nici pe toţi ceilalţi care aţi ”furat cât n-am putut noi să producem” (spunea un alt patron) nu vă înţeleg, mâncaţi cu zece guri? Vă mai îngrijiţi de alţii în afara familiilor voastre? Faceţi acte de caritate? Finanţaţi programe pentru eradicarea cancerului? A TBC-ului? Sau ce? Atunci, la ce bun să furaţi atât de mult? Nu înţeleg altfel decât că pentru voi, a fura devine o boală iar tratamentul începe la DNA.

Prietene Ghiţă, nu ştiu dacă eşti pe panta descendentă sau nu. Dacă drumul tău a pornit încet dar sigur spre Rahova sau spre Ploieşti. Nu-ţi doresc să ajungi la Rahova cum nu-i doresc nimănui să ajungă acolo. De fapt, nu-ţi scriu ţie, Sebastian Ghiţă, ci unei tipologii. Acea tipologie care mă face să mă întreb ce-i cu ţara mea? Când s-a comis greşeala? În '89? De atunci încoace? Sau tocmai zilele astea greşim şi la închisoare ajung mieluşeii? Oricum ar fi, prietene Ghiţă, chiar dacă eşti floricică şi nu ajungi la puşcărie, nu ştiu de ce dar cred că nu te vei opri. Boala e boală şi nu se poate trata nici cu DNA pentru că tipul de individ Ghiţă nu ştie să se bucure de lucruri simple, de oameni pur şi simplu, de viaţă. Iar bucuria banilor... se devalorizează. Inflaţie.

Ştiu că indivizii de "tipul Ghiţă" nu sunt deranjaţi de mesaje de-astea, marginale, mai cu seamă dacă sunt liberi, la butoane. Ce să presupunem că vor face mai departe după ce citesc un astfel de text?
De ce-mi pun întrebări atât de detaşat? Pentru că sunt sărac, pentru că n-am furat, sau amândouă? Ori pentru că am un cât de mic şi gingaş sentiment, cum au mulţi români zilele astea, că se face un pic de dreptate? Banii, în exces, rău e să nu-i ai, dar parcă-mi pare că mai rău e să-i ai.

Onoare muncii!

JURNAL ISLANDEZ (6) JÖKULSÁRLÓN, FRUMUSEŢEA NEPĂMÂNTEANĂ

Când am văzut prima dată laguna Jökulsárlón, cam jumătate de oră n-am reuşit să mai pronunţ vreun cuvânt.

Jökulsárlón

Nicio imagine, oricine ar fi fotograful, nu poate să redea sentimentul nepământean pe care-l ai când vezi Jökulsárlón. Iar ce vă spun nu este critica neputinţei imaginilor sau a fotografilor. Dar fără a fi acolo, fără toate dimensiunile locului, fără sunete, vânt, distanţe reale, parcă Jökulsárlón nu spune totul doar prin fotografii…

Parcul Naţional Vatnajökulsþjóđgarđur poartă numele celui mai mare gheţar din Islanda, Vatnajökull, care, ca întindere este cam cât 3-4 judeţe de la noi. Interesant e că în acest Parc este şi vulcanul Laki (spuneam în episodul trecut), cel mai devastator din toate timpurile. Asta e Islanda, ţara în care co-există lava incandescentă sub întinderi uriaşe de gheaţă.

Laguna Jökulsárlón nu numai că este marcată pe toate hărţile Islandei, dar apare promovată în toate pliantele, ghidurile, ofertele tuturor agenţiilor. Este locul în care obligatoriu trebuie să ajungă orice turist. Situată în sudul Islandei, laguna este o bună afacere. E mare concurenţa între firmele care oferă plimbări printre gheţari, fie cu barca cu motor, fie cu amfibiile care, în zilele în care pot circula, nu fac faţă valurilor de turişti. Preţurile sunt între 30 şi 40 de euro de persoană, ceva mai mici pentru copii iar un tur durează 30-45 de minute. 

Amfibiile special construite plimbă turiştii printre gheţari

În apropierea locului de îmbarcare este o cafenea micuţă unde pe lângă cafea se mai găsesc gustări şi suveniruri. Preţurile sunt măricele dar toaleta (doar câte una pentru fiecare sex) e (încă) gratis. Mai cu seamă când vremea e frumoasă, această singură micuţă cafenea este insuficientă. M-am întrebat de ce e singura din zonă? N-am alt răspuns decât că terenul e privat iar proprietarul nu mai vrea alt local. Altfel, e de neînţeles. 

Din marele gheţar se desprind în permanenţă bucăţi care sunt de la mărimea unui dulap până la mărimea unei case sau mai mari. Încet-încet gheaţa se topeşte şi bucăţile desprinse plutesc într-o călătorie scurtă, de vreun km. şi ceva, pe sub podul drumului 1, până ajung în ocean. 

Podul peste lagună, pe drumul 1, construit în 1967

Totul este un joc între flux şi reflux. Când apa curge dinspre gheţar spre ocean, blocurile de gheaţă fie sunt aruncate de valuri pe nisipul negru al plajei, fie pornesc spre larg dar drumul nu e lung, în cel mult două zile se topesc complet. 

Când apa curge invers, dinspre ocean spre gheţar, blocurile de gheaţă se aglomerează în lagună într-un decor fantastic. 

Lumină, munţi, gheţar, vânt, sunete catastrofice care se aud pe nepregătite de câte ori se mai rupe un bloc de gheaţă şi se prăbuşeşte în apă... dincolo de toate astea, emoţia cea mai puternică vine din peisajul care este într-o continuă schimbare. Parcă asişti la un nesfîrşit film în trei dimensiuni în care totul se schimbă, tot timpul, cu încetinitorul, într-o filmare cu mii de cadre pe secundă. Spectacolul nu se termină niciodată, de milioane de ani. 

Din gheaţa eşuată pe plajă am desprins mici bucăţele pe care le-am înghiţit: apă îngheţată de milioane de ani, din pâtecele Pământului!

Poate că fiecare loc minunat de pe lumea asta, în felul său, transmite o anume emoţie. Însă emoţia transmisă de Jökulsárlón, emoţie venită din adâncul cel mai adânc al lumii este unică şi nu cred că poate să fie asemuită cu nimic altceva.

Gheţarul Vatnajökull

Din Marele Gheţar pornesc, de milioane de ani, milioane de râuri spre Marele Ocean